Meșteșugurile din Delta Dunării între tradițional și contemporaneitate

 

 

Teritorialitatea condițiilor naturale și meștesugurile tradiţionale

 

A priori, oricărui demers de cercetare etnologică a unui fapt tradiţional îi este necesară o etapă de conceptualizare privind încadrarea spaţială şi delimitarea teritorială a elementului cercetat, în corelaţie cu resursele materiale şi temporale existente. În momentul actual,  un fapt etnografic nu poate fi acoperit din perspectiva cercetării etnografice în toate localităţile judeţului nostru într-o perioadă relativ scurtă, având în vedere limitările resurselor. Din acest motiv am ales pentru cercetarea noastră micro-zonarea geografică[1] şi eşantionarea satelor şi meşteşugurilor reprezentative acestui areal.

Din această perspectivă, este necesară definirea a două teritorii geografice, caracterizate de anumite condiţii ecologice şi geografice relativ similare, dar totuşi diferite din perspectiva posibilităţii de acces şi transport: delta propriu-zisă şi spaţiul deltaic limitrof.

Delta propriu-zisă are următoarele caracteristici principale: prezența unor suprafețe întinse de apă, resurse naturale limitate la plante (papură, stuf) și pește, un potențial eolian crescut și suprafețe propice pentru pășunat.

Aceste elemente au determinat apariția unui peisaj etnografic bazat pe practicarea pescuitului, creșterii animalelor (vite, oi, cai) și a agriculturii, a unei arhitecturi tradiționale cât mai economice și durabile (utilizarea stufului, nuielelor și papurii pentru acoperiș, pereți[2], garduri etc., și utilizarea rațională a lutului, mai greu de găsit și transportat). Nu lipseau morile de vânt[3] și cherhanalele.

Foto 1: Mori de vânt, Letea 1963 (fotograf Gherasim Maxim)

Având în vedere aceste aspecte, în spațiul deltaic, își practicau meșteșugul în mod funcțional: marangozul și împletitorul de plase pescărești[4]; constructorul de case și învelitorul cu stuf (în special pentru tehnica bătut nemțește) și împletitorul de papură; fierarul și tâmplarul (de multe ori anumite persoane din sat erau specializate pentru întreaga serie de produse din lemn sau metal, necesare în gospodărie și în practicărea ocupațiilor); țesătoarele și plăpumăresele; cojocarii și croitoresele etc. În condițiile în care în deltă s-a generalizat încălzirea încăperilor cu ajutorul lijăncii, un pat din lut și cărămizi, reprezentând un adevărat sistem de circulare a fumului, chiar și realizarea acesteia implică savoir – faire și cunoștințe meșteșugărești.

În spațiul limitrof cercetat, resursele sunt mai diverse, adăugându-se pe lângă cele întâlnite în spațiul deltaic, diverse tipuri de roci, lutul sau fondurile forestiere. Peisajul etnografic, îmbracă variante locale, bazându-se fie pe agricultură și prelucrarea cerealelor, fie pe viticultură, creșterea animalelor și pescuit, sau orice combinație dintre acestea.

În acest context, apar și meșteri precum olarul, pietrarul, olănarul, dogarul, rotarul, hămurarul[5].

În situații excepționale, au existat și meșteri precum argintarul / bijutierul[6] sau iconarul. Însă aceștia constituie rarități, negăsindu-se decât în câteva comunități și uneori fără continuitate din punct de vedere istoric.

