Comuna Ribița este așezată în partea de nord a județului Hunedoara, pe malul drept al Crișului Alb, în depresiunea Bradului din renumita Țară a Zarandului. Centrul comunei se află la 7 km de municipiul Brad și 44 km de reședința județului, municipiul Deva. Comuna Ribița cuprinde localitățile Ribița, Crișan, Dumbrava de Jos, Dumbrava de Sus, Ribicioara și Uibărești. Comuna este vestită prin Biserici din zid și lemn, case memoriale, muzee, statui, icoane pe lemn și sticlă, rezervații naturale.
Biserica „Sfântul Nicolae” din Ribița constituie unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din țara noastră. Împreună cu bisericile din Crișcior și Hălmagiu reprezintă cele mai valoroase ctitorii ale familiilor de voievozi, (Moga de Hălmagiu) , cnezi (Bălea de la Crișcior) și jupani (Vladislav și Miclăuș de la Ribița) români din Zarand. Alături de vestitele biserici din Țara Hațegului (Densuș, Strei, Streisângeorgiu, Sântămăria Orlea, Sânpetru, Prislop, Peșteana, Ostrov) și valea Mureșului (Gurasada, Leșnic), ctitoriile din Zarand aparțin epocii de „aur” a arhitecturii și picturii ecleziastice din Transilvania[1].
Biserica Sfântul Nicolae din Ribița
Biserica „Sfântul Nicolae” din Ribița a împlinit în anul 2017 șase sute de ani de la prima atestare documentară, prilejuind iubitorilor de artă și cultură să publice numeroase articole, în reviste de specialitate sau presă, legate de acest jubileu aniversar. Totodată a fost tipărit și un volum cuprinzând tot ce s-a publicat despre biserica din Ribița și rezultatele a noi cercetări privind acest monument[2]. Este motivul pentru care nu vom mai dezvolta subiectul referitor la Biserica din Ribița.
Mănăstirea Ortodoxă Crișan. Ideea ridicării mănăstirii a pornit de la păstrarea toponimului „La Mănăstire”, și a hidronimului „Pârâul Mănăstirii”. Subsemnatul ca istoric și fiu la satului Crișan m-a frământat permanent ideea organizării unei cercetări arheologice pe locul unde a fost vechea mănăstire Vaca. Ocazia a apărut în vara anului 1990, când tânărul arheolog Adrian Andrei Rusu a obținut autorizația începerii cercetărilor arheologice de la Biserica din Ribița, în vederea restaurării. Am insistat să efectuăm măcar o secțiune pe locul marcat de o cruce din piatră, ridicată în anul 1926, probabil pentru a marca locul unde mai era vizibile la acea dată o parte a ruinelor vechii mănăstiri. În anul 1990, concomitent cu lucrările de cercetare de la Ribița, a început și investigația arheologică la ruinele Mănăstirii Vaca ( Vaca era numele vechi al satului, între anii 1439 și 1930). În campania din anul 1990 s-au practicat trei secțiuni care au pus în evidență existența ruinelor complexului mănăstiresc. În anul 1991 lucrările au fost extinse asupra întregului complex mănăstiresc. În paralel cercetările de arhivă și lucrări publicate în secolul al XIX-lea permiteau stabilirea unor legături între biserica din Ribița și ridicarea mănăstirii din Vaca.
Ruinele vechii mănăstirii consolidate
În secolul al XVI-lea urmașii ctitorilor bisericii din Ribița au trecut la religia calvină, ceea ce credincioșii ortodocși n-au acceptat niciodată. Îndrumați de cei câțiva călugări ortodocși încă mai activau pe lângă Biserica din Ribița au ales locul unde vor ridica o mănăstire, locaș de cult pentru credincioșii ortodocși din cele două sate, Ribița și Vaca (azi Crișan). Mănăstirea a viețuit în secolul al XVII-lea. La începutul secolului al XVIII-lea călugării de aici au trecu la Unirea cu Biserica Romei. Rămasă fără credincioși precum și decesul. la începutul secolului al XVIII-lea a celor doi călugări care viețuiau aici, mănăstirea s-a ruinat. Lipsa mormintelor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ne arată imaginea unui locaș refăcut la 1759, dar fără credincioși. O alunecare de teren din zona altarului a dus încetarea oricărei activități timp de peste două secole[3]. Rezultatul cercetărilor arheologice au determinat conducerea Protopopiatului Ortodox Brad să propună Episcopiei Aradului și Hunedoarei reactivarea Mănăstirii. Actul de înființare a Mănăstirii Crișan a fost emis la 1 decembrie 1991.
