Mihail Diaconescu despre Sacrificii sau Martirajul ca soluție

Dintre romanele[1] eseistului, criticului, istoricului literar, filosofului, esteticianului și profesorului universitar Mihail Diaconescu (n. Priboieni, Muscel / Argeș, 8 brumar 1937 – † București, 25 mărțișor 2020) am ales Sacrificiul (1988). Am utilizat  ediția a III-a din 2010 cu un studiu semnat de Ilie Bădescu intitulat Amurgul unui imperiu[2].  Este, după opinia mea,  cel mai important și cel mai bine documentat roman istoric pe tema Unirii de la 1 undrea / decembrie 1918 și, totodată, cea mai complexă scriere românească în proză abordînd tema războiului. Ca profesor de literatură și limbă română, deplîng la data scrierii eseului critic de față neincluderea acestei cărți indiscutabil superioare altora, mai… norocoase, în vreuna dintre variantele de manuale apărute pînă în prezent și, mai mult decît atît, absența ei din oricare dintre listele de lecturi suplimentare facultative din gimnazii și licee!

Mi-am permis încă din titlul pe care l-am dat acestui demers critic trecerea la plural a substantivului ales de romancier, fiindcă semnificația lui simbolic-unitară la nivelul întregii suflări românești transilvănene din epocă e cu prisosință depășită de realitățile istorice înfățișate literar veridic și cu talent. Astfel, e limpede pentru oricare cititor că, din punct de vedere istoric, SACRIFICII fac atît doi dintre protagoniști, anume prefectul desemnat după Unire al Bihorului Ioan Ciurdariu-Ciordaș și avocatul Nicolae Bolcaș – aceștia plătind cu viața, în chip mucenicesc în chiar Săptămîna Pătimirilor[3] anului de grație 1919 –, cît și, înaintea lor, nenumărați militari români măcinați în malaxorul războiului mondial, apoi majoritatea țăranilor români transilvăneni supuși jafurilor, maltratărilor, mulți dintre ei băjenărind ori sfîrșind uciși de specia satanică alcătuitoare a așa-numitului Werböczi Különitmény (detașamentul special) comandat de cel mai îndrăcit personaj literar din cîți au fost creați vreodată – depășindu-i și doar pe alocuri fiind la egalitate cu demonii dostoievskieni – căpitanul maghiar Kálmán Werböczi.

Filosofic-teologic-literar conceptul capătă o remarcabilă paradigmă: Intrat prin moarte în memoria oamenilor, sacrificiul e o realitate vie, actualizată mereu, un continuu prezent, proiectat în eternitate. Datorită acestei permanente prezențe a sacrificiului în toate etapele vieții, moartea nu mai poate avea o putere deplină. Eliberat de ceea ce este durere personală, subiectivă, sacrificiul devine în oameni o retrăire continuă a speranței. Un sacrificiu conștient, pe deplin asumat, este o retrăire a tuturor speranțelor lumii (…) Prin sacrificiu, închisoarea strîmbă a egoismului, a dorințelor strict personale se sfarmă. Sufletul poate comunica mai intens ca oricînd cu lărgimea infinită a vieții, imprimîndu-i o nouă ordine, mai bună, mai înaltă, mai conformă cu ceea ce este omenesc în om. Desigur, acolo unde e sacrificiu e moarte. Dar este și sens, și comuniune cu oamenii, și viață infinit potențată. O viață trăită ca dăruire continuă se împlinește firesc în sanctuarul suprem. În moarte ca sacrificiu, ca predare totală a vieții, nereținută în sine, neumbrită de nicio șovăială, de nicio rezervă, e o împlinire mai trainică decît orice pe lume. Înțeleasă ca dragoste pentru oameni, ca dăruire, moartea e bucurie, e sfîntă, e împlinire înaltă. E viața însăși cu toate puterile ei (p. 736). Adaug că toate aceste considerații ar fi trebuit să fie încoronate cu exemplul hristic și dacă, să admitem, în anii scrierii și publicării romanului referința biblică ar fi fost, poate, riscantă, mă întreb retoric de ce nici în edițiile a doua și a treia această trimitere necesară n-a fost făcută?… Sînt obligat, prin urmare să mă mulțumesc doar cu fraza aluzivă aflată douăsprezece rînduri mai departe: Dealul din față, cu drumul pustiu și urcușul în pantă, îl făcu[ră][4] pe Nicolae să se gîndească din nou la calvar și la Golgota (idem), însă completez afirmînd că actualitatea modelului de viață al lui Iisus Hristos – „Eu sînt Calea, Adevărul și Viața“[5] –  este indiscutabil-imuabilă, întrucît, dimpreună cu Tatăl și Sfîntul Duh, El este Cel Ce este și va fi etern, indiferent de micile vreri-gîndiri mărunte omenești. Enunțul care încheie capitolul XXXIII al părții a III-a Lumina – titlu și el simbolic – e însă magistral în același plan simbolic-literar: În ochii lui deschiși se oglindea întreaga lumină a răsăritului (p. 737). Rarisimă asociere de termeni descriind o moarte martirică: ochii deschiși (adică întru neteamă și, mai ales, ca indiciu al speranței prelungite în postumitate că sacrificiul n-a fost zadarnic) și lumina răsăritului (promisiune a zilei menite împreună-lucrării divino-umane condiționate de acceptare precum biblicul „fie mie după cuvîntul tău!“[6]).

