În zona cunoscută sub denumirea de Valea Timocului, dar și pe Valea Moravei și în Valea Dunării, trăiesc în realitate peste 300.000 de români, persoane care vorbesc un dialect al limbii române. Cu toate acestea, mult mai puțini s-au declarat ca atare, iar dacă ar fi să ne luăm după datele ultimului recensământ al populației, cel din anul 2011, în Timoc trăiesc 35.330 de vlahi și vreo 2.600 de români. De ce nu s-au declarat majoritatea pur și simplu „români”, nimeni nu poate da o explicație coerentă. Mergând și mai departe, dacă adunăm cifrele statistice de mai sus, considerând că datorită confuziilor de pe teren, a unor manipulări sau pur și simplu datorită faptului că românii s-au considerat vlahi, obținem circa 38.000 de persoane. În aceste condiții, ce s-a întâmplat cu restul până la 300.000 de vorbitori de limba română? Greu de spus, dar logica cea mai simplă arată că ei s-au declarat pur și simplu sârbi. De altfel, în Serbia, legislația permite fiecăruia să se declare așa cum se simte el și tocmai de aceea avem și variate ciudățenii precum comunitatea egiptenilor sau cea a iugoslovenilor.
Circulând frecvent în localitățile din Valea Timocului în care trăiesc etnicii români, așa cum am făcut-o eu foarte des în ultimii cinci ani, emoțiile trăite aici sunt dincolo de cuvinte și dincolo de orice fel de explicații, trebuie neapărat trăite și nu povestite, pentru că atunci când vezi că acești oameni vorbesc aceeași limbă română ca și tine, folosind, desigur, un dialect local atât de frumos și plăcut auzului, simți ceva înălțător, chiar dacă pe măsură ce intri în vorbă cu ei, identificarea începe să devină o problemă. Foarte mulți spun că sunt români, așa cum au fost bunicii și străbunicii lor, alții spun că sunt rumâni, iar în cel mai nefericit dintre cazuri ei se autodenumesc VLAHI, spunându-ți cu seninătate că așa se spune pe aici, așa se spune în limba sârbă la români – „vlasi”!
Unul din momentele care ar fi putut aduce puțină lumină în problema identificării clare a românilor din Serbia de Răsărit, cel puțin în zona eliminării confuziei voit introduse de Serbia între români și vlahi, a fost recensământul populației din anul 2011. Din păcate momentul a fost ratat cu succes – amară ironie a sorții. Acum realizăm că nici nu e de mirare cum, deși liderii de la acea vreme ai comunității românești din Timoc și-au propus să lucreze la o campanie de informare ce ar fi trebuit să aducă o dublare a numărului de români față de precedentul recensământ al populației din Serbia, cel din anul 2002, rezultatele finale au arătat o înjumătățire. Dacă la recensământul din anul 2002, se declaraseră români în Serbia de Răsărit un număr de 4.157 de persoane, la cel din anul 2011 s-au declarat români puțin peste 2.600 de români. Cei care au făcut campanie pentru recensământ spuneau că nu va fi nicio problemă ca numărul românilor declarați să ajungă la 10.000. Spunem că nu e nicio mirare, deoarece în campania din 2011 s-au comis câteva greșeli fundamentale, iar una dintre ele a fost „teoria sinonimiei”!
S-a spus, în anul 2011, că e mai bine ca românii, dacă nu vor să se simtă ei români adevărați, măcar să se declare vlahi, pentru că apoi se va lucra la conștientizarea acestor vlahi să recunoască apartenența lor la naționalitatea română. Doar că, ce să vezi, vlahii s-au mișcat repede – repejor și și-au consolidat Consiliul Național al Minorității Naționale a Vlahilor din Serbia (CNMNVS), ba chiar au scornit și un bizar alfabet al unei și mai bizare „limbi vlahe” (de fapt vorbire vlașki govor – că limbă nici Academia Serbiei nu a îndrăznit să certifice!).