Complexul mănăstiresc Crișan
Începutul a fost dificil după cum ne spune în prefața broșurii „Mănăstirea Crișan” părintele stareț Visarion Neag: Locul sfânt spre care s-au îndreptat pașii pelerinilor în curgerea vremii a chemat la reînființarea pe doi monahi originari din comuna Scărișoara, din Munții Apuseni pentru a perpetua legătura celor plecați prin rugăciunile celor ce sunt și vor veni după noi, pentru a menține vie flacăra credinței strămoșești și a o transmite peste vremi. La scurt timp după venire, unul din cei doi și anume monahul Dionisie Trifa a fost chemat la viața de dincolo, sol trimis de Dumnezeu pentru a-i cere ajutor și binecuvântare pentru loc și viețuitori”[4].
După o muncă istovitoare și fără odihnă s-a reușit turnarea fundației bisericii. La 28 iunie 1992 a fost sfințită piatra de temelie a bisericii mănăstirii având hramul „Nașterea Maicii Domnului”. Între anii 1992-1993 a fost ridicat un corp de chilii care cuprindea un număr de 20 camere. Pentru oficierea slujbelor religioase pe timp de vară, a fost ridicat în 1995, paraclisul din pădure. Între anii 2000- 2004 a fost construit paraclisul de iarnă, magazinul de obiecte bisericești și clopotnița. Deși ridicată între anii 1992-1994 abia în anul 2005 s-a trecut la pictarea bisericii în tehnica frescă, de către pictorul Bumbu Constantin din județul Cluj. La 22 octombrie 2006 a fost sfințită biserica mănăstiri Crișan.
În cei 25 de ani de viață, Mănăstirea Crișan și-a câștigat un loc de frunte între așezămintele monahale, devenind un loc de pelerinaj pentru credincioșii din Țara Zarandului și un punct de atracție turistică dintre cele mai importante.
Biserica de lemn din Ribicioara de Jos.
Biserica de lemn din satul Ribicioara de Jos, având hramul „ Cuvioasa Paraschiva” a fost ctitorită în secolul al XVIII-lea. Deși pe cosorobul streșinii se păstrează informația că „această sfântă biserică a fost făcută la Scroafa (azi Stejărel), datarea este infirmată atât de bogata ornamentație sculpturală cât și de planimetria arhaică a edificiului. În anul 1865 a avut loc a importantă renovare a bisericii, care a inclus înălțarea bolții semicilindrice a naosului, adăugarea pridvorului deschis nordic și executarea cafasului, pe a cărui balustradă sunt consemnate următoarele: Această sfântă biserică s-au înnoit, la anul 1865, de Ioan Cuc zugrav din Valea Lupșii, prin îndemnarea parohului din Junc, fiind administrator la Ribicioara”[5].
Biserica din Ribicioara de Jos
Pictura tâmplei și cea din altar, dezvăluie penelul unui zugrav din al XVIII-lea veac. Într-un colț al tâmplei este notat: s-au reînnoit în anul 1812”, Picturile altarului și tâmplei, realizate în cursul secolului al XVIII-lea – poartă pecetea inconfundabilă a aceluiași meșter zugrav local, Constantin din Rișca[6]. Biserica din Ribicioara de Jos a fost renovată în anii 1911, 1944 și 2006-2012 și a fost târnosită la 21 octombrie 2012.