Multe altele sînt meritele scrierii; bunăoară arta portretului. Iată care sînt trăsăturile sufletești ale unui intelectual modern, anume ale personajului principal pozitiv Romulus Brad: Berea proaspătă avea efecte împrevizibile. Amicul Romulus, devenit dintr-odată mai arogant ca oricînd, devorat de scepticism și neliniște, își mărturisi disprețul suveran față de toate creațiile consacrate oficial. Exaltă în schimb poezia generației noi care vorbea despre tortură și suferință, despre sensibilitatea bolnavă a lumii sau despre dimensiunea cosmică a durerii. Numele, titlurile și manifestările expresioniste de care făcea mereu caz dovedeau că poezia la modă îi este familiară. Îi recită versuri și strofe întregi pe dinafară (sic!)[7], îi spuse că frecventează redacțiile, întrunirile și cafenelele literare, că pe unii autori îi cunoaște. În cele din urmă, îi destănui că el scrie numai atunci cînd se simte invadat de teroarea lumii încordate, la pîndă. În capitala imperiului[8] putea să sesizeze această încordare, mereu mai apăsătoare, sub cele mai variate aspecte. Poate de aceea simțea uneori nevoia să nu se mai implice în nimic mai profund. Repetă iar mărturisirea făcută la întîlnirea de la Beiuș că marea lui dorință era să rămînă permanent detașat. Detașarea, pasivitatea ironică, amestecată uneori cu sarcasm, îi ofereau șansa unei permanente cunoașteri de sine, Selbsterkenntis, care nu avea nimic egolatru și la care nu putea renunța. Părerile, dramele și bucuriile oamenilor îl interesau doar ca martor, din perspectiva unei consecvente distanțări sufletești. Chiar dacă se simțea atras de voluptatea reveriei și a imaginarului, el avea nevoie de repere mai semnificative, mai trainice, de baze mai ferme, pentru o situare posibilă. Despre condiția ființei umane însingurate în lumea de monștri a timpului lor, printre demoni, pericole și aspirații mai ucigătoare ca moartea însăși, afirma că știe lucruri foarte precise. Și ca să arate ce știe, cînd vorbea de[spre][9] evocatione daemonum debita mereu versuri, cu o vervă cuceritoare. Întunericul secolului, perora el într-o stare vecină cu exaltarea, palpită de monștri și fiare la pîndă, de puteri malefice, antiumane, de iminența apusului universal (p. 178). Nici personajele episodice nu sînt neglijate de scriitor; dimpotrivă. Aleg doar un pasaj complex ce mi se pare semnificativ, cu două portrete înlănțuite și un portret caricatural-colectiv, reprezentativ pentru decadența specifică artificialului stat austro-ungar. În privința portretelor individuale, e vorba despre un personaj feminin și unul masculin – acesta din urmă negativ –, doi amanți, ambii conturați la persoana a III-a din perspectiva bărbatului (rară subtilitate scriitoricească echivalentă în acest caz cu o autoportretizare în oglindă): Cu o bunăvoință și îndeosebi cu o răbdare de nebiruit, contele István Tisza le strînse mîna tuturor, risipind zîmbete, observații glumețe sau admirative, pentru toți laolaltă și pentru fiecare în parte. Ca și cum ar fi știut că, după atîta efort și atenție egal împărțite,[10] i se cuvine și lui o răsplată, la urmă de tot îi ieși în față tulburătoarea doamnă văduvă Erzsébet dr. Lányi. Era însoțită de domul șef de cabinet Tivadar Hollósi, care coborîse ceva mai devreme. Erzsébet părea a[11] fi, într-adevăr, o apariție cel puțin stranie în adunarea aceasta provincială de grofi trufași de prin sate, babe cochete, arendași burtoși cu soții înfipte, domnișoare înțepate și tineri îndrăzneți, plini de vicii penibile și de fumuri virile. Rochia de mătase, șiragurile de perle la gît, brațele goale, de o rotunjime ispititoare, dar îndeosebi chipul cu trăsături fine și privirile blînde, țintuindu-l stăruitor, erau cum le știa. Cînd îi luă mîna să i-o sărute, scumpa de Erzsébet îl strînse într-un fel anume, dătător de emoție. Își lipi buzele de pielea degetelor ei calde, prelungind gestul ceva mai mult ca de obicei. Erzsébet își dăduse cu un parfum fin, discret și insinuant. Contele Tisza se simți dintr-odată tînăr, la fel de dinamic și de îndrăzneț ca în anii săi cei mai buni. (…) Și după ce se despărți de ea, trase discret cu ochiul în oglinzile mari care împodobeau peretele de lîngă el. Fața rotundă, osoasă, cu nasul proeminent și fruntea înaltă, prelungită într-un început de chelie, mustățile groase, terminate cu vîrfuri subțiri, perfect răsucite și pomădate, îi dădeau un aer decis și energic. Vestonul de catifea imitînd uniforma husarilor, prins elegant în nasturi de smaragd, împodobit bogat cu ceaprazuri, ținte strălucitoare și găitane, îi venea ca turnat. Pantalonii vînătorești vîrîți în cizmele roșii și centura de plăci de argint care-i strîngea mijlocul îi subliniau eleganța falnică, de o pregnanță autentic aristocratică (pp. 94-95).

Măsura artei scriitorului este demonstrată și mai limpede în portretizarea lui Vasile Mangra. Capitolul XXVI (pp. 580-599) îi este consacrat. De peste veacuri, Iuda Iscarioteanul pare a ne vorbi prin intermediul acestui mitropolit care, din păcate, are ca urmași numeroși ierarhi și-n zilele noastre. Alternanța vis-stare de veghe și simbolurile atent mînuite servesc adecvat scopurilor moralizatoare ale scriitorului: În cele din urmă, visul se alese mai clar. Nu se afla pe buza prăpastiei, nici într-o pădure cu spînzurați atîrnînd de crengi[12], nici într-un sat împresurat de jandarmi. Pereții plini de tablouri care se suprapuneau fugind spre infinit, vocile, așteptarea lui plină de tensiune și spaimă îi dovedeau că nimerise într-o sală înaltă, cu ferestrele mari, luminate de soare. Se afla ca mitropolit ortodox al Ardealului într-un scaun de judecată. Dar nu judeca, ci era judecat. Un șir de clerici, monahi, după cît înțelegea, de la mănăstirea Hodoș-Bodrog unde avea el metanie, ședeau la o masă, pe care lumînările arseseră pînă la jumătate. Îi puneau întrebări, așteptîndu-i și cîntărindu-i răspunsurile. Ar fi vrut să-i vadă la față și nu reușea. Sclipirile lumînărilor îl orbeau. Îi deslușea, în schimb, foarte bine pe cei chemați în calitate de martori. Studentul Bârsan și protopopul Ioan Bercan de la Rupea ședeau și ei în jilțuri. Pe pieptul studentului Bârsan gîlgîia o gaură mare, plină de sînge. Pe acolo intrase glonțul[13] jandarmilor cu pene de cocoș care îl omorîseră. Părintele protopop de la Rupea își arăta pieptul gol, plin de plăgi și vînătăi, urmele loviturilor. Mîinile și picioarele îi erau prinse în cătușe și lanțuri. „Martirii sînt sămînța credinței“, își aminti el de o veche învățătură. Dar de ce veneau martirii la o judecată în care i se puneau întrebări tocmai lui, întîiul stătător al Mitropoliei Ardealului?

– Aș dori, se auzi o voce limpede dinspre masa cu jilțurile judecătorilor, să discutăm mai întîi despre ideea de datorie. Ea, datoria, justifică acțiunea dominată de imperativul legii morale. (…)

