Dicționarele autohtone înregistrează formele „murg-ă, murgi,-e”, cu valoare substantivală și adjectivală, dar și varianta învechită/ populară „murg, murguri” cu sensul de „amurg, zori de zi” (rar). Dacă în cazul primei forme, se sesizează circulația termenului în limba albaneză (cf. „murg”), în cel de-al doilea, se regăsește precizarea „etimologie necunoscută”. În esență, termenul face referire animale de culoare închisă, în general, sau la o anumită dominantă temporală – crepuscul, apus, auroră. Locuțiunile și expresiile sunt în consonanță cu acest sens: „în amurg”, „în murgul serii”, „din capul murgului”. Șăineanu notează și formele: „murgă” (noapte, de culoare neagră), „murgană” (vacă murgă), „a murgi” (a amurgi, a apărea din depărtare), Murgilă (personificare a crepuscului, fantomă care umblă în amurg, strigoi, stafie), murgoiu (pește, cosac). În dicționarul profesorului Vinereanu, se susține parțial originea autohtonă a acestui termen: „Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din sl. sau din alb. Prezența lui amurg, cu a- protetic care apare de obicei numai în elemente lat. (cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze. Der. amurg (mr. amurziș, amurzită), s. n. (crepuscul, apus), cu a- protetic, fiind la început un adv.; amurgi (var. murgi), vb. (a se întuneca, a se înnopta); murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere); murgan, s. m. (nume de bou); murgană, s. f. (nume de vacă); murgilă, s. m. (nume de bou); Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea); murgit, s. n. (crepuscul); înmurgi, vb. (a se înnopta).”

Murgit, amurg, a amurgi

Perioada de crepuscul favorizează apariția ființelor malefice: „Ăl-mai-rău, adică zmăul, șede ziua ascuns în butoarea de nuc ori de alun… Din acele butori iese seara în murgit și sboară în lume ca să facă rele”, „Moroiu învie, se preface într-unu spiritu rău, luându diferite forme, mai alesu însă de copilu micu, umblă prin lume sbuciumându-se, văetându-se și cerându sera pe la amurgu și noaptea botezu”, „Fata vine înapoi acasă, dar seara, cum într-amurgește, repede, la mormânt, de-oparte, să vadă ce-i și cumu-i. Nu trece mult și numai iaca ăl vede pe Strigoiu că iese…”.

Murgilă

În mitologia autohtonă, Murgilă se regăsește în mai multe ipostaze. Pe de o parte, întruchipează unul dintre „conacele” nopții. Conacele sunt popasuri simbolice în timp: poporul împarte timpul în mai multe fragmente, astfel încât zilei de muncă și nopții le corespund câte trei conace. Murgilă se mai numește și Serilă, De-cu-Vreme sau De-cu-Seară și îi are ca frați pe Miezilă și pe Zorilă. Înfățișarea celor trei ființe mitice este diversă: au chip de om, însă nu pot fi văzuți de oricine,/ sunt niște uriași monstruoși,/ sunt năluci. În basme, eroul reușește să schimbe cursul firesc al timpului prin legarea acestor ființe: „Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo. Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească?” („Balaurul cel cu șapte capete”).

Adesea, Murgilă este imaginat asemenea unui bou care pleacă de la răsărit spre apus și ajută soarele să coboare pe tărâmul celălalt. Hasdeu înregistrează și altă ipostază: „doi tauri frumoși, care se gonesc unul pe altul, fără a se putea ajunge”. Alteori, cei doi boi fermecați care susțin mișcarea soarelui, îl aruncă de la unul la altul, folosind coarnele.  Evseev notează că, la originea acestor imagini, stă o zeitate a nopții și a morții. În folclorul popoarelor baltice, „murgi” reprezintă un spirit al aerului și al morții, relaționat cu vedeniile și coșmarurile oamenilor bolnavi.