Casa memorială Crişan. Din iniţiativa Muzeului judeţean Deva şi cu sprijinul Unităţii Militare de Vânători de Munte din Brad, în anul 1979, s-a reconstituit casa în care s-a născut căpitanul răscoalei din 1784. Vechea casă a suferit serioase distrugeri în timpul revoluției din anii 1848-1849, când a fost incendiată de către trupele maghiare. Reparată după revoluție a supraviețuit până prin anii 1935-1936 când proprietarul din familia Golda a demolat-o fiind într-o avansată stare de degradare. Pentru reconstituire s-a folosit imaginea casei publicată în volumul „Răscoala ţăranilor din Transilvania la anul 1784”, de către profesorul Ioan Lupaş, care a vizitat-o în anul 1934. Casa este compusă din 2 odăi având dimensiunea de 5 x 3,60 m, respectiv 3,70 x 3,60 m, o anexă (cămară) de 3,00 x 3,00 m, prin faţa cărora trece un coridor lung
de 13,80 m şi lat de 1,30 m.
Eroul de la 1784, Gheorghe Crișan
Casa memorială refăcută
În sala de dimensiuni mai mici a fost amenajat un interior de casă moţesc iar în a doua o expoziţie foto-documentară privind istoricul satului şi a faptelor eroului Crişan în răscoala ţăranilor de la 1784. În anul 2004, cu ocazia împlinirii a 565 de ani de la prima atestare documentară a satului, a 245 de ani de la restaurarea Mănăstirii Vaca şi a 25 de ani de la înfiinţarea Casei memoriale Crişan, expoziţia a fost refăcută într-o concepţie modernă[7].
Interiorul de casă moțesc
Aspect din expoziția foto-documentară
Prima cameră prezintă un interior de casă moţesc, mult îmbogăţit, faţă de expoziţia iniţială, cu noi piese achiziţionate în anii din urmă. Se disting în mod deosebit tindeele cu motive geometrice, lucrate din cânepă, precum şi mobilierul. O icoană ferecată în argint, descoperită în podul bisericii din sat, este expusă în noua expoziţie. Sunt prezentate aici şi diverse obiecte de uz gospodăresc: blide, cancee, doniţe, cauce, linguri de lemn, o sărăriţă, un lingurar, un dulap de colţ, o ladă de zestre bogat ornamentată cu motive geometrice.
Concepţia expoziţiei din a două cameră a plecat de la ideea prezentării satului sub genericul „Crişan, un sat istoric din Zarand”. Expoziția cuprinde un număr de 8 panouri, tematica cărora o prezentăm începând de la stânga spre dreapta.
Panoul I prezintă principalele obiective pe care turiştii ajunşi aici au ocazia să le viziteze. Câteva date despre istoricul satului apoi prezentarea obiectivelor: Mănăstirea actuală şi ruinele conservate ale vechii mănăstiri, Şcoala primară ridicată în anul 1899 (azi demolată), Casa memorială „Vlaicu Bârna”, Casa „Brana”, Căminul cultural „Viorel Brana”, Şcoala primară „Vlaicu Bârna”, Biserica ortodoxă şi cimitirul etc.
