| | |

Minunata vizită a Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești în reședința Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1855-1881)

1. Scurtă introducere

Nevoia stringentă de fonduri bănești a mănăstirilor din teritoriile aflate sub stăpânire otomană, precum Grecia, Bulgaria, Țările Române sau Țara Sfântă, îi determina pe monahi să intreprindă călătorii în Rusia, cu scopul de a strânge milostenie de la credincioși, având în prealabil permisiunea autorităților civile și bisericești. Acest lucru nu era deloc simplu, deoarece monahii străini, pe lângă faptul că aveau mari dificultăți în deprinderea limbii ruse, trebuiau să aibă o ținută ireproșabilă și un mod de viețuire autentic creștin, pentru a câștiga încrederea tuturor: oameni simpli, clerici și persoane din înalta societate.

În ciuda acestor dificultăți, Sfântul Antipa a reușit să se facă iubit, respectat și cinstit de credincioșii ruși, tocmai datorită vieții sale îmbunătățite și darurilor duhovnicești cu care Dumnezeu îl înzestrase: darul rugăciunii neîncetate, al postului, al lacrimilor de umilință, al smereniei, al răbdării, al ascultării și al discernământului.

Trebuie remarcată totodată și evlavia credincioșilor ruși din toate păturile societății, care se manifesta din plin înaintea unor oameni cu viață sfântă, indiferent de naționalitatea acestora, lucru care se poate observa și în viața Cuviosului Antipa de la Calapodești. De altfel, Ieroschimonahul Antipa a viețuit în Rusia în timpul unui monarh cu o gândire foarte liberală, fiind martorul reformelor, dar și al schimbărilor aduse de reformele Țarului Alexandru al II-lea (1855-1881), el relatând în multe din scrisorile sale toate aceste prefaceri și frământări prin care trecea societatea rusă în timpul acestui țar, cu obiectivitatea și sinceritatea unui monah străin, lipsit de interese meschine.

În acest articol putem observa paralelismul dar și întâlnirea, între un monarh creștin ortodox al vremii, care primise de mic copil o educație aleasă, fiind cunoscător al multor limbi de circulație internațională, având o gândire liberală și reformatoare, dorind binele și prosperitatea supușilor săi, dar fiind neînțeles și criticat de mulți, care au atentat inclusiv asupra vieții sale, fiind asasinat într-un mod violent și un monah creștin ortodox, venit dintr-o țară străină, necunoscător al limbii ruse, cu o educație simplă, dar cu un mod de viață exemplar, o persoană înduhovnicită și virtuoasă, care a reușit să se facă iubit și cinstit de credincioșii care l-au cunoscut, datorită încrederii și a harului care îl transmitea, fiind canonizat la doar 24 de ani de la mutarea sa la cele veșnice, adeverindu-se încă o dată troparul: „Viața pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor[1]”

 

2. Repere biografice ale Țarului Alexandru al II-lea Nicolaevici al Rusiei.

După austeritatea din timpul Țarului Nicolae I (1825-1855), domnia lui Alexandru al II-lea a fost numită pe bună dreptate „dezgheț”. Cu toate acestea, el a avut o personalitate contradictorie, manifestând pe de o parte porniri umaniste și înclinații liberale, iar pe de altă parte, dând dovadă de mentalitate și atitudine conservatoare[2].

