Crăciunul, numele vechi şi popular al sărbătorii Naşterii Domnului, specific limbii române, a stârnit interesul deosebit al tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de etimologie. Ceea ce frapează astăzi, la acest nume, este faptul că, iniţial, a fost folosit numai ca nume de botez, astăzi, acest prenume a cunoscut o dezvoltare mai mare în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori, mai ales ale acelora care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea cuvântului în limba română. Lingviştii români şi cei străini s-au străduit şi se străduiesc şi astăzi, în mod constant, să găsească „piatra filosofală“ a etimologiei lui în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă. Ultima teorie, acceptată în mare măsură și de specialişti, are în vedere termenul latinesc creationis cu sensul de „procreare, creare, creaţie”, şi nu cel de-al doilea termen latin natales,-ium cu sensul clar de “naştere”, “origine”, termen păstrat în toate limbile romanice cu sensul de Crăciun sau Naşterea Domnului. Dar de unde moşul în sintagma Moş Crăciun? Din explicaţiile oferite de cercetătorul Christian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una dintre ideile care ne este utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. „Intr-o cronică din Novgorod din anul 1143 cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii“[1] (MEO), o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N. A. Consantinescu, autorul Dicţionarului onomastic român[2], cu privire la această sursă: „personificat în folclor – Moş Crăciun“ (DOR,). Sintagma Moş Crăciun constituie punctul nostru central, pe care se axează înlănţuirea de fapte, provenite din surse interdisciplinare, spre a dovedi că cele două cuvinte alăturate au un sens nou de mare adâncime spirituală. Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de specialişti, de marii lingvişti, ca un derivat regresiv de la moaşă, o vocabulă veche românească, a cărei etimologie este explicată printr-o trimitere cu confer, ca o posibilă înrudire cu albanezul moshe „vârstă“[3] (DLR și DEX.) Peste zece ani, profesorul universitar, Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul şi îl declară „cuvânt autohton“[4] în cartea sa, Vocabularul autohton al limbii române, apărută în anul 1983, deci a fost recunoscut termenul Crăciun, ca fiind un „cuvânt autohton geto-dac“, opinie însuşită şi de lingvistul, specializat în slavistică, Gheorghe Mihăilă, în lucrarea sa închinată termenilor din limba veche românească, Dicţionar al Limbii Române Vechi,[5] care cuprinde limba sfârşitului de secol al X–lea și începutul secolului al XVI–lea, publicat în anul 1974. Alţi comentatori ai numelui Crăciun preiau o teorie a unui lingvist albanez, Cabej, care crede că termenul albanez crăţun ar sta la baza termenului nostru Crăciun, având sensul de “butuc care se pune în foc”, în noaptea de Anul Nou, prin extensie, şi în noaptea de Crăciun, și ar fi un cuvânt ce semnifică o zeitate din cultul soarelui, o zeitate care simbolizează renaşterea. Fără nici o motivaţie, teoria s-a răspândit şi a fost adoptată de mulţi amatori de etimologie, dar ea nu intră în atenţia noastră, spre a fi combătută, căci eliminarea ei se face de la sine. Ne oprim doar la cei doi autori de dicţionare onomastice, pe care i-am menţionat în mai multe rânduri. Nici unul, dintre cei doi, nu au avut în vedere și sensul primar al termenului moş, prin care se explică alăturarea lor în sintagma românească Moş Crăciun. În acest caz, important este faptul că în primul sens al acestui cuvânt, nu avem de-a face cu sensul „bătrân“, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus acestuia, acela de „vlăstar“, „mlădiţă“, prin analogie, „fiu“, sau “moştenitor”, sensuri înregistrate în limba greacă veche moscoV (móschos) şi mosceia (moscheía), de aici și termenul românesc moşie adică „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului“. În limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar“ sau „fiu“ al cuvântului moş, dar există verbul derivat de la moş, “a moşí”, cu sensul de „a scoate moşul“, „a aduce pe lume moştenitorul“, al cărui sens figurat este cel de „întemeietor“, „cap“. Astfel în Vechiul Testament, “moşul şi moaşa” sunt numiţi protopărinţii, Adam şi Eva, întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti 1688, sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche care scrie: „Am aflat cap şi începãtură moşilor de unde au izvorât în ţară“ (citat redat în DLR, s.v. moş). Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcută de profeţii mesianici ai Vechiului Testament, și este exprimată în modul cel mai clar, în Cartea lui Isaia: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe“ (Isaia 11, 1–2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi bătrâna sintagmă Moş Crăciun. Cel care se întrupeazã şi se naşte este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. Părintele Dumitru Stăniloae, în articolul “Moş Crăciun <moşul Naşterii lui Hristos>”[6], un articol apărut de Crăciun în suplimentul Lumea Creştină, din ziarul România liberă, 25 decembrie, scrie cu claritate: „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial“[7]. Dacă sensul lui moş, cel de „începător“, „întemeietor“ a putut fi clarificat, fiind atestat în textele vechi cu conținut biblic, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de-al doilea termen al sintagmei Moș Crăciun, vocabula Crăciun, sinonim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Acest