Panoul II se referă la viaţa bisericească din satul Crişan şi vecinătatea sa. La loc de frunte sunt redate aspecte privind activitatea vechii mănăstiri, ca loc de închinare şi linişte sufletească, de promovare a cărţii bisericeşti în satele din Zarand, dar mai ales ca loc de şcoală pentru copiii dornici de învăţătură. Mănăstirea din satul Crișan a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în urma trecerii la reformă a nobililor de la Ribița, împreună cu biserica ortodoxă. Locuitorii din Ribița și Crișan au pus bazele unei mănăstiri ortodoxe. Este menţionat numele acelui călugăr Pahomie, care a lăsat pe o carte bisericească (Noul Testament de la Bălgrad, 1648) următoarea însemnare: „Scris-am eu Monah Pahomie, în Mănăstirea Vacii, văleat 1701. Mesiaţa noiembrie 21 zile”. Pe acelaşi panou este expus un mulaj după cahla descoperită cu ocazia săpăturilor arheologice întreprinse la mănăstire în anii 1990-1991. Cahla cuprinde următorul text: „VALEAT 1676 PISAL OLAR IOAN MESTER MESŢA MARTIE DENI 16”, atestând puternicele legături dintre românii din Transilvania şi cei din Ţara Românească. După trecerea călugărilor de la Mănăstirea Vaca la Unirea cu Biserica Romei, mănăstirea a rămas fără credincioşii ortodocşi din sat care şi-au ridicat o biserică din lemn, distrusă în timpul revoluţiei din 1848. Între anii 1846 şi 1852 comunitatea a ridicat o biserică impunătoare care şi în prezent domină aşezarea. Un valoros prapur tricolor a fost donat bisericii din sat, în anul 1921, de către un grup de locuitorii stabiliţi în America. Pentru păstrarea acestui valoros cadou, credincioşii Mihail Magdalina, Ioan Golda, Lazăr Gheorghe, Iezan Nicolae, Niaga Lazăr, Indrei Dionisie, Avram Ioan Benz(inaru) şi Niţia Ioan, au restaurat, în anul 1980, prapurul primit, el păstrându-se şi astăzi, în bună stare, în biserica parohială. Pentru cinstirea eroilor moţilor, a lui Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, un locuitor din sat cu numele Tănase Bârna a lucrat un steag pe care a pictat numele lor şi a înscris cuvintele „Eroii neamului românesc”, şi l-a donat bisericii.
Panoul III cuprinde date referitoare la învăţământul din sat de la înfiinţarea primei şcoli ce funcţiona pe lângă Mănăstirea Vaca şi până la reforma învăţământului din 1948. Pentru ilustrarea acestei teme s-au executat copii color după documente păstrate în arhiva parohială sau în fondul Protopopiatului ortodox Brad, din cadrul Arhivelor din Deva. Menţionăm documentul referitor la Contractul privind repararea Mănăstirii Vaca, încheiat în anul 1759, care prevedea ridicarea şi a două odăi pentru şcoală. Un alt document de mare valoare îl reprezintă înţelegerea preoţimii din Zarand pentru ridicarea Gimnaziului din Brad, unde apare şi semnătura preotului Ioan Manea, care contribuia, în numele comunităţii Vaca, cu suma de 50 florini.
Panoul IV este dedicat secolului al XVIII-lea, Secolului Luminilor, cum este cunoscut în literatura de specialitate. Este secolul în care monarhi luminaţi ai Europei, iau o serie de măsuri pentru adoptarea unui reformism moderat. În Imperiul Habsburgic primele reforme s-au adoptat încă sub Maria Tereza, fiind continuate de fiul său, Iosif al II-lea. Printre măsurile adoptate amintim reglementarea raporturilor dintre iobagi şi nobili, „Certa Puncta” (1769), „Edictul de toleranţă” (1781) şi „Patenta de desfiinţare a iobăgiei” (1785).
O atenţie deosebită s-a acordat personalităţii lui Inochentie Micu şi acţiunilor sale de susţinere a revendicărilor românilor în faţa reprezentanţilor Dietei ardelene. Pe acelaşi panou este redată evoluţia demografică a populaţiei satului Crişan, folosindu-se datele cuprinse în conscripţiile din 1733, 1760-1762, 1766 şi 1784-1787.
Panourile V, VI şi VII au ca temă principală marea răscoală din 1784. În plan central sunt prezentate figurile celor trei conducători, în copii lucrate în ulei după tablourile originale ale pictorului Johann Martin Stock (1746-1800). Seria documentelor şi a imaginilor foto se deschide cu prezentarea planului vechii biserici din Mesteacăn, locul unde a avut loc adunarea țăranilor din 31 octombrie 1784. Sunt prezentate apoi imaginile bisericilor din Curechiu, Crişcior, Ribiţa şi Mihăileni, localităţi în care s-au desfăşurat principalele acţiuni ale ţăranilor din Zarand.