Revenind la una din greșelile capitale ale acelui moment crucial, care a fost recensământul populației și locuințelor din Serbia – 2011, amintim de folosirea unui fluturaș prin care populația românească era informată că urmează să fie numărată și că ar trebui să se identifice cum trebuie la capitolul naționalitate. Numai că pe fluturașul cu pricina scria, bilingv, cam așa: „Ja sam Vlah, a ti? – Io sânt Rumân, da tu?” – ceea ce s-a dovedit a fi de două ori greșit: pe de o parte s-a acreditat ideea că dacă românul și vlahul sunt tot una, atunci ce mai contează cum se declară el, iar mulți dintre români au crezut că nu e nici un fel de problemă dacă se declară VLAHI, iar pe de altă parte s-a dat apă la moară celor care mai târziu au inventat VORBIREA VLAHĂ, adică acea vorbire perfect asemănătoare cu ceea ce vedem pe acel fluturaș. Pentru cei care încă mai contrazic acest adevăr dureros, ar fi nimerit să redăm cunoscuta rugăciune creștină „Tatăl Nostru”(Tajka al nostu), așa cum a fost ea tradusă în „limba vlahă” de ideologii vlahismului din Serbia de Răsărit:
„Tajka al nostu/ Karje ješ pje ćerj,/ Să să sfincaskă numilji tăle,/ Să vină împărăcâja ta,/ Să fije voja ta,/ Ši pje pămînt,/ Ka pje ćerj./ Dănje pînje dje astăz,/ Ši jartă-nje dătorijilji noaštje/ Kum jertăm ši noj la alcî/ Ši nu nje inćerka/ Numă skapă-nje dje rău.”
Cam asta este monstruozitatea ce a luat naștere din erorile comise în lanț de-a lungul vremii în identificarea corectă a minorității românești din Serbia. Prin această anomalie se dorește să se demonstreze că vlahii vorbesc o cu totul altă limbă decât românii și că, implicit, ar fi o altă națiune.
Anul 2013 a adus cu el și primele cursuri de limba română în Serbia, asta după ce cu un an în urmă instituțiile europene, în special Inaltul Comisar pentru Minorități Naționale al OSCE, au făcut presiuni asupra Serbiei, țară deja pretendentă la începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pentru a respecta drepturile minorităților naționale. S-au făcut anchete, s-au făcut analize și planuri, dar dincolo de semnificația istorică puternică a anului 2013, au apărut și primele probleme. Deschiderea primelor cursuri de limba română cu elemente de cultură națională nu a însemnat sub nicio formă instaurarea normalității ci doar un prim pas către normalitate. Au început imediat să apară tot soiul de probleme, de la lipsa manualelor și a programei școlare și până la lipsa cadrelor didactice. În Serbia anul școlar începe la 1 septembrie, dată la care, firește, ar trebui să înceapă și cursurile facultative de limba română cu elemente de cultură națională. Lipsa acută de cadre didactice a făcut, însă, ca în multe locuri aceste cursuri să nu poată debuta și, mai mult, autoritățile să explice că dacă tot nu s-au putu îcepe cursurile, din motive de stângăcie a oricărui început de drum, ar fi mai bine să nu se mai facă în anul respectiv, ci să se aștepte noul an școlar până când lucrurile se vor rezolva.
O statistică de la finele anului 2013, primul an în care acest tip de cursuri au fost implementate în școlile din Serbia arăta de fapt o totală discrepanță între zonele istorice în care locuiesc români. Sincer să fiu, am crezut, cu un soi de naivitate, că până la acel moment, fără îndoială istoric, românii din Serbia nu știau pe bună dreptate să scrie și să citească, ci doar vorbeau românește pentru că învățaseră de la părinții și bunicii lor, dar că atunci ei se vor repezi către școli și vor completa acel formular cu o dorință fierbinte de a învăța să scrie și să citească în limba lor maternă. De ce nu a fost așa? Am auzit o sută și o mie de explicații, unele plauzibile, iar altele puerile, cum că oamenii se tem de autorități, că asimilarea de 200 de ani și-a pus amprenta pe conștiința lor mutilată, că s-au făcut presiuni asupra lor de către directorii de școli sau că i-a încurcat specializarea INFORMATICĂ strecurată subtil pe formularul de anchetă. Totuși, pentru numele lui Dumnezeu, aveau o primă șansă de a trimite la școală copiii pentru a învăța ceea ce ei nu au putut, la vremea lor, să învețe! Mai mult, părinții acelor copii de clasele primare, care puteau lua de mici deprinderea de a fi români până la capăt, erau oameni tineri, născuți după destrămarea Iugoslaviei. De cine se mai temeau ei?