Alexandru al II-lea s-a născut în anul 1818, fiind fiul cel mare al Țarului Nicolae I și al Țarinei Alexandra Feodorovna (1798-1860) de origine prusacă. El a crescut, dobândind pasiunea pentru viața militară, împărtășită de majoritatea predecesorilor săi, chiar dacă el găsea fastul paradelor militare mai atractiv decât grozăvia războiului real. Țareviciul nu a fost atras de învățătură, tutorii plângându-se adesea de lipsa lui de atenție. În schimb el a dezvoltat o pasiune pentru plimbările în aer liber și pentru vânătoare. Cu toate că nu s-a remarcat prin ocupații cărturărești, tânărul Alexandru a deprins câteva limbi străine, dorind să demonstreze acest lucru printr-un mare tur al Europei. Cunoștințele sale de germană, l-au ajutat să se împrietenească cu prințesa Maria de Hesse și de Rin, care-i va deveni soție, primind numele Maria Alexandrovna (1824-1880)[3]. Căsătorită la vârsta de șaptesprezece ani, tânăra țarină va aduce pe lume șapte copii. Odată cu nașterea ultimului copil, din cauza stării de sănătate precare, medicii au sfătuit-o să întrerupă relațiile conjugale cu soțul său[4]. După moartea țarinei și după perioada de doliu impuse de protocol, Alexandru al II-lea se va căsători a doua oară cu Ecaterina Dolgorukaia în data de 18 iulie 1880, cu care avea o relație de mai mulți ani, în urma căreia se născuseră și doi copii. Cu toate acestea, visul lui Alexandru al II-lea de a o vedea pe noua lui soție, încoronată, a fost spulberat de atentatul cu bombă din 1 martie 1881, în urma căruia țarul a fost ucis[5].

Alexandru al II-lea, supranumit și „Eliberatorul”, a ajuns pe tron într-un moment cu totul nefavorabil – Războiul Crimeii (1853-1856) – soldat cu înfrângerea zgomotoasă a rușilor, fiind nevoit să inițieze astfel mai multe reforme. Prima și cea mai renumită măsură a sa, care i-a adus și supranumele de „Eliberatorul”, a fost manifestul din data de 19 februarie 1861, cu privire la eliberarea țăranilor. Cu toate acestea, eliminarea iobăgiei din structurile foarte bine înrădăcinate ale statului rus, a fost un proces delicat, care a atras după sine multe transformări și reacții nedorite[6]. De altfel această reformă lui Alexandru al II-lea se încadra în vasta mișcarea mondială cu caracter democratic din acele vremuri: avântul revoluționar de pe întregul continent european, tulburările din Polonia, rebeliunea din Taiping (1851-1864) și abolirea sclaviei negrilor din Statele Unite (1865). Astfel, emanciparea iobagilor în Rusia, a fost determinată de presiunile exercitate sub forma răscoalelor țărănești, care luaseră un avânt foarte mare: în anul 1858 se înregistraseră 378, iar în anul 1861, înainte și după decretul de emancipare, avuseseră loc 1340 de răzmerițe[7]. Mai exista și o altă motivație a acestei reforme și anume dorința de a avea o armată performantă. De altfel, statul rus adoptă calea modernizării, împins fiind de constatarea slăbiciunilor sale militare[8].

Șerbii urmau să fie persoane libere, capabile nu doar să dobândească drepturi de proprietate, ci să se și căsătorească fără voia stăpânului și să se implice în comerț, sau în litigii. Cu toate acestea, legea avea un caracter contradictoriu, întrucât prevedea că iobagii trebuiau să plătească proprietarilor de terenuri niște costuri de răscumpărare, stabilite tot de proprietari, timp peste patruzeci și nouă de ani, fiind înființate în acest scop Bănci pentru Țărini, care însă nu ofereau condiții avantajoase de împrumut pentru această pătură socială defavorizată. În cele din urmă, în anul 1905, s-a recunoscut eșecul întregului sistem[9].

Pentru a nu renunța la dezideratul de stat-națiune, la care aspira Rusia, era nevoie de o mai mare apropiere de popor. Astfel, printre noutățile democratice ale Țarului Alexandru al II-lea pot fi amintite apariția curții cu jurați, o anumită autonomie administrativă și locală în orașe și în provincie, o presă mai liberă, universități accesibile păturilor „de jos” ale societății, sporirea drepturilor de care beneficiau femeile, minoritățile naționale și religioase, abrogarea pedepsei corporale, anularea interdicției de a călători în străinătate, eliberarea multor deținuți politici, interzicerea angajării minorilor sub 12 ani și a schimbului de noapte pentru femei, diminuarea extinderii Imperiului Rus peste mări, prin renunțarea la colonia americană Alaska, vândută Statelor Unite pentru 7.200.000 de dolari (1867), sau schimbul făcut de Rusia cu Japonia, căreia îi cedează Insulele Kurile, pentru partea de sud a Insulei Sahalin (1875).