Un loc central îl ocupă textul Ultimatumului lui Horea înaintat nobilimii refugiate în cetatea Devei, însoţit de o traducere în limba română. Sunt expuse de asemenea textele reproducând porunca lui Crişan pentru reînceperea răscoalei, după expirarea armistiţiului încheiat la Valea Bradului, între Crișan și medicul Ioan Molnar-Piuariu, trimis al autorităților şi a scrisorii locuitorilor din satul Vaca pentru a fi înaintată guvernului. În partea finală sunt expuse scenele prinderii lui Horea şi Cloşca, întemniţarea lor la Alba Iulia şi a supliciului lui Horea și Cloșca, din 28 februarie 1785.
Panoul VIII se întitulează „Memoria răscoalei lui Horea în conştiinţa posterităţii”. În primul rând sunt expuse fotografiile lui Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Densuşianu şi regelui Ferdinand I. Avram Iancu invoca fapta lui Horea ca fiind o soluţie la problema ţărănească, marcând saltul de la gândirea politică reformistă la ideea de revoluţie, prin celebra frază rostită la Cluj, în anul 1847: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea”.
Casa Memorială Vlaicu Bârna. Părinţii poetului şi scriitorului Vlaicu Bârna au fost printre puţinii locuitori mai înstăriţi ai satului Crişan. Mărturie este şi casa construită la începutul secolului al XX-lea de către tatăl scriitorului Ioan Bârna. La 1910, ea făcea parte din cele două case construite din piatră şi acoperite cu ţiglă[8].
Casa este situată într-un peisaj mirific, pe o colină situată la mai puţin de 50 m de Pârâul Bănesc.
În această casă a văzut lumina zilei şi a copilărit viitorul scriitor Vlaicu Bârna. După moartea sa, în anul 1999, familia şi rudele apropiate (fratele Ioan Bârna şi sora Marioara Bota) au decis amenajarea casei părinteşti în casă memorială în memoria scriitorului. Evenimentul a fost precedat de atribuirea, în octombrie 2001, la iniţiativa Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, a numelui său, şcolii din sat care se întitulează “Şcoala primară Vlaicu Bârna”. La puţin timp după acest eveniment s-a inaugurat şi casa memorială în prezenţa familiei scriitorului, a rudelor şi prietenilor apropiaţi.
La această decizie a contribuit şi faptul că scriitorul, la dorinţa sa, a fost înhumat în cimitirul satului natal, lângă părinţii săi dragi. Casa a fost reparată şi pregătită prin grija familiei. Pe lângă mobilierul păstrat aici, datând încă de pe vremea copilăriei scriitorului, au fost aduse alte câteva piese din biroul său de lucru. Casa dispune de două încăperi spaţioase precedate de un coridor închis. În prima cameră sunt expuse fotografii de familie, icoane pe sticlă, piese din mobilierul tradiţional, câteva vitrine în care sunt expuse manuscrise, corespondenţă şi fotografii ale scriitorului cu diverse personalităţi ale culturii româneşti. Atrage atenţia, în mod deosebit, impunătoarea lampă cu petrol ce domină încăperea.
În cea de-a doua cameră a fost adus şi expus biroul scriitorului, la care şi petrecut o mare parte din viaţă. Tot aici se mai păstrează şi un scaun multifuncţional ce se poate transforma şi în măsuţă pentru copii, adus de către tatăl său de la Viena.
În coridor, o fotografie a scriitorului domină spaţiul expoziţional, unde sunt expuse piese textile lucrate în casă, precum şi un număr important de fotografii de familie. Se mai impun câteva lucrări pentru punerea în valoare a Casei memoriale: amenajarea unei alei care să permită accesul vizitatorilor direct din uliţă şi sistematizarea drumului, de la cel comunal pe o porţiune de 250 m. Tot în spiritul cinstirii memoriei poetului şi scriitorului Vlaicu Bârna, începând din anul 1994, are loc, la Brad, festivalul de poezie care-i poartă numele. Casa memorială „Vlaicu Bârna” a devenit un atractiv punct turistic spre care se îndreaptă, an de an, vizitatori din toate regiunile ţării.
