| |

Meșteșugul șezătorii la Roșia – Bihor

Moment de comuniune socială, șezătorile reprezentau evenimente în care se combinau utilul cu plăcutul. În șezători se transmitea meșteșugul torsului dar și horele, strigăturile – numite la Roșia, descântece.

 

 

Aici, într-o întrunire comunitară banală, se evidențiau fetele cele mai harnice, se legau sentimente de dragoste și, totodată, se difuzau zvonurile – vorbele legate de cele mai importante evenimente din viața socială a locului.

Definite ca fiind adunări de muncă ale fetelor și femeilor, în serile de iarnă, șezatorile reprezentau o îmbinare a activității economice cu atmosfera de petrecere.

Șezătorile erau spontane, se întâlneau cel puțin vecinii, iar dacă era vreo fată de măritat, șezătorile erau mai populare. Gazdele erau întotdeauna bucuroase, deși fiecare femeie lucra pentru sine, spre deosebire de clacă, unde toate lucrau pentru una singură.

 

 

 

 

Șezătorile începeau seara, după ce se termina de rânduit, rânit și adăpat animalele din gospodărie. Fiecare femeie din sat avea șezătoarea ei. Prima dată mergeau fetele cu furca. Până veneau feciorii se horea, se descânta, se vorovea despre ce s-a mai întâmplat prin sat. Când ajungeau feciorii, animația era și mai mare. Fetele se luau la intrecere: care ghem are vârstele, și ţiitorile mai frumoase. În fiecare săptămână se alegea cea mai harnică femeie, aceea care avea jirebele de zece coți.

 

 

 

Șezătorile se țineau numai în serile de luni, miercuri și joi, iar în altă seară numai până la ora opt. În celelalte zile era păcat. Vinerea se adunau jirebele de rășchitori.

Șezătorile începeau din Postul lui Crăciun și țineau toată iarna. La Paști toți trebuiau să aibă haine noi. Mai ales copiii.

Torsul, țesutul, ocupații de bază pentru fetele și nevestele de altădată, erau transformate din ocupații atât de sedentare prin specificul lor, în momente de neuitat prin intermediul plăcutului, veseliei, bunei dispoziții, astfel încât utilul să nu fie o povară.

Șezătorile erau locul unde se făceau tocmeli, unde se îndrăgeau tinerii și se puneau la cale următoarele căsătorii. Era locul unde se răspândeau vorbele, unde bătrânii criticau cele rele și, totodată, transmiteau celor tineri ce și cum să facă.

Șezătorile au stat și la originea „balului” de mai târziu.

 

 

Putem spune că sufletul românului, în general, și al roșianului, în particular, a fost mângâiat de cântecele care l-au însoțit pretutindeni, la bucurie sau la necaz, la muncă sau în sărbători.