Cîteva fotografii [1-15] [1] primite cu puțin timp în urmă de la un om cu mare dragoste față de înțelepciunea și frumosul datinilor românești, dar mai ales îndemnurile sale m-au mobilizat să-mi deschid sufletul către tema vastă a culorii cerului senin amintindu-mi pentru această introducere obișnuitul salut hristic consemnat evanghelic „Pace vouă!“.

Paginile explicative ale unui valoros și documentat dicționar de simboluri[2] debutează poetic: dintre culori, albastrul este cea mai adîncă: privirea pătrunde într-însa fără să întîlnească niciun obstacol și se rătăcește în nemărginire, ca și cum culoarea ar încerca mereu să-i scape.

Cea mai cunoscută contribuție românească în domeniul cromatic al civilizației lumii este, cum se vrea să se știe pînă acum, albastrul de Voroneț[3], Biserica celebrei mînăstiri fiind înscrisă pe lista UNESCO a patrimoniului cultural mondial[4].

Există însă și alte surse românești de meditație și de încîntare printre care uluitorul și quasinecunoscutul albastru din județul Hunedoara [1-4] care poartă chiar o denumire: Mîndră Mărie. Starea Casei albastre – cum e denumit de localnici imobilul – e foarte precară, după cum se poate observa. Oare n-ar fi păcat să se piardă valențele acestei culori materializate mural, așa cum rezultă limpede din profundele considerații ale simbologilor? Redau argumentativ cîteva: Aplicată pe un obiect, culoarea  albastră despovărează formele, le deschide, le desface. O suprafață colorată în albastru încetează să mai fie o suprafață [oarecare], un zid albastru nu mai este un zid [banal]. Mișcările și sunetele, dar și formele dispar în albastru, se cufindă în el, se evaporă ca o pasăre în văzduh. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului în care realul se transformă în imaginar. Nu reprezintă el oare culoarea, păsării fericirii, pasărea albastră [modestă, așa cum este, de pildă, și admirabila Tarsiger rufilatus din Himalaya [16] ori impetuoasă ca păunul [17], cea inaccesibilă și totuși atît de aproape?[5]

O minunată Biserică albastră există în Bălan, județul Sălaj [7], despre care am citit un articol cu tente legendare începînd astfel: Mică, avînd o prispă îngustă și înaltă abia cît un stat de om, biserica de lemn din Bălan, așezată în locul numit Cricova, „aceie pă care o adus de la mănăstire“, cum  spun cei care trăiesc de o viață în sat, pare mai mult o jucărie mare, uitată acolo. Asta și ca urmare a efectului de „turtă dulce“ pe care îl creează tencuiala vopsită în albastru și care îi dă un aer de poveste, ca și cum tencuiala albastră ar fi crescut, peste noapte, la fel ca în basme.[6]

Dintr-un manuscris aghiorit datat în secolul al XII-lea, avînd un minunat albastru ca fundal ne binecuvîntează sempitern Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, ocrotitorul României [8], care s-a nevoit îndeosebi prin părțile noastre. În Dobrogea, mai precis în apropierea localității Ion Corvin din județul Constanța, există o peșteră care i-a fost adăpost, unde, încălcînd exemplar draconicele indicații plandemonice, curajosul înalt ierarh Teodosie a adunat la fierbinți rugăciuni sute de credincioși cu prilejul prăznuirii Sfîntului din ultima zi a lui brumar – punte calendaristică spre luna care-i este dedicată ca denumire: undrea. Fiindcă peștera clasată ca monument istoric (cod CT-IV-a-A-20990) se găsește la aproximativ patru kilometri de șoseaua Constanța-Ostrov, dar, totodată, la mai puțin de doi kilometri de „Cișmeaua Mihai Eminescu“ murmurînd-curgînd-depănînd etern – pentru urechi duhovnicești, de bună seamă – și versuri postume, propun un popas liric binevenit și adecvat, dat fiind cromatismul extraordinarei descrieri-tablou mai rar citate (am marcat cu litere boldate doar nuanțele de albastru):

                        Dacă treci rîul Selenei se face pare că seara

                        Deşi-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ţine.

                        E-o sară frumoasă – adormită deşi este ziuă.

                        Aerul e vioriu, miroasele florilor mîndre;

                        Adormitor se ridică din oştile florilor mîndre;

                        Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor,

                        De liane ce spînzură-n aer snopii de flori,

                        Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci,

                        Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,

                        Cu de ghirlande uriaşe copaci, din a lor rădăcini

                        Până la vîrfii din nori cu liane încolăciţi-s,

                        Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.

