Micul infinit de mare Prinţ sau Mitul lui Pique la Lune

Povestea începe într-o zi de iunie a anului 1900 când, la Lyon, vede lumina zilei Antoine-Marie Roger de Saint-Exupéry, micul marele copil al secolului al douăzecilea, cel care urma să cucerească văzduhul şi să rămână, pentru eternitate, între pământ şi cer, în lumea fără de hotare a Micului Prinţ. Fascinat de joc şi de joacă, visând cu ochii deschişi ridicaţi mereu spre cer, micul Antoine primeşte, în copilărie, porecla de Pique la Lune.  Visătorul, adică, cel cu capul în nori, vrăjit de văzduh, de măreţia şi imensitatea lui.

 

În lumea lui Pique la Lune, Micul prinţ a apărut firesc. Saint-Exupéry l-a creat, poate, din dorinţa de-a opri curgerea nestăvilită a timpului, de a rămâne mereu cu ochii spre cer, visător şi ludic, de a-şi revărsa toate trăirile şi, mai presus de toate, candoarea copilăriei într-un trup firav, uluitor de luminos. În el, ca într-o arcă a spiritualităţii omeneşti, a adunat înţelepciune şi l-a croit pe măsura copilului, a adultului şi a bătrânului deopotrivă. Călător printre stele, mesagerul coborâtor din cer şi întrupat pe pământ într-o făptură omenească a devenit mit. Mitul făpturii pure şi inocente care aduce dragoste şi lumină şi cere, la rândul lui, dragoste şi lumină. Cum să nu ne regăsim în el, noi, copiii de odinioară, copiii noştri şi nepoţii şi strănepoţii de mai târziu ? O întreagă comunitate ludică şi însetată de iubire, privind cu nostalgie şi uimire spre tărâmul fără de hotare al cerurilor. De undeva, de acolo, de pe o stea mică, în compania unor baobabi măreţi, a câtorva  vulcani stinşi şi a unei flori delicate, ne surâde Micul prinţ. Surâsul lui răzbeşte dincolo de războaie, de nemernicii, incertitudini, nelegiuiri şi suferinţe, ne îndeamnă să-l căutăm printre stele, dar, mai presus de orice, în noi.

Pe ultima pagină a cărţii, Saint-Exupéry a ales să scrie aşa : « […] În locul acesta Micul prinţ s-a ivit pe Pământ, apoi a dispărut. […] Şi dacă veţi ajunge să treceţi şi pe acolo, vă rog din suflet, nu vă grăbiţi, zăboviţi puţin în dreptul stelei. Şi-atunci, dacă vine la voi un copil, dacă râde, dacă are păr de aur, dacă nu răspunde când este întrebat, veţi ghici desigur cine e. Aşa că fiţi buni ! Nu mă lăsaţi să fiu trist : scrieţi-mi deîndată că s-a-ntors.»

Antoine de Saint-Exupéry s-a pierdut undeva între pământ şi cer acum 74 de ani, la un an după publicarea Micului prinţ. Ce i-am putea scrie, fiecare dintre noi, dacă ne-am imagina o corespondenţă între lumea de aici şi cea de dincolo? I-am spune, poate, că Micul prinţ ne traversează necontenit existenţele înguste şi efemere, colorându-le şi luminându-le, conferindu-le dimensiuni şi profunzimi spectaculoase. Şi că, da, vulpile mai pot fi îmblânzite. Iar noi, muritorii, mai putem încă să ne împodobim sufletele.