Având în vedere cele expuse, putem conchide asupra câtorva caracteristici ale meșterilor din arealul cercetat:

• Meșteșugul practicat în zonă are ca rezultate obiecte preponderent funcționale și mai puțin decorative (excepție fac meșteșugurile țesutului sau cusutului și decorativismul arhitectural)
• Adaptabilitatea continuă a meșterului la resurse și cerințele pieței, la configurațiile mobile ale teritoriului[7], supus unor continui transformări ecologice (desecări, renaturări), la schimbările legislative.[8]

Așadar, meșterul trebuie văzut în contextul comunității căreia îi aparține și a societății din care face parte. El este un barometru al stării economice și a structurii ocupaționale a localității sale, a mentalității privind necesitatea produselor sale, de actualitate sau considerate depășite din punct de vedere moral, tehnologic sau funcțional. Dispariția sau transformarea unor meșteșuguri nu reprezintă doar pierderea sau adaptarea unor obiecte, ea indică de fapt mutații în structura mentalitară, culturală și economică a societății care consuma vechile produse și urmează să le consume pe cele noi sau să nu le mai utilizeze deloc. În acest context factologic, intervin fenomenele de comodificare turistică și bricolaj cultural, având ca efect cumulativ crearea unei noi identități culturale.

Un aspect deseori neglijat în cercetările etnografice este cel al meșterului – inventator, întâlnit în perioada tradițională, dar și în cea modernă. Este vorba despre cel care se abate de la normele estetice clasice ale formelor și motivelor[9], cel care își creează propriile unelte sau care realizează produse prototip, chiar dacă acestea nu sunt funcționale sau rentabile.

Un exemplu tipic al meșterului – inventator este reprezentat de Gherasim Maxim (1922 – 2015). Născut în satul Letea, acesta și-a însușit în timp o serie de meșteșuguri și meserii, fiind: marangoz (autodidact), bijutier, pălărier și croitor, reparator de mașini de cusut, pictor (după ce a urmat Școala de Artă, avându-l ca maestru pe Vasile Pavlov), linogravor, iconar și fotograf. Când locuia la Letea, a inventat o mini-moară de vânt cu cupe, pentru râșnirea cerealelor.

Foto 2: Moara cu cupe a lui Gherasim Maxim

Actualitatea fenomenului meșteșugăresc

Dintre meşteşugurile practicate în acet areal ne-am propus iniţial să identificăm meşteşugari din următoarele categorii de bază: prelucrarea lemnului, prelucrarea metalelor, prelucrarea lutului, prelucrarea pietrei, prelucrarea nuielelor şi a stufului, prelucrarea fibrelor animale şi vegetale.

Am întâlnit însă în teren sau am aflat despre existența în trecutul apropiat a unor pictori de icoane pe lemn, pictori de ouă încondeiate, meșteri populari de măști, creatori de instrumente muzicale sau împletitori de plase pescărești. Vom insista în cele ce urmează pe meşteșugurile mai puțin cunoscute din acest areal geografico – cultural.

În ceea ce privește pictorii de icoane pe lemn, pentru arealul cercetat se evidențiază meșterii iconari din comunitățile de ruși-lipoveni[10] care folosesc erminii de secolul al XIX-lea, fiind păstrători a vechilor canoane. Lemnul de tei este ales cu grijă, tăiat în blaturi de dimensiuni diferite, sunt fixate pe verso, una sau două punți antitorsionare, în coadă de rândunică, semi-îngropate. După grunduirea lemnului se aplică foița de aur, apoi sunt pictate.

Dintr-o altă perspectivă temporală şi estetică, am semnalat și meșteri artizani, care decorează materiale oferite de natură prin pictare, obținând obiecte decorative diverse. Un exemplu este Geanbai Nedin (tătar), care pictează cu motive orientale piese de lemn sau cătrună. Alt exemplu este Dan Mihălcioiu, stabilit în Murighiol, un artist plastic având ca sursă de inspirație arta populară și meșteșugurile tradiționale.

Ouăle încondeiate “se scriau” în Joia Mare pentru Paști și mai rar pentru Paștele Morților sau Înălțare. Se folosea chișița sau pana de gâscă și ceară topită. Se vopseau monocolor, îndeosebi în roșu, cu motive pe alb și galben (coarnele berbecului, 40 de bucățele / clini, păianjenul).

Foto 3: “Scrierea” ouălor, Alba (fotografie din arhiva MEAP)

De asemenea măștile populare sunt realizate pentru Ajunul Crăciunului și Anul Nou. Se detașează măștile de Moșoi și Moșoicuțe de la Luncavița și Rachelu, masca de Moşoi cu scăriţă de la Isaccea, masca de Oleleu de la Măcin, masca de capră de la Jijila etc.