În pofida acestor reforme și măsuri, rușii, după euforia eliberării țăranilor, au devenit din ce în ce mai exigenți, îndreptându-și ofensiva împotriva Țarului. După cum se știe, cel mai liberal împărat din acea perioadă, dar destul de nehotărât în luarea unor măsuri liberale, dorite de întreaga societate rusă – cum era promulgarea noii constituții – a devenit prada cea mai râvnită pentru grupările revoluționare din acea vreme. Asupra lui s-au organizat nu mai puțin de opt atacuri teroriste, cu arme de foc și bombe, dintre care ultimul, din data de 1 martie 1881, i-a fost fatal. Cu toate acestea, anarhiștii, fără să realizeze acest lucru, și-au făcut cel mai mare rău prin acest atentat, nu doar prin represaliile organizate împotriva lor, ci mai ales pentru că după acest asasinat a urcat pe tron fiul lui Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea (1881-1894), un conservator hotărât, care nu privea cu ochi buni reformele liberale, pentru care Rusia nu era încă pregătită, în viziunea sa[10].

 

3. Repere biografice ale Cuviosului Antipa de la Calapodești

Cuviosul Antipa de la Calapodești este singurul monah român cinstit ca sfânt în Muntele Athos încă din anul 1906, la 24 de ani de la mutarea lui la cele veșnice, care a avut loc în anul 1882. Este de asemenea cinstit ca sfânt și de către Biserica Ortodoxă Română, care l-a canonizat în mod oficial pe data de 20-21 iunie 1992, dar și de către Biserica Ortodoxă Rusă, care în anul 2000, printr-o hotărâre a Patriarhului Alexei al II-lea, l-a introdus în calendar, cu ziua de prăznuire, 10 ianuarie, data adormirii sale în Domnul[11].

Fiind cinstit de către cele trei Biserici Ortodoxe surori, Cuviosul Antipa este cunoscut sub diferite nume: grecii îl numesc Antipa Athonitul, Antipa Românul, sau Antipa Isihastul, românii îl numesc Antipa de la Calapodești, iar rușii îl cinstesc cu numele de Antipa de la Valaam, sau Antipa Valaamski [12].

Ieroschimonahul Antipa s-a născut în anul 1816 în Moldova, satul Calapodești, Comuna Dealu Morii, Județul Tecuci în acele vremuri, astăzi județul Bacău, din părinți creștini dreptcredincioși și foarte evlavioși: tatăl său, Gheorghe al lui Constantin Luchian, era diacon în biserica săracă din satul natal, iar mama, Ecaterina lui Atanasie, a intrat în mănăstire după ce a rămas văduvă, murind ca schimnică cu numele Elisabeta[13]. La naștere a primit numele Alexandru, fiind un rod al rugăciunii părinților săi, care au fost lipsiți de darul nașterii de prunci mai multă vreme. A învățat carte la școala din Satul Calapodești, apoi a deprins meșteșugul legării de cărți.

La vârsta de 20 de ani, simte o puternică chemare spre viața monahală, fiind cuprins pe neașteptate de o lumină minunată și negrăită, care i-a adus multă bucurie în inimă și i-a arătat calea pe care trebuie să o urmeze [14].