Am cercetat situația cu mult interes și am descoperit faptul că oamenii nici nu știau exact ce trebuie să facă și nici nu erau informați, iar în acest caz liderii asociațiilor românești ar fi fost cei care ar fi trebuit să le lumineze calea și să le îndrepte pașii către completarea formularului de anchetă. În unele zone s-a făcut chiar așa, iar rezultatele nu au întârziat să apară, dar în alte zone dezinteresul total al liderilor mediului asociativ românesc s-a reflectat în numărul infim de copii înscriși la școală. La Kladovo, de exemplu, se înscriseseră la cursurile de limba română 280 de copii, în timp ce la Bor se înscriseseră doar 27 de copii, iar exemplele pot continua. Câțiva dintre liderii comunității românești de atunci au pierdut startul și au nesocotit oportunitatea oferită.
Rezultatele finale ale anchetei instituite de Ministerul Educaţiei din Serbia în ceea ce priveşte studierea limbii române cu elemente de cultură naţională în şcoli arăta, atunci, în noiembrie 2013, cifre dramatice în regiunile Văii Timocului, locuite, după cum se spune neoficial, de aproape 300.000 de români. Români sau vlahi, după cum istoria potrivnică lor i-a împărţit dureros, fraţii noştri din Valea Timocului au avut în acel an oportunitatea istorică de a cere statului sârb să le permită copiilor să înveţe la şcoală cursuri de limba română cu elemente de cultură naţională. După o serie de anchete efectuate mai mult sau mai puţin oficial, în lunile octombrie şi noiembrie 2013, Ministerul Educaţiei din Serbia a dispus o anchetă în toate şcolile din localităţile locuite majoritar de români, pe formulare aflându-se un număr de patru opţiuni: limba română, vorbirea vlahă, limba rromani şi informatică. Chiar dacă au existat sau nu intenţii ascunse din partea celor care au pus întrebările pe acel formular, era pentru prima oară când pe români nu îi putea opri nimeni să aleagă ceea ce doreau de zeci şi zeci de ani, adică limba română. Doar că aici a jucat un rol determinant şi implicarea liderilor comunităţii româneşti, liderii asociaţiilor româneşti din zonele în care s-a realizat ancheta. Unii au luat la pas satele şi au bătut la fiecare poartă, de cele mai multe ori pe propria cheltuială, alţii au încercat să protesteze pe lângă autorităţile sârbe, româneşti sau europene. Nimeni, însă, nu ar fi putut scuti pe cineva de demersurile legale necesare înscrierii la şcoală, iar acestea erau unele deloc simple.
Statistica oficială arată faptul că în comuna Kladovo s-au înscris cei mai mulţi copii la cursurile de limba română cu elemente de cultură naţională, mai exact un număr de 278 de copii (pentru şcoala elementară s-au înscris 114 copii în oraşul Kladovo, 26 de copii în satul Podvrşka şi 18 copii în satul Korbovo; pentru şcoala medie s-au înscris 78 de elevi la Liceul din Kladovo şi 42 de elevi la Şcoala Tehnică din Kladovo). La polul opus se află zona Bor, unul din centrele importante ale mediului asociativ românesc, locul în care există şi cel mai vechi partid românesc din Valea Timocului. Astfel, în oraşul Bor s-au înscris la cursurile de limba română 11 copii, iar în satul Krivelj, aparţinând de comuna Bor s-au înscris la cursurile de limba română 16 copii. În total, doar 27 de copii din toată comuna Bor au cerut cursuri de limba română cu elemente de cultură naţională. În celelalte zone în care s-au mai înscris copii la cursurile de limba română, situaţia stă astfel: la Boljevac s-au înscris 27 de copii (10 – Boljevac, 17 – Podgorac); la Zajecear s-au înscris 208 copii (47 la şcolile generale şi 161 la licee); la Majdanpek s-au înscris 111 copii, iar la Negotin s-au înscris 46 de copii.
După doi ani, numărul copiilor scade
Ancheta realizată în școlile de stat din Serbia, în localitățile în care trăiește minoritatea românească, a adus un număr destul de mic de copii la cursurile de limba română cu elemente de cultură națională, comparativ cu anii 2013 și 2014. Motivele pentru care copiii se înscriu în număr mic la aceste cursuri în limba maternă variază, în general, de la o zonă la alta, însă există și elemente comune care îngreunează accesul românilor la acest tip de cursuri. Tihan Matasarevici, membru al Consiliului Național al Minorității Naționale a Românilor din Serbia (CNMNRS), vorbește despre modul în care s-a realizat ancheta și despre numărul copiilor ce au cerut să studieze limba română, atât la școlile din comuna Kladovo cât și la cele din Kučevo, Melnica, Ranovac, Gradište, Boljecav și Podgorac.