Instrumentele muzicale realizate de meșterii identificați în cercetarea noastră sunt confecţionate, prin îmbinarea mai multor materiale: lemn, stuf, papură, cătrună/tărtăcuță. Sunt realizate fluiere de diferite dimensiuni, cavale, cimpoaie din cătrună.

Împletiturile de plase pescărești sunt realizate, în general, chiar de beneficiarii lor, folosind ca instrument de lucru iglița / hlicika și având ca suport o scândurică. Pentru împletit, în trecut se folosea bumbacul răsucit în patru sau șase fire, apoi s-au utilizat pe scară largă firele sintetice de tipul nailonului. Această activitate se desfășura în general iarna iar vara se curățau și reparau plasele deteriorate în perioada pescuitului.

Produsele realizate, unele dintre ele acum interzise prin legislație, erau: vintirul, talianul, setca, prostovolul, năvodul sau vologul, ohanele, lăptașul, plăticarnița, chipcelul etc. Fiecare dintre aceste plase de pescuit erau personalizate în funcție de condițiile fizico – geografice ale pescuitului. De exemplu, vintirul, deși avea cinci cercuri, putea fi croit mai mic sau mai mare, prin numărul de ochiuri dintre acestea (7 sau 8), care erau mai mari pentru vintirul pus la apă mare și mai mărunte pentru pescuitul la ape mici.

Foto 4: Pregătirea plaselor de pescuit, Sfântu Gheorghe (fotograf Alexandru Leonov)

Etica reinserției meșteșugurilor. Ce este tradițional, ce este naturalizat?

 

În ultima perioadă, în contextul accesărilor fondurilor nerambursabile de diferite tipuri și dorinței de reprezentare ameliorată sau augmentată a etnicității și specificității, în peisajul inițiativelor privind revirimentul culturii locale au apărut inovații, inserări de elemente cu tentă tradițională sau rustică, dar alogene, chiar antagonice, acestui spațiu geo-cultural. Practic, aceste tendințe s-au infiltrat în diferite domenii precum meșteșugurile, arhitectura, vestimentația de reprezentare scenică, gastronomia, artizanatul comercializat. Efectele acestor contaminări culturale, deși poate intențiile inițiatorilor sunt de bună credință, nu duc decât la mistificarea unei geografii culturale deltaice prea puțin cunoscute în esența ei și vulnerabile totodată.

În aceste coordonate, termeni precum comodificarea turistică sau bricolajul cultural sunt de mare actualitate și fecunzi în transformarea fizionomiei culturale a acestui areal. Exemplele de mai jos vă pot demonstra metaformofaza continuă a geografiei culturale deltaice.

1. În arealul deltaic și peri-deltaic s-au implementat inițiative care au avut ca rezultat, printre altele corelante cu caracteristice geo-culturale, un atelier de olărit, deși acest meșteșug nu-și găsește aici nici justificarea ontologică și nici tehnologică (materie primă, savoir-faire, traiect și/sau posibilitate de desfacere a produsului finit). Olăritul este un meșteșug eminamente al uscatului și posibilității aplicării elementului ignic. Toată imagologia și mitografia acestui meșteșug se leagă de pământ, într-o dublă perspectivă: ca material (argilă) și ca factor de legătură (drum) cu spațiile în care se realizau diverse târguri pentru desfacerea produselor ceramice. Ceramica durabilă este conectibilă cu un teritoriu statornic, terestru, cu fundament, atât din perspectiva găsirii materialului de producție, cât mai ales instalării cuptoarelor de ardere, legată de etapa de finalizare a produselor din argilă, aflate până în acest moment în stare de imperfecțiune și vulnerabilitate tehnologică.
2. Arhitectura locală a spațiilor de cazare din deltă s-a îmbogățit prin introducerea caselor din lemn de tip cabană montană, pe piloni, dar cu învelitoare din stuf, a porților inpirate din cele de tip maramureșean și a unor elemente decorative atipice. În aceeași idee, s-au reconstituit, prin alte finanțări, într-un mod absolut nefuncțional, atehnic și neatestat teritorial, machete de mori de vânt, locuințe ce evidențiază mai degrabă transformările arhitecturale contemporane și nu arhitectura tradițională, miniaturizări de elemente (garduri subdimensionate) etc.