A mers mai întâi la Mănăstirea Neamț, dar din rânduiala Lui Dumnezeu, nu a fost primit în obște. Se îndreaptă apoi spre o Mănăstire din Muntenia, care nu este numită în sursele biografice ale Cuviosului Antipa, unde se nevoiește din greu cu postul, cu rugăciunea Lui Iisus și cu ascultarea deplină[15]. La sfatul unui părinte îmbunătățit, Arhimandritul Dimitrie de la Mănăstirea Brazi (1776-1842), merge în Muntele Athos, unde timp de trei ani slujește la trapeză, în obștea Mănăstirii Esfigmenu[16]. Însetând după viața pustnicească de nevoință, liniște, rugăciune și simplitate, Părintele Antipa alege să viețuiască ca sihastru, cu binecuvântarea Duhovnicului Eftimie. Își găsește adăpost într-o peșteră, unde va afla comoara de care nu se va despărți toată viața sa, Icoana „Dulcea Sărutare” a Maicii Domnului, aflată astăzi în Mănăstirea Noul Valaam din Finlanda[17].

Între timp, Părinții Nifon (1807-1901) și Nectarie (1800-1900), ucenicii Părintelui Irinarh de la Horaița (1771-1859), reușesc cu ajutor consistent din țară, să înceapă construcția Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos. Cei doi stareți moldoveni l-au rugat pe Părintele Antipa să le fie colaborator la această însemnată și anevoioasă lucrare, iar el, din ascultare față de duhovnicul său, s-a învoit[18].

Dând dovadă de multă seriozitate, ascultare, înțelepciune, smerenie și alese calități administrative, Părintele Nifon îl rânduiește în ascultarea de Metocar la Schitul „Tuturor Sfinților” din Iași. Părintele Antipa este nevoit să se despartă de iubita lui pustie și liniște și să viețuiască în orașul Iași. Administrarea Metocului Bucium de către Părintele Antipa, a fost un real succes, căci fondurile strânse creșteau semnificativ, el răspunzând cu multă dragoste la nevoile tuturor oamenilor. Deși își dorea foarte mult să revină în Sfântul Munte, la mult dorita lui pustie, Egumenul Nifon, văzând marele beneficii aduse Schitului Prodromu, de pe urma ascultării Părintelui Antipa, îl va lua cu sine în Rusia, pentru a strânge milostenie, în vederea finalizării lucrărilor de construcție a Schitului Prodromu[19].

Activitatea de colectare a daniilor de către Părintele Antipa, s-a desfășurat cu precădere în orașele Moscova și Sankt Petersburg, sfinția sa având un real succes în această ascultare, după cum avusese cu ceva timp în urmă și în timpul șederii sale în Iași. Acest lucru se datora în primul rând sentimentului de încredere sinceră pe care-l insufla tuturor celor care-l cunoșteau și a dorinței sale de a-i ajuta pe toți oamenii cu care venea în contact. Ambii Mitropoliți, Isidor Nikolsky al Sankt Petersburgului și Novgorodului (1799-1892) și Filaret Drozdov al Moscovei (1783-1867), îi arătau atenție și înțelegere, dialogând cu el adesea despre viața duhovnicească[20]. Într-una din aceste convorbiri, ei l-au întrebat care era lucrul cel mai trebuincios de care avea nevoie cel ce se ostenea cu deprinderea rugăciunii tainice a Lui Iisus, iar Părintele a răspuns simplu, ca cel ce avea multă experiență și dobândise darul rugăciunii neîncetate: „răbdarea”[21].

În data de 13 august 1861 a avut loc slujba de canonizare a Episcopului Tihon de Zadonsk. Mitropolitul Isidor era invitat să deschidă racla moaștelor Sfântului Tihon. Părintele Antipa este invitat de către Mitropolitul Isidor la slujba de canonizare. Patru zile cât a durat drumul, Părintele Antipa a ajunat. La slujba solemnă, părintele a fost nedezlipit de moaștele Sfântului, iar credincioșii adunați erau în număr foarte mare, peste 300.000, după cum relatează biograful Părintelui Antipa, folosind chiar mărturiile cuviosului ieroschimonah. Impresionat de evlavia, trăirea și dărnicia poporului rus, părintele se hotărăște să rămână în Rusia pentru totdeauna[22].