– Chemările diferitelor datorii, răspunse mitropolitul cu precauție, ne apasă uneori mai mult decît putem îndura. Noi ne angajăm în unele situații. Aceste situații presupun însă cîteodată o anumită indeterminare a legăturilor dintre dorințele noastre și consecințele actelor noastre. În afară de asta, drepturile pe care cei mari și puternici pretind că le au asupra noastră sînt echivalente adesea cu datoriile de care răspundem… Ni se cer multe, tocmai în numele ideii de datorie, al supunerii fără crîcnire (…) Nu toate datoriile au aceeași cuprindere, aceeași valoare. Unele datorii trec dincolo de cercul strîmt al judecății comune. Ierarhizăm datoriile atunci cînd ele sînt în conflict, ca s-o putem alege pe aceea cu valoare mai mare (…) Oricine ar fi fost în locul meu ar fi trăit aceeași tragedie a conflictului mereu repetat cu puterea guvernelor… M-am implicat în această putere, în mecanismul ei nemilos, nu ca să distrug, ci ca să apăr… Atîta cît pot și cum pot… Condiția mea unește datoria cu ierarhia, dar și conflictul între vrere și neputință… E o dramă care îmi sfîșie inima… Mi-am asumat destinul acesta nenorocit tocmai pentru că eu cred în imperativul moral. Știu că este o gravă eroare să te îndepărtezi de oameni atunci cînd înțelegi rosturile ascunse ale evenimentelor… Că adevărata datorie se împlinește doar în comuniune cu oamenii… Că harul se cere slujit în mijlocul mulțimii… I-am apărat totdeauna pe clerici și pe credincioșii mei. Cei uciși, mutilați, schingiuiți, despărțiți de familii, închiși în lagăre mizere prin pustă, spînzurați, spintecați, ca să nu-i mai îndemne pe enoriașii lor la acte de nesupunere, n-au depins niciodată de slabele mele puteri… Cît am putut am acționat fără preget. M-am angajat însă numai în chestiunile în care aveam o șansă cît de mică de succes[14] pentru că în situața mea nu-mi era îngăduit să greșesc… Pactizarea mea cu voința lui Tisza și a succesorilor săi la guvern, implicarea în mecanismul puterii au o rațiune practică… Oportunism nu înseamnă neapărat lașitate (pp. 581-583). Cum se poate observa, judecatul încearcă să se ascundă după fraze meșteșugite, evitînd să spună că a semnat pactul cu diavolul, ca un succesor al legendarului Faust – numele literar al lui Iuda –, dar dreptul verdict e formulat curajos în acest ingenios proces din vis prin personajul-martir studentul Bârsan, care definește mai bine oportunismul: Înseamnă însă (…) dorința de acomodare cu deținătorii puterii[15], strădania de a-i menaja permanent. Tocmai supunerea, lașitatea consecvent practicată neagă ideea de datorie morală (p. 583). Respinge soluția sinuciderii sugerată demonic, în stare de veghe, pe cînd se plimba cu sufletul vuindu-i de versetele Apocalipsei, pe străzile întunecate și reci ale Budapestei jalnic afectate de război și, la un moment dat, văzuse spînzurînd de un balcon vechi de fier forjat un bărbat tînăr, cu fața hîdă, schimonosită, cu ochii măriți, cu limba umflată, ieșită puțin printre buze, purtînd pantofi de lac și fiind îmbrăcat într-un costum elegant (cf. p. 594). Mihail Diaconescu inseră cu acest prilej un microeseu despre sinucidere camuflat subiectiv prin meditația personajului în stil direct: „E un păcat greu (…) Sinuciderea e o crimă oribilă, un păcat monstruos“ (idem). Trecerea la stilul indirect liber o face cu ușurință, însă pe alocuri cade în apostazie: sinuciderea nu e altceva decît gestul logic al aceluia căruia viața nu-i mai spune nimic. În locul unei vieți fără sens, unii se simt ispitiți de ceea ce cred ei că este neantul. Setea de neființă (sic!) este rezultatul firesc al repulsiei sau măcar al detașării de viață. Firește, cel ce cugetă mai stăruitor la finele vieții își înțelege mai profund și propriile trăiri. Tocmai pentru că reflectează asupra morții și finitudinii, a trecerii sale prin timp, omul se cunoaște pe sine ca existență aparte în lume. Pusă sub semnul morții și al neantului, existența își revelează dintr-odată dimensiunea și sensul ei autentic. De sinucidere și de nebunie e în stare doar omul, pentru că el este singura ființă pe lume înzestrată cu voința liberă, cu sentimentul lipsei de sens și cu putere de judecată. Ideea neantului ca nonexistență absolută, definitivă, contrazice însă tocmai înaintarea în timp a ființei umane. Omul iubește clipa ca parte a timpului[16] și iubește timpul ca parte a existenței eterne. Într-o astfel de perspectivă, sinuciderea, atacul laș asupra propriei vieți, echivalează în egală măsură cu o crimă și cu un dispreț absurd față de toți și de toate (pp. 594-595) – amendez: disprețul în cauză este în primul rînd față de Creator; de aici tragedia trădătorului Iuda în mintea și în inima căruia n-a mai fost lăsată să lucreze credința în Dumnezeul Atotștiutor, Atotputernic și Atotmilostiv, fiindcă s-a lăsat amăgit de duhul luciferic și a fost cuprins de disperarea tuturor sinucigașilor. Referirea la apologeții sinuciderii Hume, Montesquieu și Schopenhauer, care stăruiseră asupra ideii că fiecare om are dreptul la o moarte asupra căreia[17] chiar el e dispus să decidă și care manipulau conștiințele naivilor atei cu sintagme precum etica disperării lucide ori moartea ca privilegiu, ca bărbăție și eroism, sau moartea rațională în locul vieții lipsite de sens constituie divagații apostatice, de neluat în seamă. Personajului Vasile Mangra i se rezervă totuși un sfîrșit natural: spaima bolnavă provocată de chinul obsesiv al lui Iuda și de frigul nemilos al zilei de toamnă îl copleși pe deplin (…) A doua zi apucă totuși să se scoale și să-l cheme mai întîi pe servitorul hotelului (…) care-i aduse, în locul preotului, pe un medic bătrîn cu bărbiță (cf. pp. 598-599). Dinaintea medicului, mitropolitul apucă cu gesturi nesigure lumînarea aprinsă și își rosti singur rugăciunea cuminecării: „Cred, Doamne, și mărturisesc…“ (p. 599). Medicului nu-i rămase decît misiunea de a constata decesul socotind că răposatul suferise de o boală cronică de inimă (idem); desigur, fusese vorba despre inima bolnavă a unui român ce-și trădase conaționalii.

Mi-am început aprecierile critice de față cu evidențierea celui mai important simbol al romanului – sacrificiul. Mi-a reținut însă atenția și simbolismul martorului – l-am întîlnit și la Constantin Țoiu sub forma mai amănunțit-elaborată a însoțitorului. Iată-l mai întîi redat în cartea măiestrului Mihail Diaconescu împletit cu simbolul visului din perspectiva personajului Romulus Brad: Convingerea că starea de martor al unor evenimente teribile e uneori atît de ingrată, încît devine de-a dreptul insuportablă, se prelungise în visul cețos și simbolic, cutreierat de strigăte și spaime. Înțelegea că starea de martor este ambivalentă. Fascinația și oroarea, judecata rece și participarea pasională, implicarea și detașarea se amestecă totdeauna în ea. (…) Un martor nu este niciodată doar o persoană chemată să declare în fața unei instanțe juridice, istorice, etice sau a oricărui alt for instituit pentru cercetare și apreciere tot ceea ce știe în legătură cu un fapt pe care îl cunoaște. Un martor este totdeauna un caz de conștiință, o problemă morală. Indiferent că dorește sau nu, el se implică prin relatările și opțiunile sale în faptele pe care le-a cunoscut. Implicarea îi anulează însă detașarea de care un martor ideal are atîta nevoie. Ea provoacă idei, raționamente și atitudini care nu sînt decît o consecință a opțiunilor sale. Starea de fapt și starea mărturisită subiectiv comunică mai strîns ca oricînd. Concepțiile, ideile, judecățile și raționamentele martorului se așază laolaltă sub semnul acestei comunicări. Relația dintre două judecăți în care adevărul ori falsitatea uneia dintre ele atrage după sine, în mod necesar și inevitabil, adevărul ori falsitatea celeilalte putea fi socotită[,] de asemenea[,] o implicare cu consecințe definitive în ordinea etică și juridică a lumii. În felul lor, cei ce depun mărturie decid istoria morală universală (p. 45).

Ca și memorialistica foștilor deținuți politic apărută după 1990 pe care n-am obosit s-o recomand în Școală ca pe o condiție a însănătoșirii morale reale a tinerei generații, condiția de martor-mărturisitor e determinată de Pronie căci nimic nu-i întîmplător, așa încît datoria scrisului cînd ai primit talanții necesari devine imperioasă dacă ești creștin. Este și cazul hăruitului Mihail Diaconescu însuși, așa cum rezultă din Epilog: Autorul acestui roman l-a cunoscut pe domnul dr. Romulus Brad cu mulți ani în urmă, în timpul unei călătorii la niște neamuri dintr-un sat de lîngă Oradea (…) Acasă la domnul Romulus Brad, autorul a discutat într-o seară, tîrziu, despre puterea memoriei și a mărturiei ca forță spirituală în lume. Și tot atunci, domnul Brad i-a înmînat două dosare groase, legate cu sfori de bumbac, însumînd însemnările și documentele pe care le adunase prin ani, inclusiv în zilele retragerii lui și a familiei sale de la Oradea, la Timișoara, pe timpul terorii horthyste, în anii celui de-al doilea război mondial. // Ceva din înțelesurile tulburătoare pe care sacrificiul nepieritor al oamenilor pentru oameni ni le impune mereu i s-a revelat autorului prin mijlocirea celor două dosare. // În lectura mereu reluată, cu emoție și sfială, a documentelor adunate în cele două dosare și în discuțiile cu domnul Romulus Brad se află punctul de plecare al acestui roman. // Autorul a ezitat adesea, amînîndu-și o lungă perioadă de timp decizia de a trece la masa de lucru. În cele din urmă, convingerea că e dator să realizeze acest roman a fost mai puternică decît ezitarea. Romanul a fost scris pentru că era necesar. // El este, înainte de toate, o mărturie despre niște oameni și despre destinul lor tragic. Dar mai ales despre puterea memoriei care ne marchează definitiv și profund pe noi toți (pp. 757-758).