nume are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii creştine bizantine, când cultul în bierica răsăriteană era practicat și în limba greacă, şi când se utiliza sintagma, GennhsewV tou Cristou (Gennéseos tou Hrístou), termenul literar pentru Nașterea Domnului iar în limba vorbită, demotică, adică în limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă, Cristou genna (Christu génna), adică Naşterea lui Hristos sau Hristos s-a născut, care putea fi și o formă de salut în timpul Sărbătorii ca aceea de la Paști, Hristos a înviat, sau Hristos s-a Înnălțat. După cum am văzut şi în cadrul altor nume, intrate prin filieră greacă, o dată cu neînţelegerea lor de către vorbitorii de limbă greacă, dar de altă etnie decât cea grecească, prin uitarea și neuzilizarea termenilor, deci prin nefolosirea lor, s-a şters sensul și transparenţa lor și expresia sau cuvântul s-a opacizat, el nu mai era clar şi a început deteriorarea formei fonetice iniţiale şi astfel s-au cristalizat formele orale noi, din care avem variante ca:, Cristuiena, Cristuina, Cristúna, Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciunică, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială[8], prin deteriorarea fonetică în cadrul exprimării orale. Marele teolog, Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din limba greacă Filocalia, adaugă cu logica traducătorului foarte bine informat și cunoscător al istoriei bisericii răsăritene și al limbii grecești, că prin această sintagmă a noastră, Moș Crăciun, avem de a face cu Moșul Nașterii lui Hristos: „Moşul Naşterii lui Hristos, prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice. Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos“[9]. Deci Crăciun, forma regresivă de la numele popular feminin, Crăciuna, a devenit un nume neutru şi înseamnă Naşterea lui Hristos sau „Hristos s-a născut”, deci în mod obligatoriu legat direct de Nașterea lui Hristos. Din punct de vedere lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic se află în deplină armonie. În plus, trebuie știut că romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin păstrarea termenului din limba latină natales “naştere”, prin care este menţinut conceptul primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, în limba franceză Noël, în limba italiană Natale, și în spaniolă Natividad, (popular) Navidad, noţiune care a fost exprimată şi în limba română veche prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă, deci cu referire la Nașterea lui Iisus Hristos. În noua structură românească a sintagmei, Moş Crăciun, accentul cade pe moş, deoarece acesta este văzut în mitologie, ca un continuator al lui Saturn (la romani), Cronos (la greci), Seb (la fenicieni), Zalmoxis (Zeul-moş sau întemeietorul), la daci. Lingvistul, Pericle Papahagi, într-un studiu depre semnificația și etimologia vocabulei Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium[10], pentru a explica și forma de feminin, Crăciuna, cu o mare frecvenţă în limba populară, atât de mare încât s-au creat numeroase legende, în care apare un personaj Crăciuna, un nume care are şi forme derivate, Crăciunoae, Crăciuneasă. Crăciuna, potrivit unei legende, ea ar fi fost soţia lui Crăciun, păstorul şi stăpânul staulului, o femeie pricepută şi inimoasă care “L-a moşit pe Iisus” : „Soţia lui Crăciun o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă penntru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism“[11]. În chip de concluzie, etnologul Romulus Vulcănescu remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, … iar în mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat print-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an“ [12]. Acum, prin analiza etmologică, sunt lămurite și datele semnificațiilor mitologice și se poate explica chiar și atestarea sensului primar al vocabulei crăciun, aceea care marchează începutul solstiţiului de iarnă și care s-ar fi aflat sub dominația unei zeități, sens prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143, citat în lucrarea lui Christian Ionescu. Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european şi această refacere constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi de cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma, Krecsun, cu sensurile: 1. Natalis ; 2. Nume dat lunii decembrie, sunt primele explicaţii pe care le găsim în dicționarul intitulat, Anonimus Caransebesiensis[13], un dicționar de limbă românească veche din secolul al XVI-lea, precum și dicționarele în care găsim prezenţa vocabulei Crăciun, ca moştenită și în dialectele, aromân şi megleno-român, fapt care indică, cu claritate, că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de secolul al VI-lea, iar după sec. al X-lea a fost preluat de toate limbile slave din arealul balcanic dar şi de maghiari, desigur, după creştinarea lor. Un alt izvor cu o informație prețioasă este cel al lui Teodor Corbea Dicţionarul latin-român[14] (1691- 1702), un dicționar explicativ al multor termeni printre care și numele dat lunilor. Acest dicționar este interesant, prin relația făcută între culturi în care este amintit de pildă numele Posideon și explicat pentru limba greacă „Graecis est mensis, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, dechemvrie”. Deci, luna lui decembrie, în greacă, era și Poseidon (Poseidwn), iar la noi, Crăciun, deci numele sărbătorii Nașterii lui Hristos, alături de Undrea, cel primit după numele Sfântului Andrei.

Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea straturilor lingvistice și culturale suprapuse de-a lungul celor două milenii. Peste limba geto-dacilor este stratul latin, apoi cel grec, slavon și neogrec, sedimentate cronologic în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut Romaniei orientale, adică Imperului Roman Bizantin, care cuprindea spațiul creștin, cunoscut în istoria culturii româneşti sau valahe ca un spațiu ce a fost romanizat atât în nordul cât şi în sudul Dunării.

[1] Christian Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Editura Enciclopedică Română, București, 1975, p. 94 (MEO)

[2] N. A. Consantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei RPR, București, 1963, p 36

[3] Dicționarul limbii române, serie nouă,1968, s. v. moș (DLR) și Dicționarul explicativ al limbii române, (DEX), Editura Academiei RSR, 1975, s.v. moș

[4] Grigore Brâncuși, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Enciclopedică Română, București, 1983

[5] Gheorghe Mihăilă, Dicţionar al Limbii Române Vechi, Editura Academiei RSR, 1974, s.v. moș

[6] Dumitru Stăniloae, “Moş Crăciun <moşul Naşterii lui Hristos>, în „România liberă”,din 25 decembrie, 1992

[7] Idem. ibidem

[8] Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicțonar Onomastic Creștin, edițiile I, 2003, Editura Minerva și edițta a II-a, 2009, Editura Sophia, s.v. Crăciun

[9] Dumitru Stăniloae, în articolul citat din România Liberă

[10] Pericle Papahagi, Convorbiri literare, nr. XXXVII, p. 670-672

[11] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei RSR, 1985, p. 330

[12] Idem. Ibidem., p. 329

[13] Anonimus Caransebesiensis, Dictionarium valachico-latinum, apărut în Zona Caransebeșului, așa cum arată numele lucrării

[14] Teodor Corbea, Dicţionar latin-român (1691- 1702)