Muzeul „Lada de zestre” din Ribița a fost amenajat într-o casă ridicată în anul 1929, lângă care se păstrează și anexele gospodărești. Muzeul adăpostește costume populare, unelte agricole și obiecte casnice donate de diferiți locuitori ai comunei.
Colecția de artă religioasă Dumbrava de Jos
În casa parohială din satul Dumbrava de Jos se află o valoroasă colecție de artă religioasă (icoane pe lemn, sfeșnice, prapori, crucifixe, potire, cărți etc.) datând din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Obiectele au aparținut vechilor biserici din lemn din satele Dumbrava de Jos și de Sus, demolate după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru asigurarea unei siguranțe sporite obiectele au fost aduse și expuse într-un mod expozițional în Casa parohială. Majoritatea dintre obiecte erau scoase din ceremonialul religios al celor două biserici, construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care le-au înlocuit cu altele „moderne”.
Pe primul loc, ca număr și valoare se află icoanele pe lemn. Din biserica din Dumbrava de Jos provin următoarele exponate: Sf. Nicolae (1789), Sfânta Fecioară (Împărăteasă) cu pruncul Isus (1848), Intrarea Maicii Domnului în biserică (1858), Înălțarea crucii (începutul secolului al XIX-lea), Sfântul Nicolae (începutul secolului al XIX-lea), Înălțarea la cer a Domnului Isus Hristos (începutul secolului al XIX-lea), Nașterea Domnului Isus Hristos (începutul secolului al XIX-lea), Tăierea împrejur a Domnului sau Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire (începutul secolului al XIX-lea), Botezul Domnului (începutul secolului al XIX-lea), Sfinții Apostoli Petru și Pavel (începutul secolului al XIX-lea), Pogorârea Sfântului Duh (secolul al XIX-lea), Intrarea Mântuitorului Isus Hristos în Ierusalim (începutul secolului al XIX-lea), Schimbarea la Față (Secolul al XIX-lea), Sfânta Fecioară Maria cu pruncul Isus (începutul secolului al XIX-lea), Sfântul Arhanghel Mihail (1844), Învierea lui Hristos (1858), Mucenicul Georgie (începutul secolului al XIX-lea), Mântuitorul Isus Hristos (începutul secolului al XIX-lea), Sfântul Nicolae (1789). De la aceeași biserică, din Dumbrava de Jos, mai provin două sfeșnice, din secolul al XVIII-lea. un crucifix din lemn pictat în anul 1870. Piesa de rezistență a colecției este acel prapor pictat la Mănăstirea Nicula.
Praporul pictat la Mănăstirea Nicula
Icoane din Dumbrava de Jos
Obiectele provenind de la biserica din Dumbrava de Sus sunt mai puțin numeroase. De la această biserică provin trei icoane pe lemn: Mântuitorul Isus Hristos, mare arhiereu (1848), Sfânta Fecioară cu pruncul Isus (1862) și Mântuitorul Hristos, Pantocreatorul (1862).
Celelalte obiecte expuse provin tot din cele două biserici, dar nu se consemnează satul și biserica de care au aparținut. Între aceste obiecte amintim: sfeșnice de lemn și metal, cutie de lemn pentru ținerea tămâiei, crucifix cu scena Răstignirii Domnului Nostru Isus Hristos, crucifix cu scena Botezul Domnului Nostru Isus Hristos, Iosif și Maria, și alte scene biblice. Una dintre cele mai valoroase piese este praporul confecționat și pictat în anul 1867. Pe una dintre fețe este pictată scena „Învierii lui Hristos”, de o parte și de cealaltă este străjuit de prorocii: Solomon, Zaharia, Iuna, Samoil, Avalon și Mageru ?
Pe cealaltă față este pictată scena „Înălțarea lui Hristos”, flancat, în cartușe separate, de prorocii: Irimie, Ilie, David, Samson, Simion și Daniil. Tot aici s-a înscris textul: Acesta prapore s-au zugrăvitu în Nicula prin Todor Tecariu.