Foto 5: Arhitectură hibrid – Letea

3. La nivelul costumelor de reprezentare scenică, avem două exemple clare de inovație în cadrul ansamblurilor de ucraineni (cu tendințe de înflorare a materialului și purtarea cununilor de flori de către femeile căsătorite, în detrimentul cosincăi[11]) și ruși-lipoveni (prin adoptarea kakoșnik-ului din vestimentația țarinelor și boieroaicelor din Rusia sau lăsarea la vedere a chicikăi, eliminarea poisului din costumul de scenă). În ambele situații, din perpectiva evoluției atitudinii scenice, putem vorbi depre o desprindere, chiar și temporară, din cutuma femeii căsătorite, prezente în majoritatea culturilor, și anume, ascunderea părului după căsătorie. Podoaba capilară, după căsătorie, era un simbol al feminității procreatoare, care trebuia revelată doar soțului[12] și ascunsă în public prin diferite învelitori de cap. Astăzi, paradoxal, poate că în timpul momentelor artistice, actantele se aproprie mai aproape de cutumele tradiției decât în momentele cotidiene (nu și religioase sau ceremoniale), când, de cele mai multe ori, lipsesc din vestimentație însemnele femeilor căsătorite[13].
4. Gastronomia locală, servită sau nu turistului, a suferit inovații în privința rețetarului, rețetelor sau a instrumentarului de preparare, uneori brand-uit. În restaurantele locale cu specific pescăresc se regăsesc, pe lângă preparate de tradiție, uneori denominate forțat și din perspectiva marketing-ului etnic (borș de pește lipovenesc, pârjoale lipovenești, crap la propaț ucrainean etc.), extravaganțe culinare precum midii în sos de vin alb, spaghete cu rapane, pilaf cu midii la grătar, frigărui de rapane etc.
5. Suvenirurile vândute, în majoritatea lor, sunt anacronice și neîncadrate în spațiul de referință. Cu unele excepții, să le spunem de conjunctură și racordabile la o anumită influență artistică istorică sau locală, majoritatea obiectelor de artizanat comercializate în magazinele de suveniruri se reduc la produse din alte zone geografice românești, chinezești sau indiene. Lipsesc, de prea multe ori, produsele din materiale naturale, precum împletiturile din papură, deși în județ mai există meșteșugari capabili să realizeze astfel de produse. Abundă magneții cu inspirație mai mult sau mai puțin reușită din deltă, ceramica ungurească sau de Horezu, aranjamente din pănuși și alte importuri made in China. Chiar și la târgurile de meșteșugari, organizate ocazional, situația persistă, printr-o promovare a invalorabilului și mult prea puțin a valorilor autentice încă existente pe alocuri.

Non-etică, în final, nu este neapărat apariția și existența acestor forme de manifestare actuală a inovărilor, ci prezentarea lor mediatică în fața publicului receptor ca forme și acte de cultură tradițională, autentice, etnice, locale, reprezentative.

În această eră informațională, de deschidere a canalelor de comunicare și informare, elementul tradițional, prin definiție bazat pe o stare relativă de teritorialitate locală, se află în situația de adoptare și adaptare a unor inserții moderne sau tradiționale, dar originare din spații incongruente cultural sau indirect congruente din punct de vedere etnic.

Teoretic, pot exista două posibilități de evoluție a acestui fenomen, pentru fiecare fapt etnografic în parte: fie elementul tradițional / local înglobează anumite concepte alogene și se conservă într-o anumită formă, fie este înglobat de acestea și ulterior înlocuit de noile realități estetico – tehnice.