Așa cum deja am precizat în a doua frază introductivă, tema principală a amplului demers literar datorat lui Mihail Diaconescu este Unirea din 1918, iar tema secundară e războiul, ambele subordonate sacrificiilor majoritar anonime. E o abordare a istoriei nu doar dramatice ci adeseori tragice a românității împinse în malaxorul unor interese strivitoare ale vecinilor hulpavi și imorali. Aș trece în subsidiar zbaterea unui imperiu la ceasul scufundării sale, imperiul dualist austro-ungar cum subliniază Ilie Bădescu în prefață (p. 7), fiindcă tema e suficient încadrabilă grotescului, caricaturalului – deși „corectitudinea politică“ neomarxistă, pe care cotidian sîntem cu osîrdie siliți s-o îngurgităm îngrețoșați, ridică în slăvi ideologia de gen și toată mizeria sexistă (un argument solid aduce perspectivei mele Nicolae Bolcaș: Aceea e istoria lor, nu a noastră. Istoria noastră are alt sens – v. p. 62). Pagini încă neanalizate în Școală stau la îndemîna viitorilor dascăli patrioți de care este atîta nevoie în vremurile tulburi pe care le trăim, croite după voia uneltelor demonilor dezlănțuiți. Iată, spre exemplu, ce strigă același erou: Sîntem datori să le strigăm în față opresorilor noștri că puterea lor este rea. Este [o] putere care ne apasă pe toți… Știu că mulți respectă această putere; că adorarea puterii devine la ei atitudine civică, servitute, idolatrie, oportunism, tendință de adaptare. Dar mai știu că adorarea puterii se naște din teamă, cel mai înjositor dintre sentimentele noastre în raport cu alți oameni… Nu vreau și nu pot să accept o istorie care se confundă cu evoluția unei puteri inumane… Pot adera însă la o istorie care mă face să mă simt liber și demn, într-o lume tot mai deschisă, lipsită de ura atent programată contra mea și a tuturor celor de o seamă cu mine… Istoriei opresorilor noștri îi putem opune sensul istoriei noastre. (…) Nu cred că sîntem prea slabi. Oamenii sînt puși mereu să aleagă. Scopurile care îi semnifică sînt alese de ei. Putem introduce, în evenimentele mari și mărunte cu care ne confruntăm sau în care ne implicăm zi de zi, destule scopuri alese de noi. Datorită acestor scopuri, istoria capătă sens… (pp. 62-63). Nu sînt, oare, acestea idei de o gravă actualitate și-n contextul globalizării galopante jinduite de bogătanii lumii fiindcă simt cum funia li se apropie de par și le e o teribilă frică dinaintea judecății tatălui minciunii căruia i-au jurat supunere oarbă?… Sigur că se poate aborda și adevărul istoric reiterat prin personajul Iuliu Maniu – așa cum se știe, și acesta va îngroșa, peste ani, rîndurile martirilor la Sighet: Austro-Ungaria, ca stat, este rezultatul unei escrocherii politice ordinare la care au convenit grofii și cei mai neghiobi politicieni ai Vienei (…) A venit timpul (…) ca escrocii politici să plătească pentru toate nelegiuirile lor (pp. 360; 361). Prin personajul episodic Thomas Masaryk –  profesor militant politic ceh ce se trăgea din țărani șerbi de pe o moșie imperială, fiind primul intelectual din neamul lui – scriitorul face o analiză de o luciditate impecabilă: Imperiul Habsburgic (…) este putred. El se menține doar prin minciună și teroare în afacerile interne, printr-o politică de amenințare continuă la granițele sale în afacerile externe. Este situația tipică a unui stat opresiv, construit, pe deasupra, pe criterii supraetnice. Este situația tipică a unui imperiu multinațional. Proclamarea oficială a rolului său activ în apărarea păcii mondiale, de fapt a politicii de expansiune în toate direcțiile și îndeosebi în răsărit, către Asia, este expresia concentrată a acestei minciuni (p. 188). Pînă aici, parcă am fi dinaintea unui nou articol miraculos semnat de gazetarul de geniu Mihai Eminescu – și el un obiectiv al spionajului habsburgic, ca și profesorul ceh născut cu un secol mai tîrziu. Întorcînd repede filele istoriei și ajungînd în zilele noastre, schița se suprapune aproapre perfect pe situația Statelor Unite ale Americii: aceleași ambiții, aceleași demagogice țeluri pașnice mincinoase în politica externă, aceleași probleme interne generate de o haotică multinaționalitate! Discursul profesoral ținut dinaintea eroilor Romulus Brad și Nicolae Bolcaș adîncește captivant-filosofic problematica, întrucît situația Imperiului Habsburgic era rodul manipulării Reichului berlinez – o manipulare pluridisciplinară: științific-filosofică, istorică, artistică. Să-l lăsăm pe Mihail Diaconescu, bun cunoscător al germanismului, să ne lămurească: De la Kant și odată cu el, cugetarea germană s-a rătăcit tot mai mult. Titanismul filosofic[18] german, de care au făcut caz romanticii, a dus, în fond, la disprețul față de omul obișnuit și față de aspirațiile sale, la solipsism și la nelegiuire în raport cu valorile etice. Mi se pare foarte semnificativ faptul că niște filosofi atît de diferiți (sic) ca Hegel și Feuerbach au totuși un punct comun în supunerea mizerabilă față de pretențiile guvernanților și [față de] rigorile statului, ale caporalismului prusac, în fond. Universitățile germane s-au transformat în cazărmile intelectuale ale absolutismului filosofic, înhămat la ideea statului și monarhiei prusace. Cînd Hegel, ca filosof plătit din buget, așadar ca slujbaș umil, cu teama nenorocită a zilei de mîine, exaltă aceste idei, construind pentru statul atotputernic o foarte măiestrită justificare teoretic-abstractă fondată pe respingerea ideii de contradicție între guvernanți și cei ce sînt guvernați, cugetarea își arată, de fapt, ultima treaptă la care poate ea să decadă. Scriind că dreptul își are originea în forță și violență, nicidecum în ideea de bine sau de dragoste, de prețuire față de semenul nostru, omul, exaltînd infailibilitatea statului și considerînd că, în afara puterii administrative și militare nu există salvare, Hegel nu se manifesta ca un cugetător însetat de bine și adevăr, de supremul vis de dreptate al oamenilor de pretutindeni, ci doar ca un filistin oarecare, vrednic reprezentant al autosuficienței prusace, al atmosferei cazărmilor dominate de sunet de tobe și de violență trufașă pe care o afișează mereu generalii (pp. 189-190). Meditînd la acestea, înțelegem mai clar resorturile grozăviei hitleriste și, vai, ale neomarxismului generat de Școala de la Frankfurt exportată postbelic în America, unde a clocit conceptul „corectitudine politică“ – veritabil pumn în gură vigilent și prompt aplicat gînditorilor autentici neînregimentabili care cutează să rostească adevărul!