                        Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde

                        Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină.

                        Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde,

                        Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,

                        Meri, cu merele roşii ca faţa cea dulce a-Aurorei,

                        Mişcă în vînt frumoasele, mari, odorantele roade;

                        Iară pe marginea mîndrei grădini înălţată-i în huciuri

                        Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte

                        Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce îmflaţi stau în soare.

                        Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul,

                        Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini.

                        Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierei;

                        Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale

                        Nalţă-se ca într-un flor învălit palatul Selenei.

                        Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălţate

                        Şi cerdacuri în aer – ţinut de-argintoase columne

                        Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre

                        Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;

                        Şi prin bolţi de ferestre se văd argintoase coloane,

                        Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,

                        Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,

                        Codri de basme cu arbori vrăjiţi şi cu albe cerboaice,

                        Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune:

                        Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri

                        Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cîntec,

                        Care tremură-n veci în aerul fin al serei.

                        D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,

                        Mîinile albe de ceară se joacă cu cozile blonde

                        Şi cu mărgeanul ce cade pe sîni şi cu creţii de mantă.[7]

În privința denumirii deloc întîmplătoare găsite de săteni albastrului de Alba, Mîndră Mărie, trebuie afirmat că, desigur, nu le-a fost indiferentă semnificația metafizică a culorii despre care glosează simbologii. Tipul de albastru pe care-l semnalez prin aceste rînduri ca urgență autorităților responsabile de conservarea patrimoniului național este o contribuție autohtonă la concertul ori – și mai bine exprimat – la simfonia albastră specifică Planetei  dominate de ape care încă ne mai rabdă după voia Proniei.

Dacă, de pildă, la egipteni albastrul reprezenta Adevărul, iar în consonanța lui cu Soarta, Moartea și Divinitatea ei vedeau pragul despărțitor dintre om și lumea de dincolo, la budiștii tibetani albastrul semnifica înțelepciunea transcendentă în timp ce în tradiția hindusă fața de safir a muntelui Meru – cea de miazăzi – reflectă lumina și colorează în albastru atmosfera, iar Luz, orașul misterios numit și Cetatea albastră, este lăcașul nemuririi din tradiția evreiască, creștinii asociază minunat albastrul și albul Sfintei Fecioare Maria. Semnificațiile cromatice dobîndesc profunzime, ca detașare ori înălțare spirituală către Dumnezeu, adică spre aurul care va întîmpina albul virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc.

Mi-a atras atenția afirmația cercetătorilor citați despre copiii hărăziți albastrului și albului [care] nu sînt încă puberi, adică sînt nesexuați, nematerializați pe de-a-ntregul: ei nu aparțin întru totul acestei lumi. Iată de ce ei răspund mai lesne chemării albastre a Fecioarei Maria[8]. Asaltul insistent-insidios al neomarxiștilor satanici asupra purității copilăriei este, așadar, o atitudine blasfemiatoare la adresa Maicii Domnului!

Simbolistica din creștinism a albastrului sacralizat – azurul Cîmpiilor Elizee – trimite și la matricea străpunsă, valorizată de auriul luminos al voinței dumnezeiești. Înțelegem din aceasta că mantia albastră ascunde sau acoperă aceste taine divine.

Cîtă expresivitate trimițînd la infinita iubire creatoare se poate constata în albastrul veșmîntului Tatălui Ceresc, sugerînd dinamic inspirația, din fresca imaginată ca ilustrare a zilei a treia a Facerii în Biserica din Drajna, județul Prahova [9]! Nuanța de albastru – îmi atrage atenția prietenul-inspirator al demersului de față – este izbitor-asemănătoare cu acela al ochilor păsării-suflet [14]! Mesajul l-aș putea decripta laconic: seninul suflet românesc e menit nemuririi albastre dintru începuturi! Îndrăznesc să sper că aceasta echivalează cu o originală definire cromatică a mîntuirii! Poate că, la rîndul ei, limba română, de-am putea să-i atribuim o culoare, tot albastră      s-ar cuveni să fie, ca albaștrii ochi ai unora dintre vorbitorii ei…

