Moștenirea unui fir de ață
Este ușor să vorbesc despre mine dar greu să vorbesc despre ele …cămășile mele. De ce ? Pentru că am sentimentul că orice aș spune nu este destul. Cum ne-am cunoscut ? Ușoară și grea întrebare. E mai simplu să spun cum m-am îndrăgostit de ele, cum mi-au pătruns în suflet, cum au ajuns să fie alinarea și fericirea mea, cum au ajuns să fie Ele trecutul, prezentul și viitorul meu.
Cred că m-am născut să le iubesc! Asta dacă mă uit puțin în trecut și descopăr că le-am avut de mică, e drept în forma lor artizanală și simplă. Mă îmbrăca mama la serbări cu ele, sau tot ea, conștient ori nu, mi-a sădit dragostea pentru ele.
Un fir de ață nu am avut moștenit și totuși ceva profund mă lega de ele, iar într-o zi frumoasă de vară am simțit că nu mai pot respira fără ele.
Eram în comuna Avram Iancu, și-mi amintesc ca și când ar fi fost ieri, cum am zărit o mânecă aruncată peste un razboi de țesut într-o mare de oameni pestriță și deopotrivă de frumoasă. M-a atras ca un magnet mâneca aceea, îngălbenită și încremenită în frumusețea ei, dincolo de orice contur firesc al realității. Era atât de simplă dar și sublim de frumoasă. M-am apropiat și am descoperit o femeie de o simplitate și frumusețe rară, ce vorbea molcom și cu glas firav copiilor înșirați pe scăunelele din jurul războiului de țesut.
Probabil a citit cumva mirarea sau interesul din sufletul meu și m-a întrebat dacă nu m-ar interesa să văd o bucățică de țesătură ce răzbătea din firele războiului de țesut. Am ascultat fascinată timp de câteva minute, dar nu-mi puteam ridica ochii de pe mâneca ce o zăream aruncată acolo, într-un colț, și, parcă simțind că vreau să o ating, a întins mâna și a luat-o, a așezat cămașa în fața mea și, întrerupând firul poveștii de până atunci, a început să depene amintiri legate de moți, de cât de aprigi și geloși sunt; și așa îmi povestea de parcă le cunoșteam deja pe toate și eram cunoștințe de când lumea.
Am întins mâna și am simțit atunci energia și frumusețea ei, era atât de firavă și de simplă cusătura executată pe o pânză groasă de casă, cum nu mai văzusem. Așa am aflat că era o cămașă veche ce fusese iubită și păstrată cu grijă în familia din care fusese culeasă de doamna cu care discutam, pentru un eveniment legat de reconstituirea portului popular din comuna Gârda de Sus, organizat de către Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
Dar vai!!!! Această cămașă fusese refuzată de etnografi și cu mare suferință vorbea femeia despre asta. Am ridicat privirea și am întrebat dacă mi-o poate da mie. Nu am dorit să știu de ce a fost refuzată, dar simțeam că trebuie să o iau, altfel nu puteam pleca din acel loc.
A oftat, a lăsat privirea în jos,apoi cu glas slab abia șoptit mi-a răspuns că o poate da, dar să o iubesc și să o îngrijesc să nu se piardă, să păstrez tipul acela de cusătură și să am grijă să duc mai departe dragostea femeii pentru cusut.
Am strâns-o în brațe și așa am primit prima mea cămașă, iar odată cu ea și dragostea și pasiunea acelei femei pentru frumos, pentru tradiție și pentru tot ceea ce reprezintă istoria și trecutul unui neam.
S-a uitat lung către mine și parcă șovăia, așa că am simțit nevoia să-i spun că mi-o poate da cu tot sufletul și să nu-i pară rău, pentru că, deși am să o duc departe de locul ei, niciodată nu am să uit să o readuc acasă.
Ne-am despărțit cu greu și nici măcar nu am realizat că nu știam nimic despre femeia cu care zăbovisem mai bine de o oră; nici măcar nu știam care era numele ei. Eram așa de amețită și îmbătată de tot ce era în jurul meu, simțeam și trăiam atâtea senzații pe care nu le puteam înțelege…
Am ajuns acasă, dar gândul meu era tot acolo, în munții din Ardeal; am curățat și spălat cămașa, o scoteam din dulap și o admiram ore întregi, și-mi părea stingheră, parcă cerea ceva și eu nu înțelegeam ce. Brusc am înțeles.
Nu cămașa era totul, trebuia să aflu istoria ei. Îi știam povestea, știam cine o născuse, știam cum a fost alintată și cusută, știam cine a purtat-o și cine a cules-o și salvat-o de la uitare, dar nu aveam răspuns la o întrebare: cine era ea? Și așa a început munca mea de cercetare, și am greșit adunând după cum am crezut și văzut eu în ziua aceea în comuna din inima Ardealului piese într-un costum. Era așa frumos și eram așa de mândră, însă am realizat că este greșit. Am descoperit un articol de presă despre evenimentul povestit, legat de reconstituirea portului comunei Gârda și am înâlnit o fotografie cu chipul atât de cunoscut al femeii de la care eu aveam cămașa. Se numea Aurelia Matei și era meșter popular.
Și atunci am înțeles. Am căutat cu disperare ceva, măcar un număr de telefon, dar nu am reușit să-l găsesc decât după 2 ani. Nu puteam aștepta pentru a afla despre cămașa mea, așa că am luat la pas în vara următoare satele din valea Arieșului, am început să merg prin muzeele din zonă, să caut fotografii și povești, și m-am îndrăgostit de oameni, de timp, de spațiu, de minunea care era țăranca, de dragostea ei pentru frumos și le-am iubit…