Colecția de artă bisericească de la Dumbrava de Jos este unică și posibil singura din Zarand și se cuvine a fi expusă într-un muzeu, ce va fi organizat pe lângă Mănăstirea Crișan, comuna Ribița.
Monumentul lui Gheorghe Crișan. Cinstirea memoriei eroilor români în perioada dualismului austro-ungar prin ridicarea unui monument era o acțiune imposibil de realizat. Monumentul lui Gheorghe Crișan a fost ridicat în anul 1929 după o importantă acțiune de strângere de fonduri din întreaga țară. Acțiunea de strângere de fonduri a fost inițiată pe preotul din comună, Alexandru Fugătă. Monumentul a fost opera artistului Marcel Olinescu, profesor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.
Monumentul eroului de la 1784, Gheorghe Crișan a fost dezvelit în 29 septembrie 1929, când au avut loc festivități deosebite, la care a participat elita politică și intelectuală din Zarand[9]. Fondurile necesare au fost obținute în urma unei colecte întreprinse în cursul anului 1928 în diferite localități din țară. Modelul bustului lui Crișan a fost realizat în ghips de către profesorul Marcel Olinescu de la Liceul Avram Iancu din Brad. Turnarea în bronz s-a făcut în atelierul lui I. Matuz din Arad. Amplasarea s-a făcut în centrul satului, loc care până în anul 1969 s-a numit „La monument”. În anul 1979, odată cu reconstruirea casei, monumentul a fost transportat și amplasat în grădina din fața casei memoriale de unde veghează și în prezent.
TRICOLORUL ROMÂNESC DIN CRIȘAN (COMUNA RIBIȚA).
Cu prilejule cercetărilor pentru realizarea monografiei localității, în anul 2004, în podul bisericii din satul Crișan a fost descoperit un valoros steag tricolor. Prima noastră impresie a fost că am descoperit steagul care a însoţit delegaţia comunităţii Crişan la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Dar surpriza a fost totală în momentul desfăşurării steagului. Era un steag tricolor cu aproape 50 de ani mai vechi. Pe tricolor se află inscripţia „Trăiască Dr. J. Hodoşiu, 1869”. Pentru publicarea sa, dar mai ales pentru descifrarea semnificaţiei acestei date, am început o cercetarea a tuturor surselor posibile pentru a afla cărui eveniment important i-a fost dedicat. Din cercetarea documentelor de arhivă, presă sau memoriale indicau faptul că cel mai important eveniment din Zarand, din cursul anului 1869, a fost deschiderea cursurilor Gimnaziului greco-ortodox din Brad.
Tricolorul descoperit în satul Crișan
În ceea ce priveşte personalitatea dr. Iosif Hodoş, contribuţia sa la dezvoltarea culturală şi a învăţământului din Zarand este pe deplin cunoscută. În acţiunea pentru înfiinţarea acelui gimnaziu Iosif Hodoş a jucat un rol de frunte între intelectualii români ai Zarandului.
Protopopul Zarandului, Nicolae Mihălţian invita toţi preoţii la o consfătuire ce s-a desfăşurat în luna mai, în casele preotului Tulea, îndemnând credincioşii să se înscrie pe listele de alegători „fiindcă grea răspundere zace asupra Frăţiilor Voastre şi toată naţiunea se uită asupra voastră”[10]. Cu ocazia consfătuirii desfăşurate la Brad, în 1 iulie st. v., protopopul Zarandului le-a cerut tuturor „preoţilor să vie cu credincioşii la alegere, purtând pretutindeni steaguri naţionale”[11]. Conform tradiţiei, el a fost ascuns în partea superioară a turnului bisericii, până în toamna anului 1918, când a izbucnit revoluţia. Atunci el a fost coborât şi purtat în fruntea Gărzii Naţionale Române formată din foşti combatanţi ai Primului Război Mondial şi aflată sub conducerea lui Cor Tănase. Oficializarea steagului României, având culorile roşu, galben şi albastru, a avut loc sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, la 1 septembrie 1863. Steagul României se compunea din cel al Moldovei, având culorile albastru şi roşu, şi al Munteniei, ce avea culorile albastru şi galben. De altfel, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a avut un puternic ecou în Zarand.
