Mitul eroului care omoară balaurul în balada românească – Iovan Iorgovan

 

Mitul eroul care omoară balaurul, considerat de mulți cercetători un mit esential indo-european, a supravieţuit de-a lungul a sute de ani în numeroase cântece, balade şi basme care povestesc istoria unui monstru care face mult rău într-o comunitate şi care trebuie răpus de erou.

Acest studiu (versiune revizuită) este o încercare de analiză comparrată a baladei româneşti Iovan Iorgovan, eroul predestinat să omoare balaurul, în contexte similare din mituri antice aparţinînd complexului cultural indo-european.

Balaurii sunt creaturi mitice fabuloase, cu formă de şarpe uriaş, cu unul sau mai multe capete, aruncînd foc pe nări sau pe gură, cu gheare ascuţite şi aripi asemănătoare celor ale liliecilor de noapte. În tradiţiile indo-europene ei reprezintă simboluri înfricoşătoare ale elementelor haotice din natură aparţinând epocii pre-cosmice, cu care zei şi eroi legendari trebuie să lupte ca să-şi impună puterea suverană asupra acestor forţe distrugătoare pentru a restabili ordinea cosmică.

Balada românească Iovan Iorgovan este bine reprezentată în România, fiind larg răspîndită în special în partea de sud a ţării.[1] Mai toate variantele descriu următoarele întîmplări: trei surori merg prin pădure şi se opresc să se odihnească; cea mai mică adoarme şi este abandonată de surorile ei; cînd se trezeşte ea se roagă de cuc să o ajute să găsească poteca de întoarcere, promiţînd că se va căsători cu el; după trei încercări pasărea refuză să răspundă rugăminților fetei. Motivul celor ‘trei surori’ nu este găsit în toate versiunile româneşti, unii folclorişti considerîndu-l o contaminare cu balada “Trei Surori”, sau cu bine cunoscuta poveste în care Făt Frumos omoară balaurul, sau zmeul, tipul de basm ATh. 300 The Dragon–Slayer.

Apoi fata părăsită în pădure aude răgetele balaurului şi începe să strige după ajutor; Iovan o aude şi aleargă să o salveze. În drum spre locul unde se află fata el trebuie să treacă Cerna, un râu năvalnic şi primejdios; pentru a fi lăsat să treacă eroul promite râului un fus de argint care se învîrte singur, un peşte fermecat, şi alte obiecte cu caracter magic, ofrande semnalând condiţia sa divină şi totodată descrieri de practici ritualice. Ajuns lângă fată, Iovan, ca în mai toate legendele şi basmele româneşti, adoarme cu capul în poala ei, somnul fiind un motiv mitic specific intrării în altă lume, în tărâmul mitic; eroul este trezit de lacrimile fetei cînd apare balaurul. Înainte de a începe lupta, balaurul îl avertizează pe erou că, dacă va fi omorît, din capul lui va ieşi o muscă foarte rea, care poate omorî cai, vaci, şi chiar oameni. Iovan răspunde că el îi va învăţa pe oameni să facă fum ca să omoare musca şi să scape de primejdie. Instrucțiunile oferite de Iovan în acest fragment stabilesc poziția lui de erou civilizator, care aduce învățătura divină oamenilor. În unele variante eroul este fascinat de frumuseţea fetei şi vrea să se căsătorească cu ea, dar fata, uimită de asemănarea lor, îşi dă seama că sunt frate şi soră şi, deci, căsătoria lor ar fi un păcat,[2] ceea ce stabilește cronologic vârsta baladei în perioada în care hierogamia nu mai era acceptată. Recunoscînd eroul ca fiind fratele ei, fata îşi afirmă condiţia divină, iar eroul, reprezentînd suveranitatea războinică, prin trecerea apei Cerna, intră în relaţie cu o divinitate a fertilității.