Iconografic, Sfînta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos are numeroase înfățișări: Călăuzitoarea  (Hodigitria), Mila Afectuoasă (Eleusa), Dulcea-sărutare (Glikofilusa), Milostiva (Panakranta), Mijlocitoarea (Agiosortissa), Rugătoarea / Panagia / Doamna Semnului (Oranta sau Platitera)[9] etc. Căutînd printre acestea reprezentări în care să fie prezentă culoarea albastră, am găsit puține, căci iconarii preferă înveșmîntarea în roșu – simbolul fundamental al principiului vital: sîngele. Am reprodus o icoană rusească a Nașterii lui Iisus Hristos [18], în care proaspăta Mamă Sfîntă e înveșmîntată într-o necanonică dar splendidă rochie albastru-deschis, are de înfășat Pruncul luminat de o stea și primește închinare de la patru personaje reprezentînd, s-ar părea, patru generații. À propos de generații, am găsit și reproducerea unei icoane mai rar văzute în lăcașurile noastre de cult, care este intitulată chiar „Patru generații“ [19], reprezentînd într-o sugestivă îmbrățișare succesivă pe Sfintele Miriam, Ana și Maria, aceasta din urmă ținînd Pruncul în brațe. Bunica Maicii Domnului e înveșmîntată în albastru, iar micul Iisus – în straie albastre și verzi.

Tot în albastru, mai exact înfășurat într-o largă mantie albastră, am mai aflat pe Mîntuitorul [20] într-o icoană catolică. E așezat pe tronul Judecății, ține brațul drept ridicat a binecuvîntare și în mîna stîngă are o baghetă-semn pentru Evanghelia deschisă.

Am mai reprodus ca ilustrație a articolului o icoană [21] în care Maica Domnului are redată în albastru atît mantia, cît și partea interioară a acoperămîntului capului.

Pentru numeroase lăcașuri de cult ortodox zugravii au folosit albastrul pentru a sugera gravitatea solemnă, supraterestră, pe care l-am perceput în această blîndă iarnă și ca un subtil avertisment al inaccesibilității pentru firile grosiere; așa mi-a apărut în cazul foișorului Bisericii Mînăstirii Glavacioc [22] – una dintre cele mai vechi așezări cultice argeșene (construită, probabil, pe la începutul secolului al XV-lea, căci este atestată documentar în 1441 printr-o danie făcută lăcașului de către banul Radu – primul dregător cu această învestitură din sfatul domnitorului Mircea cel Bătrîn înainte de 1400). Izvorul care care-și revarsă continuu binefacerile tămăduitoare (căci trece pe sub altarul Bisericii) formează un mic lac [23], oglindind albastru cerul cum se poate admira în instantaneul pe care-l ofer, de asemenea, în galeria de imagini a acestui articol.

Făcînd un salt geografic-temporal pentru tema propusă, am fotografiat în satul argeșean Strîmbeni Biserica „Sfînta Parascheva“ [24], căci m-a frapat tonalitatea culorii cerului redată în cele trei icoane prin harul unui prieten (gestul lui de o generozitate rară n-a fost și nu va fi recompensat vreodată material și-și dorește anonimatul). Cromatic, mi se pare a fi un fericit ecou găsit al bolții din altarul micului vechi lăcaș [25], în a cărui catapeteasmă, așa cum se poate observa, albastrul domină. Totodată, ca răspuns dumnezeiesc la intenția scrierii acestui articol, de pe terenul din fața Bisericii mi s-a adresat cerul surprins în dimineața de făurar a Moșilor de iarnă, veghind deasupra crucilor care fac palpabilă legătura cu lumea de dincolo [26].

Între cimitirele românești celebre cel de la Săpînța [12, 13] – unicat mondial care-și așteaptă răbdător recunoașterea de către UNESCO spre a se alătura albastrului de Voroneț – ne oferă tulburător-apăsate nuanțe de albastru ce unesc rugăcinile privitorilor de pe pămînt cu acelea din ceruri, acolo unde-și așteaptă judecata particulară… „veselii“ adormiți întru Domnul!

Pe un stîlp funerar din satul Loman din județul Alba stă de veghe o pasăre-suflet cu ochi albaștri [14] pe care aș pune-o într-un imaginar dialog spiritual în acest articol nu numai cu cele două specii de păsări vii la care am făcut deja trimitere [16, 17], ci îndeosebi cu nemaipomenitele păsări artizanale cu penaj albastru și capete roșii concepute de meșterii din Răcăciuni, județul Bacău [10, 11], aflate pe capacele șerpiforme cu ochi albaștri (excepțională asociere!) ale unor căni migălos ornamentate policrom. O și mai expresivă policromie o descoperă privitorul detaliilor costumului din Săcel [15] – vestimentația tradițională fiind o parte grăitoare a patrimoniului românesc oferit lumii contemporane (din păcate vădindu-se nepăsătoare la autenticitate dar amatoare de kitsch).