Începând cu anul 1865 primește binecuvântarea Starețului Nifon al Schitului Prodromu de a se închinovia în obștea mănăstirii rusești Valaam, după ce îndeplinise cu mult succes ascultarea de condicar în Rusia. La această mănăstire, Părintele Antipa va mai trăi încă 17 ani, în mari și aspre nevoințe, în rugăciune, smerenie și ascultare, făcându-se folositor obștii care-l înfiase. După o viață de nevoință și de ascultare, trece în chip minunat la Domnul, pe data de 10 ianuarie 1882, într-al 66-lea an de viață.

Părintele Antipa s-a bucurat de respectul și iubirea celor din jur, fiind considerat sfânt încă din timpul viețuirii sale pământești de către cei ce l-au cunoscut. Biografia sa, scrisă de ucenicul Pimen Gavrilov cu un an înainte de răposarea Părintelui Antipa, având mărturii personale chiar de la sfinția sa, a fost tipărită pentru prima dată în anul 1883, la un an de la trecerea părintelui la cele veșnice. Cartea a fost foarte bine primită, răspândindu-se atât în Rusia, cât și în Muntele Athos, fiind nevoie de o a doua ediție, tipărită în anul 1893. Poate că și acest lucru a contribuit la canonizarea foarte timpurie a Părintelui Antipa, din anul 1906, la 24 de ani de la mutarea sa la cele veșnice[23].

A avut mai mulți ucenici în Rusia, dintre care amintim pe Părintele Ambrozie, care la tunderea în marea schimă, primește și numele Părintelui Antipa, fiind supranumit Antipa II, și pe Părintele Agapie, care a fost tuns schivnic, chiar de Părintele Antipa, ajungând mai târziu, să fie ucenic al Episcopului Teofan al Tambovului „Zăvorâtul” (1815-1894)[24].

 

4. Fragment inedit

Fragment dintr-o scrisoare trimisă din Moscova de către Părintele Ieroschimonah Antipa, Egumenului Schitului Prodromu, Ieroschimonahul Nifon, aflată în arhiva Mănăstirii Prodromu din Muntele Athos, în care se relatează despre vizitarea palatului împărătesc din Sankt Petersburg cu toate bogățiile sale și despre întâlnirea cu familia imperială[25].

Pentru a arăta părinților prodromiți dragostea și evlavia sinceră a credincioșilor din Rusia față de sfinția sa, concretizată în fapte de iubire creștină, Părintele Antipa relatează o întâmplare minunată care a avut loc în preajma plecării sale în Mănăstirea Valaam.

Cinci persoane sus-puse, ale căror nume, sau funcții, nu sunt scrise în scrisoare, l-au luat cu ele pe Părintele Antipa în Moscova, apoi la Sankt Petersburg și la Valaam. În orașul Sankt Petersburg, au vorbit cu mai marele Palatului Imperial, care i-a arătat Părintelui Antipa Reședința Împăratului Rusiei, inclusiv camerele aurite ale țarului și ale țarinei. Părintele i-a văzut chiar și pe copiii Țarului. De asemenea, s-a dat poruncă de a se deschide înaintea Părintelui Antipa toate visteriile împărătești.

El povestește că a văzut coroana și sceptrul împărătesc, lucrurile neprețuite, pietrele scumpe, nestematele, cecurile și darurile cele scumpe trimise de alte împărății. De asemenea, sfinția sa a putut vedea și bogățiile Țarului Petru cel Mare, păstrate într-un palat separat, în care se afla statuia sa ecvestră, precum și careta construită chiar de mâna sa, căci acest țar a fost un foarte priceput dulgher, păstrându-se toate intrumentele lui de lucru. Toți boierii împărătești care se aflau în acea zi la palat, eraue decizia mai marelui palatului, de a deschide toate visteriile împărătești și a arăta lucrurile neprețuite, adunate în aceste locuri de la începutul Rusiei, unui simplu călugăr sărac și străin.