În alte variante episodul celor trei surori și al mezinei abandonate în pădure este înlocuit de cel al unui tînăr care, în leagăn fiind, este blestemat de mama sa să fie luat de şarpele cuibărit sub pragul casei. În tradiţia românească şarpele este văzut ca o fiinţă fantastică, locuind şapte ani sub pragul casei, după care se înalţă la cer pe calea unui curcubeu sub forma unui nor de furtună. Se înţelege că băiatul blestemat creşte simultan cu şarpele şi, ajungînd la vîrsta maturităţii, tînărul pleacă să-şi înplinească destinul, adică să se lupte cu şarpele, care între timp ajunge un balaur uriaş. În timpul luptei tînărul este înghiţit de şarpe pînă la armele sale care sunt ferecate. Iovan aude strigătele de ajutor ale tânărului şi omoară balaurul, eliberîndu-l pe băiat din gura monstrului. Apoi cei doi se fac fraţi de cruce. Am putea considera această varianta un mit de iniţiere, cu atît mai mult cu cât în misterele traco-frigiene ale zeului Sabazios era obiceiul să se treacă un şarpe peste pieptul unui tînăr iniţiat, “în speranţa că aşa va  dobîndi nemurirea”.[3]

Fără îndoială, balada românească se prezintă ca o reminiscenţă a mitului antic al eroului care ucide balaurul. O scurtă prezentare a acestui motiv mitologic din cele mai vechi documente antice, ne-ar putea ajuta să observăm asemănările dar și deosebirile și să plasăm mitul românesc printre cele indo-europene.

În tradiţia greacă găsim multe versiuni ale mitului, începînd cu cea în care monstrul cu o sută de capete Typhoeus sau Typhaon ameninţă viaţa marinarilor, punînd la încercare suveranitatea lui Zeus. Zeul furtunii îl loveşte cu fulgerul trimiţîndu-l în Tartarus. În Appollodorus mostrul îi ia zeului armele, fugerul, tunetul şi vinele de la mâini şi de la picioare, ascunzîndu-le într-o peşteră păzită de o ‘zmeoaică’. După unele surse, Hermes şi Aegipan sunt cei care îl ajută pe Zeus în recuperarea armelor şi vinelor, iar după altele Cadmus este cel care adoarme balaurul, astfel ajutîndu-l pe zeu să învingă adversarul şi să îl închidă sub muntele Etna, unde va provoca focurile vulcanice.[4]  Nu mai puţin cunoscută este povestea copilului Apollo care ucide şarpele Python dela Delphi, care o persecuta pe mama sa, Leto. Printre semi-zei luptându-se cu balauri se află Heracles, care omoară şarpele Ladon, cel cu o sută de capete, încolăcit în jurul copacului cu merele de aur; ori monstrul cu trei capete Geryon din insula Erythea.[5] Tot Heracles o salvează pe Hesiona, care era sortită să fie ucisă de un balaur de mare, tot aşa cum Perseu o scapă pe Andromeda, hărăzită monstrului marin trimis de Poseidon. Cadmus, care îl ajută pe Zeus să învingă monstrul, este el însuşi un erou care ucide balaurul: dorind să aducă ofrande zeiţei Atena, el îşi trimite oamenii să aducă apă dintr-un izvor, care era păzit de un balaur. Urmînd sfatul Atenei Cadmus ucide monstrul, îi ia dinţii şi îi seamănă în pământ; din dinţii balaurului răsar renumiţii Spartoi, o armată de oameni gata echipaţi de luptă. Un alt erou grec, Iason, ucide monstrul care păzea Lîna de Aur, îi ia dinţii şi îi seamănă pe câmp, din care va răsări o armată de oameni de pămînt.[6]

În tradiţia indiană monstrul Vrtra, ştiut şi cu numele de Triśiras ‘cu trei capete’, ascunde vacile celeste simbolizînd norii şi răsăritul şi este omorît de zeul Indra care loveşte balaurul cu fulgerul său eliberînd astfel apele din nori. Norii sunt considerați părinții zeilor furtunii Maruti, asemănători armatei Spartoi din mitul grec. În alt mit Vedic balaurul este omorît de Trita Aptya, un erou asociat cu Indra iar din cele trei capete ale dragonului iese o cireadă de vite.[7] În versiunea iraniană eroul Thrataona omoară monstrul cu trei capete Azi ‘şarpe’ Dahaka, dar din cap ies nu vaci, ci neveste frumoase. De remarcat motivul trecerii unei ape în miturile clasice: Heracles trebuie să treacă Oceanul de vest spre insula Erythea ca să ajunga la cireada monstrului Geryon; vacile lui Indra sunt ascunse de Panis dincolo de râul Rasa, așa cum în balada românească eroul trebuie să treacă râul Cerna ca să ajungă la balaur.