Zăbovind încă la această zonă laică la care trimite Mîndră Mărie, lărgesc simbolistica: Domeniu sau, mai degrabă, climat al irealității – sau al suprarealității – nemișcate, albastrul rezolvă în sine însuși contradicțiile și alternanțele care ritmează viața umană.[10] În acest sens,  îndrăgostiți de albastru am descoperit a fi și cîțiva argeșeni, așa că am fotografiat porțile a doar două gospodării [27], [28] pentru a aduce un strop suplimentar de actualitate rîndurilor de față. Atrag atenția asupra unui detaliu, reprezentînd o particularitate a mentalului colectiv al zonei: menționarea pe o placă de marmură fixată pe gard a unei scurte genealogii – un fel de memento mori modern.

Am reprodus în finalul galeriei de imagini una care surprinde la același nivel popular mișcător-patriotica simțire românească [29], fiindcă vreau să închei optimist: tricolorul românesc are și o mereu actuală valoare simbolică pe care vreau s-o subliniez cu această ocazie. Împreună cu roșul și cu galbenul, albastrul ne atenționează asupra hierogamiilor între ceresc și pămîntesc intuite ancestral minunat-anticipativ și concretizate istoric prin voința Tatălui Ceresc de a-Și trimite spre mîntuirea noastră pe Unicul Fiu grație minunatei consimțiri-conlucrări a Preacuratei Maici. De asemenea, albastrul din drapelul României reprezintă vocația pașnică de adevărat popor ales al lui Dumnezeu, așa cum o lume-ntreagă poate să aprecieze dacă e cu luare-aminte și vrea să țină cont în actualul context nenorocit creat de inși care-și vor lua în curînd osînda de la Dreptul Judecător pentru trimiterea la moarte a mii și mii de tineri într-un absurd război fratricid. Neluînd în considerație istoricul încordatelor relații româno-ucrainiene, conaționali de-ai mei generoși au găsit miilor de refugiați nu doar cîte un adăpost vremelnic, ci chiar le-au croit și cîte un rost de durată (slujbe, posibilități de integrare socială)[11]. Alături de galben și de roșu – culori ce necesită și ele multe pagini hermeneutice –, albastrul din drapelul național reprezintă adevărul hristic al păcii: „Pacea Mea o dau vouă!“[12]

Așadar, aș conchide că albastrul poate fi socotit, ca numitor comun al Casei, al Bisericii și al Sufletului românilor, mesajul tradițional dar, deopotrivă, de o actualitate stringentă adresat lumii care galopează năuc spre o globalizare / „resetare“ în răspăr cu pecetea ontologică voită de Creator: viețuiți pămîntește în pace, în frățietate, spre a putea deveni fii și fiice ale Cerului.

[1] Invit cititorii să privească galeria de imagini atașată acestor însemnări indicată în text prin cifre între paranteze drepte.

[2] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, vol.1, București, Editura Artemis, 1994, pp. 79-82.

[3] V. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Albastru_de_Vorone%C5%A3.jpg ; https://identitatea.ro/tainele-manastirii-voronet-zece-lucruri-mai-putin-stiute-despre-capela-sixtina-a-estului/ etc.

[4] V. https://ro.orthodoxwiki.org/M%C4%83n%C4%83stirea_Vorone%C8%9B

[5] J. Chevalier, A. Gheerbrand, op. cit. Precizările dintre paranteze îmi aparțin.

[6] V. http://www.salajulpursisimplu.ro/biserica-de-lemn-din-balan-cricova-una-dintre-cele-mai-vechi-biserici-de-lemn-din-salaj-si-din-transilvania/

[7] Mihai Eminescu, Poezii postume, vol. II, antologie de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, București, Editura Minerva, 1977, pp. 185-186.

[8] Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,  idem.

[9] https://ro.orthodoxwiki.org/Icoanele_Maicii_Domnului#Tipuri_de_icoane_ale_Maicii_Domnului

[10] J. Chevalier, A. Gheerbrand, op. cit.

[11] Nu pot înțelege însă o formidabilă discrepanță: „un refugiat ucrainean, cu soție și un copil, primește de la statul român 4.600 le plus 1.600 lei, în total 6.200 lei“ (Ioan Romeo Mânzală, România văzută de la Berlin, în „Certitudinea“ nr. 131 / 2023, p. 5, articol preluat de pe accentmedia.ro).

[12] Ioan, 14, 27.