Fiind vreme foarte frumoasă, boierii ruși s-au sfătuit să-l ducă pe părintele și la reședința de vară a familiei imperiale, unde erau grădinile și fântâna arteziană, care arunca apa la mare înălțime. Astfel, boierii l-au urcat pe Părintele Antipa în trăsură și au mers la o distanță de aproximativ 20 de kilometri de orașul Sankt Petersburg, pentru a-i arăta Părintelui Antipa și reședința de vară a Țarului.

Vizitând și acele locuri, Părintele Antipa, cu multă înțelepciune duhovnicească și cu mult discernământ, povestește că a văzut toată deșertăciunea și înșelăciunea lumii acesteia, numită de sfinția sa putredă și fără de nici un folos, iar ochii și inima sa    le-au socotit pe toate a fi asemenea murdăriei din umblători. Voind să întărească cele spuse mai înainte, Părintele Antipa, amintește că în acele zile murise chiar moștenitorul tronului împărătesc, tânărul Nicolae Alexandrovici[26], înainte de a se cununa cu logodnica sa, lăsând toate bogățiile descrise mai înainte în scrisoare, pustii, fiind pregătit să fie așezat într-o groapă întunecată sub pământ.

 

5. Concluzii

  1. Alexandru al II-lea, supranumit „Țarul eliberator”, a venit la domnie într-un moment foarte nefavorabil, înfrângerea rușilor după Războiul Crimeii, încercând să redreseze economic, politic și militar țara, printr-o serie de măsuri liberale, dintre care cea mai cunoscută a fost Decretul de emancipare a șerbilor din anul 1861, care însă nu au adus rezultatul mult așteptat, ci dimpotrivă, au stârnit multe valuri de împotriviri, care au culminat cu atentatul din 1881, în care țarul a fost ucis.
  2. Cuviosul Antipa de la Calapodești este singurul monah român cinstit ca sfânt în Muntele Athos încă din anul 1906, la scurt timp după mutarea sa la cele veșnice, care a avut loc în anul 1882. De asemenea, este cinstit ca sfânt și în Patriarhia Română începând cu anul 1992, dar și în Patriarhia Rusă, din anul 2000, în urma deciziei Patriarhului Alexei al II-lea de a extinde cinstirea Cuviosului Antipa și în Rusia.
  3. Împreună cu Părinții Nifon și Nectarie, ucenicii Cuviosului Irinarh Roset de la Horaița, Părintele Antipa a ajutat la ridicarea Așezământului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, atât prin ascultările sale de proegumen al Starețului Nifon, metocar al Schitului „Tuturor Sfinților” din Bucium, cât mai ales prin osteneala sa de a colecta milostenie de la credincioșii din Rusia, trimițând apoi tot acest ajutor substanțial, Schitului Prodromu, aflat în construcție.
  4. Părintele Antipa de la Calapodești era o persoană înduhovnicită, fiind apreciată atât de oamenii simpli cât și de persoane sus puse, boieri, nobili și funcționari români dar și ruși, el fiind cinstit și de către membrii clerului superior, Mitropolitul Sofronie Miclescu (1851-1860), Arhiereul Filaret Scriban, Sfântul Mitropolit Filaret Druzdov al Moscovei și Isidor Nikolsky al Sankt Petersburgului și Novgorodului.
  5. Părintele Antipa era foarte iubit și cinstit de către credincioșii din Rusia, care, având încredere deplină în sfinția sa, au contribuit cu multă mărinimie și jertfelnicie la ridicarea și împodobirea Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos, făcându-l cunoscut pe Părintele Ieroschimonah Antipa în cercurile înalte din aristocrația rusă, inclusiv Familiei Imperiale a Țarului Alexandru al II-lea Nicolaevici.
  6. Una dintre dovezile sfințeniei Părintelui Antipa se poate observa și din fragmentul inedit prezentat în acest articol, căci fiind cunoscut multor oameni sus-puși, clerici și mireni, inclusiv familiei imperiale ruse, având multe relații și fiind respectat și cinstit de către mulți credincioși ruși, el nu a profitat de acest lucru pentru a obține favoruri materiale sau funcții de conducere, socotind toate bogățiile și măririle acestei lumi trecătoare, asemenea murdăriei din umblători, după cum s-a exprimat după ce a vizitat palatul în care locuia Țarului Alexandru al II-lea Nicolaevici al Rusiei, împreună cu Familia Imperială.
  7. Întâlnirea Ieroschimonahului Antipa cu familia imperială a Monarhului Alexandru al II-lea, are darul de a pune în fața ochilor noștri două seturi de valori contrare: cele ale lumii acesteia trecătoare: bogăția materială, lupta pentru supremație și dorința de stăpânire, al căror sfârșit implacabil este moartea și valorile lumii viitoare: simplitatea, smerenia, neiubirea de avuții, iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui, a căror răsplată este dobândirea harului Lui Dumnezeu și a vieții veșnice.
  8. Părintele Antipa primise darul rugăciunii neîncetate, despre care vorbea și sfătuia cu multă ușurință, al postului îndelungat, al simplității, al lacrimilor de umilință și al înainte vederii, al smereniei, al umilinței și al neagonisirii, reușind să se facă iubit de către credincioșii ruși care l-au cunoscut și de către viețuitorii Mănăstirii Valaam, unii devenindu-i chiar fii duhovnicești, putându-se astfel explica cinstirea sa timpurie ca sfânt, la numai 24 de ani de la mutarea la cele veșnice.