[1] Având în vedere zonarea Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Deltei Dunării (A.R.B.D.D.) la nivelul anului 2015. Această împărţire a spaţiului poate nu este nici stabilă în timp, nici cea mai corectă din anumite puncte de vedere geografico-etice, dar are atuul implementării unor programe şi mecanisme de protejare şi finanţare, prin care s-ar putea ajuta supravieţuirea unor meşteşuguri din zonă.

[2] Sistemul constructiv în furci.

[3] De exemplu, la Letea existau morile fraților Chiselev: Paulo / Pavel, Simion și Pantelei; morile Usatencilor: Roman și fii Fora și Zenovei (Zicu). La C.A. Rosetti funcționa moara lui Cârlan, achiziționată de la Beștepe. La Caraorman a existat o moară căciulată, de tip olandez, a lui Grigore Ivanov. Alte mori de pe teritoriul deltei și din proximitate erau: moara lui moș Cârjă din Crișan, moara de la Mila 3 – Sulina, morile lui Irimia Sarighioleanu și a lui Ilie Istrate din Murighiol etc.

[4] Aici intră o întreagă categorie de plase pescărești (ex: setci, năvoade, voloage) și sirecuri – plase folosite ca dublură la setci, cu ochiuri mai mari de 10 cm², utilizate pentru pescuitul pe ghioluri – na limani).

[5] Conform informațiilor de teren, după al Doilea Război Mondial, locuitorii din Letea cumpărau hamurile și harnașamentele de la Tulcea. Confecționarea hamului necesita cunoașterea îmbinării unor materiale diferite ca natură și textură: lemn, paie, piele.

[6] De exemplu, la Letea a existat prin anii 1930 – 1940 un meșter care realiza cercei și inele, pe nume Fanase Șchiopu.

[7] Înainte de tăierea și săparea canalelor, zonele de japșe din deltă, în perioada apelor mari, erau propice pescuitului cu țarcul, cotețul sau chițií. Acest tip de pescuit necesita cunoștințele unor meșteri sau persoane cu abilități meșteșugărești pentru a realiza împletituri din stuf, sub forma unor garduri din stuf împletit cu papură (nu pe întreaga lungime a stufului, ci doar pe 4 – 5 rânduri: la capete și la mijloc) și bătute în mâl cu ajutorul unei lopățele din lemn. În momentul în care pescuitul s-a realizat exclusiv în ape relativ adânci, aceste tipuri de scule de pescuit au fost uitate, la fel și știința de a le realiza.

[8] Conform reglementărilor legale, anumite scule de pescuit sunt interzise total sau parțial (prostovolul, sandolea, lăptașul).; În trecut se practica, în perioada rece a anului, aprinderea bălților, pentru curățarea și regenerarea stufului. Anul următor, rezervele stuficole erau mai abundente, iar calitatea stufului pentru învelitul caselor era sporită.

[9] În colecția Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Tulcea, dar și în lăzile de zestre ale bătrânelor dobrogence, există câteva ștergare cu motive atipice prin exotismul lor (ex: leul, maimuța, struțul).

[10] Ex: Ștefan și Timotei Gurei din Slava Cercheză, Serghei Mitre din Carcaliu

[11] Legătură a capului primită de mireasă în cadrul riturilor de trecere nupțiale, acoperită de platoc (batic)

[12] Este posibilă corelarea dintre pilozitatea capilară și cea pubiană, pe principiul unei perfecte simetrii dintre jumătatea superioară, pură, cerebrală, capabilă de mântuire și jumătatea inferioară, impură, sexuală, capabilă de procreere. Cele două jumătăți sunt despărțițe anatomic de șold și simbolic în vestimentația tradițională de brâu sau alte variante (ucicur la ucraineni, pois la lipoveni etc.).

[13] Nu ne referim în acest caz la articole vestimentare care protejează de frig sau căldură excesivă sau care țin de modă (căciuli, pălării, șepci, umbrele etc.)