Tihan Matasarević, președintele Centrului Cultural Românesc din Kladovo, membru al CNMNRS, este doar unul dintre liderii comunității românești din Valea Timocului care a contribuit la introducerea cursurilor de limba română cu elemente de cultură națională în școlile de stat din zona sa de acțiune, Kladovo și satele aparținătoare comunei. În anul 2013, atunci când au fost introduse oficial aceste cursuri de limba maternă, Matasarevici a reușit să aducă la școlile din Kladovo, Podvrșka, Rtkovo și Korbovo apropape 300 de copii. Numărul acestora a scăzut ulterior, în anul 2014, dar și la începutul acestui an, motivele fiind variate. În 2015, în comuna Kladovo învățau 93 de copii, distribuiți astfel: Kladovo, Liceul Teoretic – 16 de elevi; Kladovo, Liceul Tehnic – 25 de elevi; Kladovo, Școala generală „Vuk Karađić” – 40 de elevi; Podvrška, Școala generală „Ljubica Jovanović Radosavljević” – 12 elevi.
Evoluția cursurilor de limba română cu elemente de cultură națională în școlile din Serbia de Răsărit din anul 2013, când au fost introduse de autoritățile din Educație și până în prezent arată mai degrabă descendentă, iar motivele acestei involuții sunt unele destul de complexe. În mare parte, majoritatea liderilor comunității românești spun că atunci când au fost introduse aceste cursuri nu s-au avut în vedere unele aspecte organizatorice esențiale, cum ar fi perioada de desfășurare, caracterul facultativ, programele școlare și capacitatea de asigurare a cadrelor didactice. Astfel, multe dintre aceste cursuri de desfășurau ori prea de dimineață, înainte de cursurile obligatorii, ori după-amiază, după orele de curs normale, când copiii ar fi riscat să piardă transportul gratuit către casă, iar aceste ultime neajunsuri se amplificau în sezonul rece când copiii trebuiau luați de la școală zilnic de către părinți sau trebuiau să parcurgă pe jos distanțe mari către casă.
Există și voci care spun că toate aceste disfuncționalități majore ar fi fost susținute intenționat și deliberat de către autorități pentru ca părinților să le piară pofta de a-și mai trimite copiii la cursuri. Pe de altă parte, interesul pentru acest tip de cursuri a scăzut semnificativ și datorită prestației mediocre a cadrelor didactice, care nu înregistrau nicio evoluție în predarea acestor cursuri. Unii cursanți mi-au spus, de exemplu, că nu exista continuitate anuală în predarea materiei și că în fiecare an se lua totul de la capăt, iar în cel de-al treilea an de predare a cursurilor de limba maternă se rămăsese tot la scrierea literelor alfabetului. O altă problemă, descrisă de copii și părinți era cea legată de specificul cursurilor. Deși cursurile au ca titulatură „limba română cu elemente de cultură națională”, în afară de limba română, partea de cultură națională a lipsit cu desăvârșire. La Podgorac, un sat ce aparține de comuna Boljevac, primul învățător de limba română de aici povestește cum îi ducea pe copii la școală cu mașina personală și cum singurele elemente de cultură națională din programa școlară aprobată erau „cum se face în România Crăciunul și Paștele, câteva colinde românești și puține poezii pentru copii, atâta tot!”. Asta în condițiile în care autoritățile școlare nu aprobau sub nicio formă folosirea de material didactic din România. Și respectivul învățător, dar și mulți dintre liderii comunității românești susțin că șansa copiilor de a desluși tainele limbii române este înființarea, cu sprijinul României, de cât mai multe centre culturale românești, unde se poate preda și după materialul didactic adus din România.
Petrovac na Mlavi are o semnificație aparte în întreaga ecuație a conceptului dramatic din Serbia „Un popor – două minorități” deoarece aici este fieful Consiliului Național al Minorității Naționale a Vlahilor din Serbia, orașul în care președintele acestui CNMNVS, Radiša Dragojević, este și primar. Mai mult, distinsul primar din Petrovac na Mlavi este român din Melnica, un sat unde s-au înregistrat cele mai mari probleme la ancheta pentru cursurile de limba română cu elemente de cultură națională din anul 2015 și unde școala este construită acum 150 de ani.