Tradiţia germană cunoaşte multe istorii în care zeii se luptă cu balauri. Thor, zeul tunetului, cu ajutorul ciocanului său numit Miolnir sau ‘sfărîmătorul’, un buzdugan de lemn asociat cu fulgerul, se confruntă cu şarpele cosmic Midgard, care este încolăcit în jurul lumii. Thor nu ucide balaurul din prima lovitură, iar după a doua confruntare moare şi el, ucis de otrava monstrului. Printre alţi eroi este Beowolf, cel care ucide monstrul Grendel, sau Sigurd care ucide dragonul Fafnir, pentru a ajunge la comoară, după care bea sîngele monstrului devenind astfel cunoscător al limbilor animalelor şi păsărilor şi aproape invincibil.

În poveştile irlandeze Fergus mac Leti se scufundă în apă unde îl vede pe monstrul apelor, ‘muirdris’, şi iese desfigurat de frică. Ca urmare, şapte ani el nu are voie să-şi vadă faţa; o sclavă pe care eroul o roagă să-i spele faţa nu îi îndeplineşte porunca imediat şi este omorîtă; apoi Fergus se cufundă în apă, şi după o noapte şi o zi de luptă iese cu capul monstrului strigînd: “eu sunt supravieţuitorul’ şi apoi moare.[8] Tot despre tradiţiile irlandeze Lars Noolen spune că:“…balaurii sunt asociaţi cu sterilitatea. Doi balauri se aud ţipînd în insula britanică la fiecare întîi mai, şi asta provoacă sterilitate în toate vieţuitoarele de pe pământ şi din ape. Balaurii trebuiesc distruşi pentru a se restabili fertilitatea pe pământ”.[9]

Mitul luptei cu balaurul este găsit şi în folclorul rus, în balada Dobrynya Nikitich omorînd Zmey Gorynych.[10] În timp ce Dobrynya făcea baie în râul Puchai apare balaurul; la început eroul crede că va fi omorît pentru că nu avea armele cu el, dar găseşte o ‘căciulă grecească’ pe care o foloseşte ca să lupte cu monstrul. Balaurul îl roagă de Dobrynya să-l cruţe şi amândoi fac un pact să nu se mai lupte. Apoi balaurul zboară şi o fură pe frumoasa Zabava Potyatichna, nepoata prinţului Vladimir. Dobrynya află de la prinţ că nepoata lui a fost furată de monstru şi pleacă să o salveze. El se luptă cu balaurul pe muntele Saracen trei zile, şi în a treia zi când este gata să cedeze, aude o voce care îi spune să lupte încă puţin; după alte trei ore de luptă eroul omoară balaurul, însă se împotmoleşte în sîngele monstrului care nu se scurgea în pământ. Iarăşi o voce din cer îi spune sa înfigă suliţa în pământ și să spună anume cuvinte magice; sângele balaurului dispare şi Dobrynya o scapă pe frumoasa Zabava de primejdie.

În partea de sud a Dunării motivul luptei cu balaurul este răspîndit în cîntece ca “Sfîntul Gheorghe omoară balaurul şi trei ape se revarsă”, sau într-un cîntec bulgăresc în care Sfîntul Gheorghe răpune balaurul şi scapă fata de împărat[11]. Se observă la sudul Dunării înlocuirea eroului cu Sfîntul Gheorghe ceea ce reprezintă înfluenţa creştină asupra mitului.

Legătura simbolică dintre balaur și ape este reflectată credința larg răspîndită printre grecii antici potrivit căreia izvoarele şi fîntînile ar fi apărate de balauri sau de şerpi, un exemplu bine cunoscut fiind mostrul lamnia, păstrat în folclorul macedonean sub numele lamia sau lamnia, în cel bulgar lamiia,  iar în folclorul lituanian o regăsim pe Laume, mostru care ”locuieşte şi apare în vecinătatea apelor”.[12] Lamia locuieşte în izvoare, fîntîni, sau lacuri şi nu lasă pe nimeni să ia apă dacă nu-i este oferită o fiinţă umană, de obicei o fată.