Însă cu mult mai importantă decît toate acestea – de fapt definitorie – mi se pare meditația unui alt personaj episodic, anume a părintelui arhimandrit Roman Ciorogariu, directorul Preparandiei de la Arad referitoare la ale noastre: „Sîntem un neam de martiri (…) sortiți durerii și lacrimilor“ (p. 475); concret, situația era pricinuită atunci ca și acum de absurdele războaie generatoare, pe de o parte, de sfîrtecați sau mutilați în tranșee, tîrîți în lagăre sau închisori, spînzurați, împușcați, în unele cazuri executați public, iar pe de altă parte, de chinuri morale insuportabile ale celor rămași în viață, nesiguri pe ei și pe averile lor, nesiguri de ziua de mîine (idem).

Amănuntele de pe front, de un realism crud, destule vădind veritabilele cunoștințe tactice ale scriitorului concurează literar paginile datorate celebrului Lev Tolstoi, din Război și pace. Văzut ca necesitate în Transilvania unde românii erau oprimați, războiul – consideră un personaj episodic – ne pune la grea încercare (…) iar întîrzierea intrării României în război echivala cu ratarea ocaziei de a se dezrobi; reacția impresionantă a mulțimii care intona de la un capăt la altul al străzilor Deșteaptă-te, române! este semn al înțelegerii sensului istoriei. Prozatorul literat și-a însușit perfect tehnica gradării lui Costache Negruzzi, pionier la noi în prezentarea psihologică a maselor, iar saltul artistic este notabil: Nesigur la început, amestecat cu strigăte sau [cu] îndemnuri, cîntecul se făcea puternic dintr-o dată, se limpezea și pornea iar cu forță nebănuită, de parcă ar fi ridicat orașul întreg către cer. Niciodată aici, la Beiuș, un cîntec nu răsunase atît de puternic. Era ceva măreț și înfricoșător în cîntarea aceasta patetică, strigată mai mult instinctiv, copleșitoareca o furtună care se urnește cu greu înainte de a se revărsa fără nicio opreliște (p. 299). Comentariile intelectualilor patrioți ai epocii adunați la sfat în casa lui Ioan Ciurdariu Ciordaș, fruntaș al Partidului Național Român, confirmă instinctele oamenilor simpli:

– Mulțimea, arătă [Viora, soția gazdei] cu un gest scurt spre fereastra deschisă, se conformează sentimentului național. Cei de la sate nu înțeleg prea bine ascunzișurile politice și diplomatice ale războiului. Înțeleg însă că trebuie să se manifeste ca români. Și se manifestă! E necesară o mai mare fermitate în atitudinile intelectualilor noștri – remarci de o dureroasă actualitate, din păcate, avînd în vedere programul aberant al globaliștilor.

– Credeți că tocmai acum (…) e momentul ca românii să-și ceară din nou drepturile?

– De ce nu? (…) Tocmai pentru că e nevoie de ei în tranșee, dacă se vor sprijini pe conaționalii lor înarmați, conducătorii noștri [patrioți] vor putea discuta altfel cu guvernanții [maghiari disprețuitori ai majoritarilor locuitori din Transilvania] (idem). Peste o sută de pagini ale romanului, personajul principal Romulus Brad meditează: în eventualitatea unei confruntări între România și Austro-Ungaria, nu era exclusă posibilitatea ca de o parte și de alta a frontului să fie români – consăteni, cunoscuți, rude de sînge și, uneori, chiar frați. Absurdul capătă uneori înfățișarea unei severe logici a ilogicului cum se putea întîmpla în aceste posibile înfruntări fratricide (p. 392). Motivul literar impecabil tratat de Liviu Rebreanu în Pădurea spînzuraților nu capătă la Mihai Diaconescu amploare tragică: prietenii ardeleni protagoniști nu ajung să se confrunte direct, căci Romulus Brad devine sublocotenent furier al generalului Traian Moșoiu în România, iar sublocotenentul Nicolae Bolcaș e plasat undeva, pe frontul italian. Desprind din paginile narațiunii consacrate luptelor de acolo un dialog semnificativ dintre generalul baron Ioan Boeriu, comandantul unei comisii extraordinare de anchetă a Marelui Cartier General al Armatei austo-ungare sosit în inspecție și comandantul companiei a 2-a, sublocotenentul Nicolae Bolcaș:

– Aveți români mulți în companie?

– Am numai români. La companiile vecine, pe toată linia frontului, românii sînt amestecați însă și ceva cehi, polonezi și slovaci. Pe liniile din spate sînt trupe de unguri care ne țin sub observație pe noi, cei din linia întîi.

Generalul se încruntă. Era evident că nu-i place să i se vorbească despre rolul de jandarmi și călăi al trupelor care nu luptau în linia întîi (p. 424).

Spre deosebire de mitropolitul ce se pusese în slujba regimurilor antinaționale eșuînd lamentabil dar crezînd că-și face datoria, generalul Ioan Boeriu va juca un rol decisiv în Viena, ținînd unitățile de români ardeleni în poziții strategice și, după predarea lor treptată forțelor social-democrate austriece în urma unei întrevederi cu împăratul și consiliul de miniștri la palatul Schönbrunn, dispunînd plecarea lor în deplină ordine spre țară. Rolul major al acestor regimente românești e subliniat în finanul capitolului XXVII: După Praga și Budapesta, unde acționaseră fără preget, Viena fu al treilea mare oraș în care regimentele formate din români ardeleni grăbiră demolarea definitivă a ordinii imperiale habsburgice (p. 629).

Pe frontul din România, un rol foarte important e atribuit lui Traian Moșoiu, avansat la gradul de general. Romanul lui Mihail Diaconescu ridică această figură eroică a istoriei la statutul unui personaj memorabil:

Generalul Traian Moșoiu fusese printre aceia care ceruseră să fie create doar atîtea unități cîte puteau beneficia de armamentul și de tehnica de luptă de cea mai bună calitate –  furnizate de aliați tocmai în vederea unui război de durată. (…) În conformitate cu noua organizare, trupele de combatanți însumau 15 divizii de infanterie, două divizii și patru brigăzi de cavalerie, brigăzi de grăniceri, de artilerie și de geniu, escadrile de aviație, în afara serviciilor auxiliare care funcționau risipite prin toată Moldova, pînă sus, la Fălticeni și Hîrlău (…) Pe plan strategic, eventuala cădere a frontului românesc însemna o nouă concentrare de forțe germane și austro-ungare în Galiția și îndeosebi pe frontul din vest și pe frontul din sud, în Italia, unde operațiile staționau (pp. 492; 493). (…)

Apăru și generalul Moșoiu. Prin binoclu, urmărea atent reacțiile inamice. Ofițerii se grupară în spatele său.

– Să fie împărțită muniție suplimentară tuturor unităților din subordine, rosti el sec, și să se transmită ordinul gata pentru atac!

În seara și în noaptea care urmară, pregătirea de artilerie urmă cu intensitate sporită. Sublocotenentul Romulus Brad o urmări cu aceeași încordare lăuntrică pe care o îndura ca pe o boală. I se părea uneori că haosul unei mari drame cosmice se desfășoară la picioarele sale, în peisajul întunecat, însuflețit tot timpul de sclipirea exploziilor.

În ziua de 11 iulie, la ora patru, cînd zorii abia mijeau, se dăsu, în fine, ordinul de atac al trupelor de infanterie. Artileria își lungi tragerea pentru a nu stînjeni ofensiva, dar mai ales pentru a bara calea de acces a rezervelor inamice.