Anchetați pentru pământul donat Bisericii din Isacova
În anul 2005, familia Kosana și Voin Pîrvulovici, din satul Bigrenica, satul natal al părintelui Iel Buobu Lui, donează preotului Buobu un teren în suprafață de 5.500 de metri pătrați, pentru ca aici să fie ridicată Biserica cu hramul Sfinții Montanus și Maxima din Sigidunum. Timp de mai bine de trei ani după această danie, Voin și Kosana dau declarații la poliție, iar preotul sârb din apropiere este trimis la casa lor pentru discuții. Odată cu trecerea timpului autoritățile se mai domolesc, iar biserica se ridică. Astăzi, aici, la prima biserică românească de pe Valea Moravei mama Kosana vine duminică de duminică pentru a asculta slujba în limba română și pentru a se spovedi.
Pe 14 iunie 2005, ziua în care este pomenit și sărbătorit Sfântul Proroc Elisei, începe istoria Parohiei de Horreum Margi și Isacova, singura biserică din Serbia ce, după 1700 de ani, îi pomenește pe Sfinții Montanus și Maxima de la Sigidunum și oficiază din nou, după 1400 de ani, slujba religioasă ortodoxă în limba română. Terenul, în suprafață de 5.500 de metri pătrați fusese donat de familia Voin și Kosana Pîrvulovici din Isacova. „Deda Voina” așa cum îi spuneau cunoscuții și familia, a murit în anul 2008, însă Mama Kosana trăiește și vine și în ziua de azi la biserica românească, unde mereu părintele Buobu o spovedește și o împărtășește.
Bătrâna povestește cum nepotul ei din Suedia a rugat-o să dea o bucată din terenul foarte mare pe care îl deținea pentru construcția unei biserici. La scurt timp după ce actele de donație au fost gata, Voin Pîrvulovici a fost chemat la Čuprija la poliție să dea declarații. Bătrânul nu s-a lăsat intimidat și la un moment dat un preot sârb la chemat la o întâlnire de împăcare, la care Kosana spune că moșul ei nu a vrut să meargă, după ce părintele Buobu l-a sfătuit să nu se ducă.
„Nepotul meu din Suedia m-a rugat dacă nu aș vrea eu să dau pământ, ca să facem o mănăstire. Mie mi-a fost drag când am auzit și am spus că dau, pentru că noi avem foarte mult pământ aici. Ne-am înțeles, am făcut actele de donație și apoi atâta ne-a fost! Îl chemară pe moșul meu pe la Čuprija pe la miliție să dea declarații și să spună că de ce trebuie noi să dăm pământ pentru biserică, Apoi a venit vlădica (n.n.: preotul sârb) ăsta al nost, Ignatie, la o mănăstire mare care e aici aproape și el a trimis vorbă să meargă acolo la întâlnire cu el și moșul Voina. Și atunci Voina a strigat la popa Buobu al nostru și l-a întrebat dacă să se ducă el acolo sau să nu se ducă, iar Buobu i-a spus să nu se ducă! Apoi a mai durat multă vreme și tot ne-au pus ei întrebări multe că de ce voim noi mănăstire, dar eu le-am spus că nouă ne plac mănăstirile și că fata mea mult iubește să meargă la biserică”, povestește bătrâna Kosana.
De atunci Kosana vine la biserică în fiecare duminică, iar părintele Buobu o spovedește, ține toate posturile și este foarte credicioasă. Femeia mai spune că acum, în ultimii ani, cei care o hărțuiau s-au mai înmuiat și au lăsat-o în pace. „S-au mai îmbunat și ei, iar eu le-am spus că noi nu am dat pămândul de sfadă, ci l-am dat de drag, noi am vrut să se facă aici o biserică!”, spunea Kosana în duminica de 20 septembrie 2015, după ce participase la slujbă.