Acelaşi monstru apare în folclorul românesc ca un şarpe uriaş şi foarte puternic, cu aripi şi solzi de aur, aruncînd foc pe nări, pe care eroul de basm Făt Frumos trebuie să-l învingă. Într-o legendă cosmogonică românească Fârtatul îl pedepseşte pe balaur pentru fărădelegile sale să stea încolăcit în jurul pâmîntului şi să-l păzească de potop,[13] amintindu-ne de Midgard, balaurul teutonic ce de asemenea era încolăcit în jurul pământului, întărind legătura monstrului cu apele haotice. După cum am spus mai sus, în tradiția românească se crede că, după ce trăieşte şapte ani sub pământ, sub pragul casei, balaurul se ridică la cer pe calea unui curcubeu sub formă de nori de furtună, asemenea norilor reprezentând balaurul Vrtra din tradiţia indiană, întărind astfel legătura balaurilor cu apele, ploaia şi cerul. Stăpâni ai fântânilor şi izvoarelor, șerpii-balauri apar cel mai adesea în folclorul românesc sub forma unei furtuni puternice, imagine în acord cu credinţele celorlalte popoare de sorginte indo-europeană.

Cuvântul ‘balaur’ poate fi pus în legătură cu rădăcina indo-europeană *bhel- ‘sufla cu putere, lovi, umfla’, *bhleu- ‘umfla, revărsa, urla’, sanscrită, bala ‘putere fizică’, regăsit în numele dace Balius, Decebalus, rămas în românescul bală ‘monstru, bestie fioroasă’, albaneză bollë ‘şarpe’, sîrbă blavor ‘şarpe’.

Mitul eroului care ucide balaurul este în general interpretat ca o victorie simbolică a ordinii asupra haosului, a creşterii asupra stagnării în decursul ciclului anual, un mit care trebuie recitat şi înscenat ciclic pentru a-şi menţine forţele magice. Conform interpretării oferite de Calvert Watkins[14] balaurul reprezintă lumea haotică pe care eroul, spre a-şi stabili poziţia sa suverană, trebuie să o stăpînească şi să restaureze ordinea asupra haosului. În exemplele de mai sus se distinge clar funcția balaurului de stăpân al apelor asupra cărora el poate decide să le oprească creând secetă; eroul trebuie să lupte cu forțele primordiale şi să le învingă pentru a asigura abundenţa recoltelor, victoria creşterii asupra stagnării. Motivul sacrificiului fetei poate fi legat de o a treia interpretare, aceea a balaurului care pune în pericol rolul ei de generatoare a vieţii, pericol pe care eroul trebuie să îl înlăture, stabilindu-și funcția esenţială de protejare a vieții, implicit a femeii dătătoare de viaţă, ocrotită de zeiţa fertilităţii.

Astăzi din ce în ce mai mulţi cercetători admit că în folclorul documentat în culegerile secolului al 19-lea şi mai tîrziu se ascund elemente reminiscente din miturile arhaice. Un astfel de argument îl găsim la G. Dumezil: “Chiar din cele mai vechi timpuri variante au existat, una la fel de îndreptăţită ca alta. În acelaşi timp, povestiri cu subiecte similare dar distincte – de exemplu diferitele lupte ale lui Indra – de multe ori, chiar înainte de apariţia primelor documente, au rezultat în forme mixte, unele mai stabile decît altele şi deloc diferite de cele întîlnite astăzi în folclor şi tradiţiile orale vii în general.[15](sublinierea mea). Acceptînd acest argument putem admite că balada românească Iovan Iorgovan prezintă uimitor de bine păstrate aspecte ale mitului eroului care ucide balaurul, şi este, deci, o potenţială sursă de informaţie pentru înţelegerea complexităţii culturilor arhaice.