În ciuda canonadei neîntrerupte, huietul năprasnic al zecilor de mii de soldați tîșnind din tranșee se auzea ca o revărsare imensă de ape. O parte din acești soldați, infiltrați discret, încă din timpul nopții, peste un mic pîrîu, Limpejioara, și peste malurile înalte de piatră, fură primii care se repeziră la asalt înainte. Din rîndurile lor căzură și întîile jertfe. Încă din ajun, avioanele sosite din spate, de pe aeroportul de la Bacău, reperaseră, pentru ei și pentru comandanții lor, breșele din barajele de sîrmă ghimpată. Prin breșele acelea trupele românești se revărsau în șuvoaie neîntrerupte. În lumina intensă a exploziilor și a dimineții, trupurile lor păreau că ard ca o vîlvătaie imensă, agitată haotic.

Urmară la atac, către dreapta, Brigada a 12-a și Divizia a 6-a pe direcție Poiana Încărcătoarea; la centru – Birgada a 5-a a Diviziei a 3-a ajutată de Brigada a 6-a a Diviziei a 3-a care atacă spre satul Mărăști și Dealul Mînăstioarei (…) (p. 498).

Sînt, consider, cele mai bine scrise pagini despre unul dintre momentele istorice de mare bravură ale armatei române. Cu toată orbirea necreștinească și cu întreaga lor învățătură „demitizantă“ de sorginte apuseană, niciunul dintre „specialiștii“ marca Boia & discipolii nu cutează încă să-l rescrie…         

Unirea din 1918 e înfățișată literar cu uimire, duioșie patriotică și atenție la detalii descriptive dintr-o perspectivă narativă obiectiv-participativă (Nicolae Bolcaș este sufletul delegat de narator să filtreze evenimentele istorice): Prin gări, pe unde trenul staționa uneori ore întregi, aceeași mulțime imensă de oameni îmbrăcați în straie de sărbătoare încerca să ia vagoanele cu asalt sau aștepta alte trenuri. În alte locuri, învățători și preoți în odăjdii țineau discursuri și făceau delegaților urări cordiale. Peste tot fluturau steaguri tricolore și se auzeau cîntece (…) pe unde trenul special oprea uneori (…) de fiecare dată, mii și mii de bărbați și femei în straie de sărbătoare, cu preoții lor în veșminte [sfințite][19], cu cocarde, steaguri tricolore, cîntece și discursuri înflăcărate țineau să-și mărturisească adeziunea la decizia de unire cu Țara care urma să fie luată la Alba-Iulia (pp. 686; 687-688). Organizarea n-a fost ușoară și afluirea zecilor de mii de români a fost o realitate pe care zadarnic încearcă așa-numiții „demitizanți“ ai evenimentelor majore ale istoriei naționale s-o escamoteze: Ordinea în Alba Iulia și pe toate drumurile care duceau spre oraș e păstrată de peste șaptesprezece mii de ostași din Gărzile Naționale, de sub comanda căpitanului Cornel Medrea. Ostașii căpitanului Medrea erau organizați în trei companii din garda centrală, o companie de moți de la Zlatna, bine înarmați, veniți toți în portul lor țărănesc de munteni, două companii de la Abrud, o companie din Blaj, una din Săsciori, și una din Ighiu. De la Cluj, Hunedoara și Sebeș veniseră corpuri de gardă cu arme și banderole tricolore la mîneci. Ostașii se înșiruiau pe trasee de la gară spre centru, de la centru spre Cîmpul lui Horea, pe la toate intrările în oraș, pe drumurile care duceau spre alte localități. Cei ce veneau avînd în frunte steagul tricolor și tabla cu numele satului și orașului lor străbăteau în rînduri strînse piața orașului și intrau apoi în cetate, de unde se îndreptau spre locul Adunării. Acolo se înălțaseră mai multe tribune. La una din[tre] acestea, tribuna centrală, urma să fie citită rezoluția Adunării. Popunerea unora de a-i opri pe oameni și de a-i îndemna să rămînă pe la marginea orașului, prin sate, pe dealuri sau lunci nu duse la nimic. Oamenii, ca un fluviu care ieșise din matcă, nu mai puteau fi stăviliți. În această masă compactă, ofițerii, soldații și civilii gardiști, comandați de căpitanul Medrea și însărcinați cu ordinea, aveau acum un rol mai mult decît important (pp. 689-690). Protagonistul cumpără și un ziar intitulat „Alba-Iulia“ cu subtitlul Organ al proclamării unității naționale din care ni se redă un fragment: „De acum slobozi sîntem să ne spunem cuvîntul și să ne alegem calea. Această cale nu poate să fie decît aceea a unirii noastre cu toți românii într-un singur stat național românesc. România este unica formă de existență firească și necesară a neamului românesc“ – fraze cu valoare sempiternă, de bună seamă (cf. p. 690). Nu e omisă hotărîrea aprobată unanim de numărul imens de participanți și citită de Vasile Goldiș: Adunarea Națională (…) a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 1 decembrie, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România (p. 692).

Riposta autorităților despre care manualele și tratatele de istorie tac este groaznică. Enumerativ, Mihail Diaconescu aduce dinaintea cititorilor tragediile provocate în satele românești de admninstrația maghiară cu acordul curții de la Viena după hotărîrea entuziastă a majoritarilor de a se uni cu Țara. Este un veritabil dar incomplet pomelnic ce-ar trebui să facă parte cîndva nu doar din pledoaria acuzării unui specialist la un tribunal al adevărului istoric, ci și dintr-un referat de canonizare: pr. Ioan Coman din Sita Buzăului, de lîngă Brașov, împușcat de jandarmi pentru că dăduse informații armatei române la venirea ei peste munți; pr. Teofil Păcuraru din satul Nandru din Hunedoara, arestat și chinuit de jandarmi sub acuzația de nesupunere față de autoritățile „regatului milenar“; pr. Ion Pop David de la Scorei-Făgăraș, ucis închis la celebra Csilagbörtön din Seghedin; pr. Ioan Dima de la Sita Buzăului din Covasna, care, la cei 70 de ani ai săi, fusese tîrît prin sate între baionete, lovit, scuipat de ungurii șovini prin gări, întemnițat la Cluj, bătut și înfometat și internat în cele din urmă în lagărul de la Ländser (cf. p.583-584). Concluzia din carte își așteaptă – desigur, și din partea înfocaților ideologi ai „corectitudinii politice“! – răspunsul: În timp ce preoții români din Harghita, Covasna, Mureș erau arestați, guvernul și autoritățile încercaseră să-i treacă cu forța pe credincioșii români de la ortodoxie la confesiunile reformată, catolică sau unitariană, să-i decalre pe toți, în masă, maghiari. Cei ce nu acceptau această convertire forțată erau declarați valahi înrăiți, inamici ai statului și ai ordinii publice, apoi deportați, condamnați, spînzurați, împușcați. Martirii Bisericii ortodoxe erau, de fapt, martirii cauzei naționale românești (pp. 584-585).             