Dintr-o scrisoare a lui Amos Frâncu, trimisă din Baia de Criş lui Iosif Hodoş, la 14 martie 1861, aflăm că la diferite serbări se cânta, alături de „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirii” şi „Marşul lui Cuza”[12]. Deci nu este de mirare că tricolorul oficializat în România era cunoscut şi românilor din Zarand. Tricolorul românesc redescoperit în biserica din satul Crişan este cel mai vechi cunoscut până acum în această zonă şi unul dintre cele mai vechi – dacă nu singurul – din întreaga Transilvanie. De asemenea, steagul tricolor de la Crişan ne dovedeşte şi puternicele şi statornicele legături dintre românii din Transilvania şi fraţii lor de peste Carpaţi[13].
Rezervații naturale din comuna Ribița.
Cheile Ribicioarei constituie o rezervație naturală de tip mixt și se află pe cursul văii cu același nume, în amonte de Ribicioara de Jos, ajungând la o lungime de 1,8 km și se desfășoară sun forma unui „S” inversat. În zone cheilor se află două peșteri importante, Peștera Cizmei (arie naturală protejată) și Peștera Topliței.
Cheile Uibăreștilor sunt situate în bazinul mijlociu al văii omonime, în aval de Bulzeștii de Jos. Au o lungime de peste 2 km și în versanții lor se află mai multe peșteri, între care amintim Peștera de Jos, Peștera din Calea Cicerii, Peștera din Piatra Șoimului și Peștera Ponor. Obiectivul principal al Cheilor Uibăreștilor este reprezentat de Podul natural de la Grohot, cu o deschidere de 45 m.
[1] Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2011, p. 20
[2] Cultură și spiritualitate în comuna Ribița (județul Hunedoara). 600 de ani de la atestarea Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița (1417) și 25 de ani de la reactivarea Mănăstirii Crișan (1992), coordonat de Dr. Ioachim Lazăr și Pr. dr. Florin Dobrei, Editura „Argonaut” Cluj-Napoca și Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2017 .
[3] Adrian Andrei Rusu, Ioachim Lazăr, Gheorghe Petrov, Mănăstirea Vaca, în Ars Transsilvaniae, 2/1992
[4] Mănăstirea Crișan, Arad, 1997. Prefață de protosinghel Visarion Neag, p. 5.
[5] Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din județul Hunedoara, Editura Arc 2000, București, 2000, p, 177.
[6] Florin Dobrei, Bisericile ortodoxe de mir din comuna Ribița și slujitorii lor, în vol. Cultură și spiritualitate în comuna Ribița (județul Hunedoara). 600 de ani de la atestarea Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae” din Ribița (1417) și 25 de ani de la reactivarea Mănăstirii Crișan, p. 255-258.
[7] Ioachim Lazăr, Valorificarea patrimoniului cultural – național în cadrul Caselor memoriale „Crișan” și „Vlaicu Bârna” din satul Crișan (județul Hunedoara), în Marisia , vol. XXVIII/ 2006, p.395-406.
[8] Recensământul din 1910. Transilvania, 1999, p. 356-359.
[9] Ioachim Lazăr, Crișan un sat istoric din Zarand, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Karina, 2016, p. 350-351.
[10] Alexandru Fugătă, Din trecutul parohiei Crişan, în protopopiatul Zarand, în Telegraful Român, nr. 60, 19 august 1933.
[11] Ibidem.
[12] Enea Hodoş, Din corespondenţa lui Simion Bărnuţiu şi a contemporanilor săi, Sibiu, 1944, p. 75.
[13] Ioachim Lazăr, Tricolorul din Crişan, în „Hunedoreanul”, nr. 1.454, din 5 ianuarie 2006.