Consiliile naționale ale minorităților din Serbia
Modul în care minoritățile naționale din Serbia se organizează în consilii naționale este foarte interesant și cumva unic. La o privire mai atentă a legii care le reglementează activitatea, se poate observa, din capul locului, faptul că nu sunt obligatorii! Poate părea puțin ciudat acest lucru, dar Serbia a elaborat o lege a consiliilor naționale ale minorităților naționale în care se spune că minoritățile se pot constitui în astfel de consilii: „În vederea exercitării dreptului la autoguvernare în cultură, educaţie, informare şi uzul oficial al limbii şi grafiei, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale din Republica Serbia pot să-şi aleagă consiliile naţionale (articolul 2 din Lege)”. Prin sintagma „pot să-și aleagă” înțelegem, desigur, că pot și să nu își aleagă, pentru că nimeni nu-i obligă.
„Consiliul naţional reprezintă minoritatea naţională în domeniul educaţiei, culturii, informării în limba minorităţii naţionale şi uzului oficial al limbii şi grafiei, participă în procesul de decidere sau decide referitor la problemele din domeniile respective şi înfiinţează instituţii, societăţi economice şi alte organizaţii din domeniile respective” – se arată în al doilea alineat al articolului 2.
Văzând cum este scrisă această lege, orice poate realiza că Serbia își respectă minoritățile și că nu le lezează în nici un fel drepturile. Ba, mai mult, consiliile naționale dispun de drepturile lor constituționale și au obligația de a se apăra împotriva oricăror încercări de încălcare a drepturilor minorităților pe care le reprezintă. Cu alte cuvinte, membrii consiliului național sunt aleși democratic, iar ei își aleg mai la urmă organele de conducere, la fel de democratic. La articolul 10, punctul 14, se arată, de exemplu: „Consiliul naţional, în conformitate cu legea şi statutul propriu, prin intermediul organelor proprii, independent, ia atitudini, demarează iniţiative şi preia măsuri cu privire la toate problemele care sunt legate direct de poziţia, identitatea şi drepturile minorităţii naţionale”; Tot la articolul 10, la punctul 12, se arată, și mai clar: „Consiliul naţional, în conformitate cu legea şi statutul propriu, prin intermediul organelor proprii, independent, demarează procedur la Curtea Constituţionaleă, Avocatul Poporului, ombudsmanul provincial şi local şi alte organe competente, atunci când apreciază că s-a ajuns la lezarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale garantate prin Constituţie şi lege”. Nu spune nimeni că totul este roz, iar dacă există astfel de lege, nu se pot produce și derapaje, dar încerc să subliniez faptul că există o lege cât se poate de democratică, iar în acele consilii se votează liber, fiecare după propria conștiință.
Dar vă propun un exercițiu banal de logică, citind articolul 14, care este și mai clar: „Dacă activitatea instructiv-educativă se desfăşoară în limba minorităţii naţionale, Consiliul Naţional de Învăţământ propune ministrului competent pentru activitatea instructivă aprobarea spre utilizare a manualelor şi mijloacelor de învăţământ al căror conţinuturi exprimă specificurile minorităţii naţionale cu avizul prealabil al consiliului naţional. Ministrul competent pentru activitatea instructivă aprobă spre utilizare manualele autohtone sau importate în limba minorităţii naţionale în activitatea instructiv-educativă, la propunerea consiliului naţional”. În aceste condiții fac din nou trimitere la ceea ce spunea premierul sârb la Strasbourg, că el nu face decât să respecte legea și prevederile europene. Repet, nu excludem sforăriile, legăturile nevăzute, diversele presiuni tacite sau subterane, pentru că nimeni nu e atât de naiv încât să nu înțeleagă faptul că ele există. Dar putem pretinde oare că un membru al CNMNRS poate face opoziție și chiar dacă ceea ce se votează acolo se face și cu el, și fără el, poate să facă declarații de presă, să își exercite drepturile conferite de lege, să se manifeste, în spiritul mandatului primit de la alegătorii lui? Se pare că DA!
Observăm la articolul de lege de mai sus că la propunerea consiliului național, ministrul Educației aprobă ca manualele folosite la cursurile în limba minorității naționale să fie autohtone sau din import. Asta în totală contradicție cu ceea ce se flutura în anul 2013 pe la cursurile de limba română cu elemente de cultură națională, că nu se poate preda sub nicio formă limba română copiilor decât după manualele aprobate de Ministerul Educației și acele manuale nu pot fi sub nicio formă aduse din România, adică abecedarele românești erau interzise cu desăvârșire. Ceea ce înseamnă că, la acea vreme, CNMNRS așa a propus ministrului, iar ministrul așa a făcut!