Era adevărat că soldații și ofițerii își manifestau mereu, în cele mai neașteptate moduri, ura lor fanatică, de-a dreptul bolnavă, față de tot ce e românesc (p. 710). În tot cursul lunii februarie și al lunii martie (1919), la Beiuș sosiră știri despre cei uciși prin sate. Unul din[tre] adjuncții căpitanului Werböczi, locotenentul Ernö Molnár, ținuse să-i omoare cu mîna lui pe doi țărani din Banlaca, Gheorghe Groza și Mitru Unguraș, care se împotriviseră prădăciunilor. După ce le poruncise să-și sape gropile la marginea satului, în pămîntul înghețat, Molnár îi împușcase în ceafă chiar pe buza mormintelor. La Beliu, un țăran întors invalid din război, baciul Nicolae Mateoc, tată a trei copii, fu împușcat și el de către un voluntar din armata lui Kratochwill, un oarecare Mezei Szilárd, al cărui nume ajunsese repede la Beiuș. La Birtin, omul ales drept victimă, gospodarul Dumitru Bolojan, era noul primar al satului. Îl arestară, îl loviră și-l batjocoriră întrebîndu-l dacă mai crede în propaganda subversivă daco-romană și în România Mare. Numai după ce Bolojan se prăbuși cu oasele frînte și cu gura plină de cheaguri de sînge se îndurară să-l împuște în ceafă (p. 711). Despre cele întîmplate la Bojei, în ziua de 8 februarie, știrile erau la fel de teribile. Călăii îl înțepaseră cu bainetele și-l zdrobiseră cu patul armelor pe învățătorul și teologul Vasile Filip. În timp ce-l batjocoreau, chinuitorii îl puseseră să strige Trăiască România Mare! Și Trăiască Alba-Iulia! Filip strigase cu ultimele puteri de care era el în stare. Fusese în cele din urmă străpuns cu baionetele și lăsat fără viață, într-un șanț la marginea drumului (…) Cruzimea imbecilă a ocupanților părea lipsită uneori de orice urmă de sens. La Beznea, de pildă, un anume Mihai Brândaș, sătean ca oricare altul, fusese împușcat doar pentru că întîrziase să le predea ocupanților căruța din curte. La Săliște de Pomezeu, doi olari, Toma Petrișor a Hucului și Gheorghe Tuhan, fuseseră și ei împușcați doar pentru că suseseră că sînt săraci și nu mai au nimic de dat. La Poiana, în schimb, un anume Petruț Micula a Popii avusese ceva de dat – două vaci. Dar pentru că întîrziase cu predarea acelor vaci fusese și el împușcat (…) Batjocoriți, jefuiți și uciși fuseseră apoi David Țepelea și fiu-său Dumitru Țepelea din Bratea, descoperiți într-o dimineață de soldații străini cînd săpau o groapă în fundul grădinii cu gîndul să-și ascundă o parte din lucrurile agonisite cu trudă. Soldații, care-i pîndiseră, îi batjocoriseră tăindu-le mai întîi urechile și nasurile, apoi îi purtaseră desfigurați pe ulița mare, prin sat, ca să vadă toți, mic și mare, ce pățesc aceia care se sustrag de le rechizițiile pentru glorioasa armată ungară. În cele din urmă, David Țepelea și Dumitru Țepelea fuseseră îngropați de vii, dar nu de tot, ci doar pînă mai sus de brîu, la o încrucișare de ulițe, ca să-i mai vadă lumea și acolo cum se chinuiesc, păziți de niște sergenți. Fură uciși amîndoi, abia către seară, străpunși cu baioneta în piept, sub privirile ațîțate ale celorlalți soldați (pp. 712-713). Remarc stilul sărac, de proces verbal, prin care se exprimă oroarea, disprețul, dezaprobarea față de atrocitățile petrecute; este partea întunecată a istoriei Unirii din 1918. Documentele urlă din arhive, dar istoricii tremură evitînd citarea lor, ori ezită „corect politic“ să se exprime; doar pe seama literaturii e lăsată înfățișarea amănunțită a hidoșeniei satanice manifestate în acele împrejurări de rasa cu pretenții de superioritate ce-și asumase rol politic-administrativ în Transilvania și iată c-o face exemplar.

Prozator excepțional, Mihail Diaconescu plasează oportun în pasta densă a narațiunii și a dialogurilor descrieri de natură, de interior ori citadine permițînd imaginației cititorilor ample volute înmiresmate: Puțin mai tîrziu se așeză la masă, în mijlocul curții, sub cireșul înflorit. Cireșul acesta înalt rămuros, cu vîrfurile ridicate pînă la cer, era cel mai frumos pom din gospodărie și din tot cătunul tăiat de ulița casei lor. Trunchiul masiv, cu coaja crăpată în unele locuri, cu crengile groase, întinse mult deasupra curții și a gardului de la grădină, ba chiar și peste acoperișul de șindrilă al casei, susținea o coroană imensă, bogată, de o măreție tulburătoare. Cireșul era frumos în toate anotimpurile. Primăvara însă, încărcat de flori mici și fragede, transformat într-o uriașă flacără albă din care se răspîndeau pînă la mari depărtări miresme suave, îmbătătoare, prin care cutreierau lin albinele îmbătate de lumină și de nectar, era mai frumos ca oricînd. Văzut de la depărtare, impresia de flacără albă rămînea dominantă. Văzut de aproape, cireșul avea ceva ocrotitor și familiar, mai ales datorită multelor amănunte – crengi, noduri, crăpături adînci în coaja de pe trunchiul masiv – intrate definitiv în șirul celor mai nuanțate și mai durabile imagini ale copilăriei și ale locurilor lui de acasă. În clipele acestea, imensul cireș înflorit se asocia parcă mai dureros ca oricînd cu frumusețea zilei senine, cu blînda căldură a primăverii și cu părerea de rău că mica lui vacanță se terminase (p. 47). În rezonanță cu stările sufletești ale personajelor participante la diferite momente ale narațiunii, descrierile colorează, îmbracă sonor ori îngheață măiestrit paginile romanului. Antitetic față de cea selectată și deja redată deasupra, iată una apăsătoare în contextul ocupației, jafului și teroarei germane: Ninsorile supraabundente, viscolele și troienele neobișnuite din luna ianuarie astupară drumurile și satele în toate direcțiile. Orașul și țara întreagă păreau ucise, înmormîntate pe veci sub zăpadă (p. 456).