 

Bibliografie

  1. Catavasier sau Octoihul mic, EIBMBOR, București, 2002.
  2. Olteanu, Antoaneta, Rusia Imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Editura ALL, București, 2011.
  3. Dukes, Paul, Istoria Rusiei (882-1996), Editura ALL, București, 1998, pp. 155-156.
  4. Feodorovski, Vladimir, Țarinele și puterea – de la Ecaterina I la Raisa Gorbaciova, Editura Litera, București, 2010.
  5. Besancon, Alain, Sfânta Rusie, Editura Humanitas, București, 2013.
  6. Meșkova, Lidia, Taina veacului ce va să fie, viața și nevoințele Cuviosului Părintelui nostru Antipa de la Calapodești, Editura Christiana, București, 2013.
  7. Zile cu sfinți (sinaxare, însemnări, cântări, lecturi și gânduri filocalice) pe luna ianuarie, Editura Doxologia, Iași, 2018.
  8. Pimen, Ierom., Egumenul Mănăstirii Valaam, Viața și minunata petrecere a Cuviosului Ieroschimonah Antipa Prodromitul, care și-a isprăvit nevoințele în Rusia la Mănăstirea Valaam și care se prăznuiește la 10 ianuarie, Tipografia Centrală, Chișinău, 1998.
  9. Viața și Acatistul Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești, EIBMBOR, București, 2012.
  10. Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea, Sfinți Daco-Romani și Români, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.
  11. Stan, preotul dr. Liviu, Profesor la Academia Teologică „Andreiană”, Sfinții Români, Sibiu, 1945.
  12. Mihail, preot dr. Paul, „Viața Cuviosului Ieroschimonah Român Antipa”, în Ortodoxia, anul XLIII (1991), nr. 4.
  13. Ică, diac. Ioan I. jr., Mărturii de sfințenie românească. Monahi îmbunătățiți din secolele trecute, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
  14. Patericul Athonit Rusesc din secolele XIX-XX, Editura Evanghelismos, București, 2019.
  15. Moțoc, arhimandrit Ieronim, „Cuviosul Ieroschimonah Antipa Athonitul”, în Sfinți români, apărători ai legii strămoșești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
  16. Scrisoare personală, semnată de către Părintele Ieroschimonah Antipa, expediată din Moscova, adresată Părintelui Nifon, Egumen al Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos și ucenicului său, Ieroschimonahul Nectarie, datată 08.05.1865, aflată în Arhiva Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.