Aşadar, făcînd o analiză comparată a diferitelor versiuni ale mitului prezentate mai sus, putem observa motivele comune din balada românească şi cele din celelalte culturi: eroul se luptă cu balaurul folosind o bâtă de lemn, care constituie elementul de recunoaştere al forţei sale, fie că este bâta lui Hercule, buzduganul lui Thor, bâta şuierătoare a lui Indra sau buzduganul lui Iovan, aşa cum apare în leit-motivul din balada “Iovan Iorgovan/Braţ de buzdugan.” Un alt motiv comun este figurat în consecinţele morţii balaurului, musca ieșită din capul lui ce poate ucide cai, cirezi şi chiar oameni, motiv mitic similar versiunilor indo-europene arhaice, în care din capul monstrului iese ceva: în mitul indian din capul lui Vritra ies fie vaci fie păsări, sau armata puternică a Marutilor; în mitul grec din dinţii balaurului răsar Spartoi, sau oameni de pământ, creaturi aliate ale eroului. Ceea ce separă balada românească este musca agresivă ce ameninţă comunitatea și acțiunea eroului Iovan care contracarează această ameninţare, oferind informația necesară pentru ocrotirea oamenilor, el afirmându-şi astfel rolul de erou suveran civilizator.

În balada românească nu găsim motivul ‘eliberarea apelor’ din mitul indian, dar, asemenea eroilor antici, Hercules, care trebuie să treacă Oceanul de vest, sau Indra, care trebuie să treacă nouăzeci şi nouă de pârâuri, Iovan trebuie să treacă apele învolburate ale râului Cerna. Aici sânt de remarcat detaliile oferite de balada românească referitor la ofrandele magice aduse de erou râului Cerna, precum şi informaţia divină transmisă astfel asupra ritualurilor consacrate râurilor  – o sursă importantă privitoare la motivul trecerii unei ape, trecere care, în mai toate miturile antice, semnifică intrarea în lumea magicului, în lumea divinităţilor. În concluzie, balada românească a reţinut motivul central al mitului, cel al eroului, Iovan Iorgovan, prezenţă divină cu buzduganul ca semn al puterii şi tinereţii, care trebuie să se lupte cu adversarul monstruos.

Originea numelui acestui erou de legendă a fost pusă în legătură cu forma slavă Ivan, şi mai cu seamă cu cea sîrbă cu inovaţia Iovan, considerate ca avîndu-şi originea în forma ebraică Yohānān, prin filieră Biblică greacă Iōannēs (Ἰωάννης), ca fiind numele Stântului Ioan Botezătorul și al apostolului Ioan. Trebuie specificat că în folclorul românesc numele Iovan Iorgovan este rezervat exclusiv acestui caracter mitic, eroul care omoară balarurul. Este de asemenea foarte important de notat că acest nume consacrat eroului care ucide balaurul nu s-a păstrat ca atare în nici una din culturile slave înconjurătoare. Ne putem întreba de ce oare numele acestui erou, presupus a fi de origine slavă s-a menţinut numai în limba română, în timp ce în celelalte limbi slave de sud, sîrbă sau bulgară, de unde ar fi venit iniţial, s-a preferat cel de Sfântul Gheorghe, portretizat în iconografia creștină ca învingătorul dragonului/draconic? În ipoteza că acest mit indo-european a persistat pe teritoriul actual al României dinainte de creştinism, atunci numele de Iovan nu poate fi justificat, pentru un simpl fapt istoric: apariţia slavilor ne-creștinați în regiunile sud-dunărene s-a făcut după secolul al 6-lea. Iar dacă acceptăm ipoteza intrării mitului pe teritoriul de la nord de Dunăre după influenţa creştină, atunci ar fi trebuit să urmeze modelul sîrbo-bulgar iar eroul din baladă ar fi trebuit să se numească Sfântul Gheorghe. Este de asemenea dificil de acceptat că numele biblic Yohānān/Ioan > Iovan, numele sfîntului Ioan Botezătorul, a fost atribuit eroului care ucide balaurul, un caracter mitic străvechi dintr-un mit străvechi şi, în aceaşi timp, a dispărut din chiar locul lui de origine, lumea sud-slavă, ba chiar mai mult, a fost mai tîrziu înlocuit cu cel al Sfântului Gheorghe. Mai mult, este bine ştiut faptul că acest mit nu se găseşte în Biblie. Ar trebui specificat că în tradiţia românească, la fel ca şi în cele de la sudul Dunării, Sf. Gheorghe este sărbătorit pe 23 Aprilie, dată legată de o seamă de ceremonii străvechi legate de fertilitatea animalelor şi a câmpurilor.