O particularitate stilistică a romanului o constituie numeroasele enumerații toponimice, onomastice ori de unități de luptă, sau de obiecte, vădind o documentare atentă, realistă: Regimentele numeroase – artilerie, infanterie, trupe de grăniceri și de geniu, vînători, escadrile de aviație – care străbătuseră munții înaintau pe direcții concentrice către zona Tîrnavelor. Acum se știa că Armata I de sub comanda generalului Ion Culcer, dispusă între cursul superior al Argeșului și Orșova pe Dunăre și avînd în compunere șase divizii de infanterie, trecuse destul de repede munții, pătrunzînd cu forțele principale pe văile Jiului și Oltului și desfășurîndu-se apoi în Ardeal, pe un front larg, de la Cerna, pe la sud de Hațeg, pînă în apropierea Sibiului. În același timp, Armata de nord, comandată de generalul Constantin Prezan și avînd în compunere trei divizii și o brigadă de infanterie, o divizie și o brigadă de cavalerie, forțase trecerea Carpaților răsăriteni pe direcțiile Miercurea Ciuc-Odorhei, Gheorghieni-Tîrgu-Mureș, Toplița-Reghin. I se împotrivea, fără prea mare succes, Armata I austro-ungară de sub comanda generalului Arz von Straussenberg, plasată în flancul drept al Armatei a VII-a din Carpații Galiției. La rîndul lor, diviziile de infanterie ale Armatei a II-a române pătrunseseră dinspre Tîrgoviște, Ploiești și Buzău către Brașov, Feldioara și Sfîntu-Gheorghe pînă dincolo de cursul mijlociu al Oltului, pe direcția Sighișoara. Deosebit de eficient se dovedise a fi, către vest, Grupul Cerna, în care rolul principal îl avea Divizia I a generalului Ion Dragalina. Grupul Cerna înaintase rapid înspre Orșova și se întărise la sud de Mehadia (pp. 405-406).  Antologice sînt însă enumerațiile prilejuite de plimbarea dintr-o toamnă rece, dușmănoasă a mitropolitului vîndut Vasile Mangra prin Budapesta ajunsă la discreția escrocilor, a hoților, a dezertorilor veniți înarmați de pe front, a ucigașilor, a bandelor rivale de criminali, căci urîciunea pustiirii își aflase vremelnic acolo sălașul potrivit. Iarăși starea sufletească a personajului (o fascinație morbidă, obscură, imposibil de reprimat – cf. p. 590) e în rezonanță cu imaginile de coșmar în contrast cu strălucirea de odinioară: Pe strada paralelă cu Dunărea, acolo unde pe timpuri făceau promenade doamnele nobile însoțite de ofițerii husari împodobiți cu fireturi și decorații strălucitoare, înflorea acum comerțul cu obiecte de ocazie și vechituri. Văduve de război strîngînd lîngă ele copii zgribuliți, telali hirsuți, hoți grăbiți să scape mai iute de lucrurile furate, țigani care se jurau că vînd inele de aur, o lume înnebunită de frig și de foame se înghesuia în jurul obiectelor puse de-a dreptul pe pietrele caldarîmului, se tocmea fără milă și fără rușine pentru cîțiva creițari în plus, se ruga, se lăuda și se jeluia (pp. 589-590). În mijlocul acestei înfiorătoare decadențe (cloaca frenetică a comerțului ilicit) meditația introspectivă a mitropolitului parlamentar coboară vertiginos ca o ghilotină: Orice cufundare în mocirla declasaților sociali seamănă, cumva, cu o coborîre în iad. Iar pe el iadul îl preocupa acum mai mult ca oricînd (p. 590). Cer îngăduința cititorilor să întregesc demonstrația stilistică fiindcă enumerația mustește și de umor voluntar: Pe străzile care veneau dinspre hotel către chei fuseseră depuse obiecte casnice, rochii vechi, croite după moda de dinaintea războiului, uniforme și chipie ofițerești, decorații imperiale, lenjerie de pat, oale de bucătărie și oale de noapte, cristaluri, peruci, cărți de aventuri sau de educație sexuală, țigări franțuzești la prețuri exorbitante, boia de ardei împachetată în bucăți de ziare, dicționare, bijuterii de alamă, umbrele, izmene trainice din dotarea armatei, pipe cu muștiuc de argint, pălării de fetru pentru ocazii solemne, umbrele, bastoane, ciorapi bărbătești sau de damă, cărți de joc cu imagini obscene, zaruri, pături de lînă și de bumbac, perdele, fețe de mese, pahare ieftine cu imaginea împăratului Carol gravată pe ele, toate mărunțișurile și fleacurile pe care numai furia comerțului de ocazie, pe nimerite și pe apucate, le poate scoate la iveală (idem).

Ca (provizorie) concluzie critică la acest demers, am ales: Lecția, artistică, predată de Balzac și, la noi, de Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Călinescu și de alții nu puțin a rodit multiform în romanele lui Mihail Diaconescu, documentarul sau importanța acordată lui convertindu-se în infrastructuri generatoare de problematică, de idei, de simboluri, de atmosferă, de temei al concluziilor decelate la nivelul conflictual al evenimentelor și al tipologiilor, al viziunii auctoriale, în fond”[20].

Așa cum am încercat să arăt aici preocupat atît de timpul și de răbdarea cititorului cît și de o întindere rezonabilă a unui articol critic, personajele romanului sînt magistral portretizate, descrierile sînt savuroase, meditațiile și introspecțiile răspund celor mai înalte exigențe, adevărul istoric este cu acribie verificat (documentarea inclusiv în străinătate a autorului e evidentă).     Mihail Diaconescu este indiscutabil un romancier a cărui operă s-ar cuveni să-și afle urgent loc măcar în manualele liceale, dacă, printr-o minune demult așteptată, măcar învățămîntul primar, gimnazial și mediu s-ar vrea înnoit cu-adevărat și prin programa de literatură contemporană.

[1] Redau aici o listă: Visele au contururi precise (1963), Culorile sîngelui (1973), Adevărul retorului Lucaci (1977), Marele cîntec (1980), Umbrele nopții (1980), Călătoria spre zei (1982), Depărtarea și timpul (1986), Speranța (1984), Sacrificiul (1988), Nopți și neliniști. Pseudojurnal metafizic (2008).

[2] Onești, Editura Magic Print, 762 de pagini.

[3] Atrag atenția și cu această ocazie: nu a „patimilor“, căci Iisus Hristos, deși întrupat din vrerea Tatălui Ceresc, ca om nu a avut patimi!

[4] Aceasta este una dintre cele peste o sută treizeci de erori de limbă întîlnite – la care se adaugă peste șaptezeci de greșeli tehnoredacționale!

[5] „Iisus i-a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decît prin Mine“. (Ioan 14, 6).

[6] Cf. Luca 1, 38.

[7] Eroarea semantică mi se pare mirabilă, scriitorul fiind și profesor și critic literar, căci recitarea presupune „a spune cu voce tare, din memorie, un text (în versuri)“ (v. https://dexonline.ro/definitie/recita ).

[8] În text, substantivul e scris greșit cu majusculă!

[9] Această folosire greșită a preoziției de în locul lui despre este frecventă în text!

[10] Perechea obligatorie de virgule lipsește în text!

[11] Prepoziție omisă în text!

[12] Aluzia nu se face doar la crunta realitate istorică; îmi place să cred că gîndul prozatorului a mers și la excelentul roman antirăzboinic unic în istoria literaturii mondiale Pădurea spînzuraților  datorat lui Liviu Rebreanu.

[13] Deși e ilogic singularul, căci jandarmii erau foarte bine dotați cu muniție, l-am păstrat astfel, gîndind la nuanța impersonal-stilistică a expresiei.

[14] Aici s-a pus nejustificat punct, conform unui discutabil – l-am denumit eu – stil rupt, sincopat, specific vorbirii precipitate, inculte. În scris nu este însă recomandabil procedeul, căci, de regulă privează enunțurile următoare de predicat și lasă în aer eventualele subordonate – în cazul de față o cauzală.

[15] În limbajul popular, desigur neacademic dar plastic-incriminator, poziția îngenucherii acesteia nedemne e desemnată prin „pupincurism“! După 1990, în taifunul moral atent planificat internațional care a lovit societatea românească, valorile au fost centrifug împinse la periferie, așa-zisul „vid de putere“ fiind soluționat tocmai prin promovarea foștilor securiști și activiști deja foarte bine antrenați în mizerabilul joc voit de „emanați“. Toate alegerile așa-zis democratice din România au fost (și însă sînt – dar îmi convine să sper că voi apuca vremurile cînd nu vor mai fi!) manipulate de instanța internațională denumită popular „oculta“ spre a scoate majoritar învingători din inși cu grele dosare bine ascunse spre păstrare în vederea eventualei șantajări în caz de nesupunere.

[16] Aici am eliminat punctul, spre a renunța la stilul rupt.

[17] În text eronat: „căruia“!

[18] Cuvîntul e grafiat constant în roman în chip impropriu cu „z“!

[19] În text: „sfinte“.

[20] Aurel Martin, Semnificațiile fenomenologiei narative, în „Analele Universității Spiru Haret, Seria Filologie, Limba și literatura română, nr. 6/2005, București, pp. 229-234.