Este  ușor să vorbesc despre  mine  dar greu să vorbesc despre ele …cămășile  mele. De ce ?  Pentru că am  sentimentul că  orice  aș  spune  nu este  destul. Cum ne-am  cunoscut  ? Ușoară și grea întrebare. E mai simplu să  spun cum m-am  îndrăgostit de  ele, cum mi-au pătruns  în suflet,  cum   au ajuns  să  fie  alinarea și fericirea  mea, cum au ajuns să fie  Ele trecutul, prezentul și viitorul  meu.

Cred că  m-am  născut să le iubesc!  Asta dacă mă uit  puțin  în trecut și  descopăr că le-am avut de mică, e drept  în  forma  lor  artizanală și simplă. Mă  îmbrăca  mama la serbări cu ele, sau tot ea, conștient ori nu, mi-a sădit dragostea  pentru ele.

Un fir de ață nu am avut moștenit și totuși ceva  profund  mă lega de ele, iar  într-o zi  frumoasă de vară am  simțit că nu mai pot respira fără ele.

Eram  în  comuna  Avram Iancu, și-mi amintesc  ca și  când  ar fi  fost ieri,  cum am zărit o mânecă aruncată peste un razboi de țesut într-o mare de  oameni  pestriță și deopotrivă de frumoasă. M-a atras ca un magnet mâneca aceea,  îngălbenită și  încremenită  în  frumusețea  ei,  dincolo de  orice   contur  firesc  al  realității. Era atât de simplă dar și sublim de frumoasă. M-am apropiat  și am descoperit o femeie de o simplitate și frumusețe rară, ce vorbea molcom  și cu glas firav copiilor înșirați pe scăunelele din jurul războiului de țesut.

Probabil a citit cumva  mirarea sau interesul din  sufletul meu  și m-a  întrebat  dacă nu m-ar interesa să văd o bucățică de țesătură ce răzbătea din firele războiului de țesut.  Am ascultat fascinată timp de câteva minute, dar  nu-mi puteam  ridica  ochii de pe  mâneca  ce o zăream aruncată acolo, într-un colț, și, parcă  simțind  că vreau să o ating, a întins mâna și a luat-o,  a așezat cămașa în fața mea și, întrerupând  firul poveștii de până atunci, a început să depene amintiri legate de moți, de cât de aprigi și geloși sunt; și așa îmi  povestea de parcă le cunoșteam deja pe toate și eram cunoștințe de când lumea.

Am  întins  mâna și am simțit atunci energia și frumusețea ei, era atât de firavă și de  simplă cusătura executată pe o pânză groasă de casă, cum nu mai văzusem.  Așa am aflat că era o cămașă veche ce fusese iubită  și păstrată cu grijă  în familia din care fusese culeasă de doamna cu care discutam, pentru un eveniment legat de reconstituirea portului  popular din comuna Gârda de Sus,  organizat de către  Muzeul Etnografic al Transilvaniei.

Dar vai!!!!  Această cămașă fusese refuzată de etnografi și cu mare suferință  vorbea  femeia  despre asta. Am  ridicat privirea și am  întrebat dacă  mi-o  poate da mie. Nu am dorit să știu de ce a fost refuzată, dar simțeam că trebuie să o iau,  altfel nu puteam  pleca din acel loc.

A  oftat, a lăsat  privirea în jos,apoi cu glas slab abia  șoptit  mi-a  răspuns că o poate da, dar să o iubesc și să o îngrijesc să nu se piardă, să  păstrez tipul acela de cusătură și să am grijă să duc mai departe dragostea femeii pentru  cusut.

Am  strâns-o în brațe și  așa am primit prima mea cămașă, iar odată cu ea și dragostea și pasiunea acelei femei pentru frumos, pentru tradiție și pentru  tot ceea ce  reprezintă istoria și trecutul unui neam.

S-a uitat lung  către mine și parcă șovăia, așa că am simțit nevoia să-i spun că mi-o poate da cu tot  sufletul și să nu-i pară rău, pentru că, deși am să o duc departe de  locul ei,  niciodată nu am să uit să o readuc acasă.

Ne-am despărțit cu greu și nici măcar nu am realizat că nu știam  nimic despre femeia cu care zăbovisem mai bine de o oră; nici măcar nu știam care era numele ei. Eram așa de amețită și îmbătată de tot ce era în jurul meu, simțeam și  trăiam atâtea  senzații pe care nu le puteam înțelege…

Am ajuns  acasă,  dar gândul meu era  tot  acolo, în  munții  din Ardeal; am  curățat și spălat cămașa, o scoteam din dulap și o admiram ore întregi, și-mi părea  stingheră, parcă cerea ceva și eu nu înțelegeam ce. Brusc am înțeles.

          Nu cămașa  era  totul,  trebuia să aflu istoria  ei. Îi știam povestea,  știam  cine  o  născuse,  știam cum a fost alintată și cusută, știam cine  a purtat-o și cine  a  cules-o și salvat-o de la uitare, dar nu aveam răspuns la o întrebare: cine era ea? Și așa a început  munca mea de cercetare, și am greșit adunând  după  cum  am crezut și văzut eu în ziua aceea  în comuna din inima  Ardealului piese  într-un costum. Era așa frumos și eram așa de mândră, însă am realizat că este greșit.  Am descoperit un articol de  presă despre evenimentul povestit, legat de reconstituirea  portului  comunei Gârda și am înâlnit o fotografie  cu  chipul atât de cunoscut al femeii de la care eu aveam cămașa. Se numea Aurelia Matei și era  meșter popular.

Și atunci am înțeles. Am căutat cu disperare ceva, măcar un număr de telefon, dar nu am reușit să-l găsesc decât după 2 ani. Nu puteam aștepta pentru a afla despre cămașa mea, așa că am luat la pas în vara următoare satele din valea Arieșului, am început să merg prin muzeele din zonă, să caut fotografii și povești, și m-am îndrăgostit de oameni, de timp, de spațiu, de  minunea care era țăranca, de dragostea ei pentru frumos și le-am iubit…