Murga

În „Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească”, Andrei Oișteanu evidențiază altă ipostază pe care o îmbracă acest personaj din mitologia românească – Murga. Caracterul malefic reiese din opoziția cu reprezentantul luminii, soarele: „Adu, mamă, druga/ S-o omor pe Murga/ Murga a fugit/ Soarele-a ieșit.”. În incantațiile din folclorul copiilor, Murga este o ființă demonică. Aceeași dualitate (lumină-întuneric) este sugerată într-un cântec de primăvară din zona Sibiului, cules de Hasdeu: „Treci, ploie, trecătore/Că vine sorele/Și-ți taie piciorele/Cu un maiu/Cu un paiu/Cu măciuca lui Mihaiu;/Sus pe cap,/După cap,/Curge sânge mohorât;/Dă-mi căciula/Să prin murga:/Murga a fugit,/Ploia s-a risipit!”.

Oișteanu înregistrează și alte personificări ale întunericului: a intrat Murga în sat, Murgu-dă-cu-seară, Murgiloaica. Descântecele încadrează aceste personaje în categoria ființelor rele: „Fugi, Murgilă cu Murgiloaică,/Strigoiu cu Strigoaică/ Să nu mai rămâie nimic,/ Nici cât sub degetul mic!”.

Calul voinicului

Baladele populare românești pun în evidență relația apropiată dintre erou și cal, după modelul propus și în basme. Deseori, calul (de obicei, de culoare neagră) este numit „murg”, „murguț”, „murgășăl”, „murguleț”. O baladă culeasă din zona Bărăganului relatează o întrecere simbolică între murg și șoim. Fiecare încearcă să obțină, prin intermediul rugăciunii, ajutorul divinității pentru a câștiga: „Murgul se ruga:/ Dă-mi, Doamne, să dai/Ceață/Negureață/Ceață sus, în vânt,/Bine pe pământ,/ Murg să nimerească,/ Șoim să rătăcească.” Forțele de sus par să fie alături de Murg: „Cum Murg se ruga/Așa domn că-i da.”. Acesta se dovedește generos și cere ca șoimul să nu fie sacrificat, ci să devină tovarăș de vânătoare al voinicului. Uneori, calul poate fi încălecat numai de stăpân, pentru că așa i-a fost sortit: „Nu mi-e murgu de vînzare/ Da’ nu e nici de schimbare;/ Că murgu mi-este vrăjit./ Cu mărgii i sa făcut/Și-i de ursitori ursit/Pe el nima ca să poată/Să-ncalece vrodată”.

Stabilirea unei echivalențe semantice între murg și cal s-a realizat în timp, astfel încât termenul a ajuns să desemneze orice fel de cal, indiferent de culoare, dovadă că, în unele texte populare, există precizări ale culorii („negru murguleț”, „cu murguț galbăn sub el” ) sau generalizări („pe toți murgii să-i tăiați”).

Observații finale

Atunci când pleci în căutarea semnificațiilor unui cuvânt, poți descoperi legături nebănuite între elementele lumii, legături ce reflectă o anumită percepție asupra vieții. Așa cum fizionomiștii citeau caracterul omului pornind de la particularitățile fizice, țesăturile pe care le-au realizat, în timp, cuvintele, dezvăluie portretul sufletesc al poporului nostru.

Bibliografie:

Bucuța, Emanoil, „Românii dintre Vidin și Timoc”, Tipografia „Cartea Românească”, S.A.

Burada, Theodor „O călătorie in Dobrogia”, Tipografia Națională Strada Alecsandri, Iași, 1880.

Evseev, Ivan „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”, Editura „Amacord”, Timișoara, 1998.

Gorovei, Artur, „Credinți și superstiții ale poporului român”, 1915.

Petriceicu-Hasdeu, B., „Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor”, vol. II, București.

„Basme din toate ținuturile românești”, Editura Libăriei Socec & Co, București, 1909.

Marian, Fl., „Nunta la români”, vol. 2, Editura Saeculum Vizual, 2008, București.

Pamfile, Tudor, „Mitologie românească, Dușmani și prieteni ai omului”, Socec & Comp., București, 1916.

Petriceicu-Hasdeu, B., „Cărțile poporane ale românilor în secolul XVI”, Noua Typografie Națională C.N. Rădulescu, Bucrești, 1879.

Oișteanu, Andrei, „Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească”, Editura Polirom, Iași, 2013.

Teodorescu, G. Dem. „Colindele”, Editura Librăriei „Universala” Alcalay &Co., București

Timoc, Cristea Sandu „Cîntece bătrînești și doine”, Editura pentru literatură, București, 1967.

Vinereanu, Mihai, „Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică”, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2013.