Dacă luăm în considerație faptul că slavii au intrat în Balcani cel mai devreme începînd cu secolul al 6-lea după Cristos, şi, deci, au intrat în contact cu influenţa creştină după această dată, inovaţia Ivan/Iovan pornind de la numele sfîntului Ioan Botezătorul Yohānān, grecește Iōannēs, ar trebui să fie observată numai la slavi. O regăsim însă la armeni sub forma Yovhan, numele unui conducător armean din secolul al 9-lea, şi succesorul său Hovan, ca şi numele de persoană de astăzi, Hovanes, ceea ce ridică obiecţii asupra explicaţiei formei Iovan ca fiind o inovaţie exclusiv slavă. Dacă această inovație este caracteristică nu numai limbii sîrbe, ci şi limbii armene, ea poate fi pusă mai degrabă pe seama unei contaminări cu o formă arhaică existentă în substrat cu sensul de ‘tînăr’, găsită în latină juvenis, sanscrită yuvan, avestă yuvan, yvan, persană javân – toate avîndu-şi rădăcina în forma reconstruită indo-europeană: *i̯eu-, *yuwen ‘tînăr’ (Pokorny 510), caracteristica esențială a eroului care ucide balaurul.

Apelativul Iorgovan, care este găsit în folclorul românesc în relaţie cu acest erou de baladă şi care apare în româneşte ca nume de persoană sau de familie sub formele Iorga, Iorgu, se poate explica prin grecescul gewrgios cu înţelesul de ‘ţăran’, subliniind astfel legăturile acestui caracter mitic cu lucrul și fertilitatea câmpului. Apelativul grec poate justifica astfel înlocuirea numelui eroulului mitic cu cel al Sfântului Gheorghe (gewrgios) în sudul Dunării. Un argument împotriva acestei ipoteze a fost prezența în limba sârbă a formei jorgovan cu sensul de floarea de ‘liliac’, formă găsită și în Banat. Lăsând la o parte faptul că nu pare a exista o legătură între liliacul floare și eroul care omoară balaurul, sursa etimologică a formei sârbești este o formă din limba turcă, ergavan, erguvan, tufa cu flori mov liliachiu, numită și copacul lui Judas, considerate ca venind din persanul arghavan, cu sensul de culoare mov lilachiu, folosit adesea ca nume de fată, Argavana. O posibilitate de acceptare a acestei forme ca fiind legată de românescul Iorgovan, eroul care ucide balaurul, ar putea fi bazată conform datelor istorice pe asocierea dintre culoarea regală mov, folosită în garderoba bizantină regală, culoare rezervată exclusiv familiei regale și faptul că ergavanul este floarea tradițională a orașului Constantinopol/Istambul, aceste conjuncturi rămânând însă la nivel speculativ.

Aşa cum am spus mai sus, numele Iovan Iorgovan este rezervat eroului legendar cu funcţia de a ucide balaurul, erou tânăr şi puternic, păstrător al ordinii şi salvator al fetei ameninţate de monstru.

Analiza de mai sus ne arată că mitul eroului care ucide balaurul, aşa cum s-a păstrat în balada românească Iovan Iogovan, prezintă pe lîngă motive legate de fertilitate şi ploaie şi elemente din rituri de iniţiere: abandonul fetei în pădure este clar un motiv legat de un ritual de trecere iniţiatică,[16] după cum balaurul era în multe culturi europene un simbol al fertilităţii.