Note: 

[1] Catavasier sau Octoihul mic, EIBMBOR, București, 2002, p. 148.

[2] Antoaneta Olteanu, Rusia Imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea, Editura ALL, București, 2011, p. 25.

[3] Paul Dukes, Istoria Rusiei (882-1996), Editura ALL, București, 1998, pp. 155-156.

[4] Vladimir Feodorovski, Țarinele și puterea – de la Ecaterina I la Raisa Gorbaciova, Editura Litera, București, 2010, p. 85

[5] Vladimir Feodorovski, Țarinele și puterea…, pp. 88-89.

[6] Antoaneta Olteanu, Rusia Imperială…, p. 26.

[7] Paul Dukes, Istoria Rusiei…, p. 158.

[8] Alain Besancon, Sfânta Rusie, Editura Humanitas, București, 2013, pp. 62-83.

[9] Paul Dukes, Istoria Rusiei…, p. 168.

[10] Antoaneta Olteanu, Rusia Imperială…, pp. 26-27.

[11] Lidia Meșkova, Taina veacului ce va să fie, viața și nevoințele Cuviosului Părintelui nostru Antipa de la Calapodești, Editura Christiana, București, 2013, p. 113.

[12] Zile cu sfinți (sinaxare, însemnări, cântări, lecturi și gânduri filocalice) pe luna ianuarie, Editura Doxologia, Iași, 2018, p. 49.

[13] Ierom. Pimen Egumenul Mănăstirii Valaam, Viața și minunata petrecere a Cuviosului Ieroschimonah Antipa Prodromitul, care și-a isprăvit nevoințele în Rusia la Mănăstirea Valaam și care se prăznuiește la 10 ianuarie, Tipografia Centrală, Chișinău, 1998, p. 3.

[14] Viața și Acatistul Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești, EIBMBOR, București, 2012, p. 5.

[15] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinți Daco-Romani și Români, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 142.

[16] Preotul dr. Liviu Stan Profesor la Academia Teologică „Andreiană”, Sfinții Români, Sibiu, 1945, p. 73.

[17] Preot dr. Paul Mihail, „Viața Cuviosului Ieroschimonah Român Antipa”, în Ortodoxia, anul XLIII (1991), nr. 4, p. 160.

[18] Diac. Ioan I. Ică jr., Mărturii de sfințenie românească. Monahi îmbunătățiți din secolele trecute, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 65.

[19] Patericul Athonit Rusesc din secolele XIX-XX, Editura Evanghelismos, București, 2019, p. 607.

[20] Preot dr. Paul Mihail, Viața…, pp. 163-164.

[21] Patericul Athonit Rusesc…, p. 608.

[22] Lidia Meșkova, Taina…, pp. 93-94.

[23] Arhimandrit Ieronim Moțoc, „Cuviosul Ieroschimonah Antipa Athonitul”, în Sfinți români, apărători ai legii strămoșești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 548-549.

[24] Lidia Meșkova, Taina…, pp. 104-105.

[25] Informații extrase dintr-o scrisoare semnată de către Ieroschimonahul Antipa, expediată din Moscova, adresată Părintelui Nifon, Egumen al Schitului Românesc Prodromu din Muntele Athos și ucenicului său, Ieroschimonahul Nectarie, datată 08.05.1865, aflată în Arhiva Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos.

[26] Țareviciul Nicolae Alexandrovici Romanov (1843-1865) este primul băiat al Țarului Alexandru al II-lea. S-a logodit în anul 1864 cu prințesa Dagmar a Danemarcei (1847-1928). În anul 1865, în timpul unui turneu în Europa de Sud, se îmbolnăvește de meningită cerebro-spinală și moare la vârsta de 21 de ani.