Cea de a doua variantă păstrată pe teritoriul românesc în care un tînăr este înghiţit de balaur până la brîu, până la arme, care sunt ‘ferecate’, poate fi descrierea unui ritual de iniţiere a unui tînăr în lumea soldaţilor, cum a fost descris în tradiţia traco-frigiană. Benveniste notează: “Alături de trăsăturile care caracterizează natura ofensivă a lui Vrthragna (un alt epitet al lui Indra, n.n.) şi rolul său în luptă, trebuie pus în valoare caracterul său  popular,[17] autorul notînd mai departe locul ocupat de fetişuri în acest mit, şi de exactitatea formalistă a prescripţiilor ritualice(vezi şi ofrandele către râu discutate mai sus) ceea ce ar trăda un cult puternic contaminat de magie, o religie de soldaţi. Tînărul din balada românească trebuie scufundat în forţele magice, sau, cum este descris în baladă, înghiţit de balaur, astfel încît să devină un viteaz luptător ale cărui arme au fost des-ferecate, şi cărora li s-au conferit puteri magice. Această concluzie este în acord cu cea a lui Dumezil în discuţia sa despre Beowolf care, după ce omoară monstrul, îi dă lui Hottr să bea din sîngele lui, făcîndu-l pe om puternic şi curajos: “Odată aşezate deoparte episoadele umane despre Hottr-Hjalti şi alte scene similare din alte mitologii indo-europene […] pot fi interpretate acum literă cu literă şi punct cu punct ca fiind amintiri ale unor mult mai vechi ritualuri şi mituri de iniţiere sau de promovare militară.”  În balada românească după iniţiere Iovan îl acceptă pe tînăr în anturajul său, făcîndu-l fratele său de cruce, un obicei larg răspîndit în România, ceea ce aminteşte de versiunea germană şi rolul sîngelui în aceste rituri. După cum spune Dumezil mai departe: “Aceasta desigur nu opreşte miturile de a fi fost de asemenea şi mituri ale furtunii. Era destinul zeilor luptători, patronii luptătorilor tereştri, de a fi şi zei ai furtunii, sau de a avea tendinţa de a fi confundaţi cu ei. Thor, tunetul cu ciocanul său, ca şi Indra cu fulgerul său, are semnificaţii clare de zeu al naturii…”[18]

Supravieţuirea unor motive mitologice atît de vechi în folclorul european în general şi în cel românesc în special este surprinzătoare. Reticenţa cercetătorilor de a aborda materialele folclorice ca surse a practicilor religioase arhaice ar trebui reconsiderată ca urmare a faptului că tot mai multe astfel de materiale se dovedesc a fi  păstrătoare de motive mitice pre-istorice şi merită a fi examinate cu o mai atentă privire.

[1] Vrabie, Gheorghe. Balada popularå românå, Bucureşti, 1966.

[2] Balade populare româneşti, antologie de Stelian Cârstean, Bucureşti, 1997.

[3] The Encyclopedia of Religion, Mircea Eliade, Ed., New York, 1987.

[4] Watkins, Calvert. How to kill a Dragon; Aspects of IndoEuropean Poetics. New York, 1995.

[5] West, M. L. Indo-European Poetry and Myth, Oxford U. Pr. 2007

[6] Kerenyi, C. The Heroes of the Greeks, Thames & Hudson, 1952, reprinted, 1997

[7] West, M. L. op. cit.

[8] Watkins, Calvert, op. cit.

[9] Noolen, Lars. Animal Symbolism in Celtic Mythology, lucrare prezentatå la Universitatea Michigan, 1992.

[10] Bailey, James and Ivanova, Tatyana. An Anthology of Russian Folk Epics. M.E. Sharpe, Inc. Armonk, New York, 1998.

[11] Vrabie, Gheorghe, op.cit.

[12] Dundzila, A. V. Maiden, Mother, Corne: Goddesses from Prehistory to European Mythology and their Reemergence in German, Lithuanian, and Latvian. Wisconsin, 1991.

[13] Vulcănescu, Romulus. op.cit.

[14] Watkins, Calvert, op. cit.

[15] Dumezil, George. op. cit.

[16] Propp, Vladimir. Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Univers, Bucharest, 1973.

[17] Benveniste, Emile & L. Renou: Vrtra et Vr(th)ragna; etude de mythologie indo-iranienne; Cahiers de la Societe asiatique, III, Paris, 1934.

[18] Dumezil, G. op. cit.