Prin Siberia şi Mongolia, până în China

Lectura operelor geografilor din Evul Mediu şi studiul hărţilor pe care le-au lăsat arată că cea mai mare parte a Indiei, a Chinei şi a Asiei de Nord nu erau cunoscute şi formau o imensă regiune neexplorată, un deşert pentru unii, iar pentru alţii un teritoriu populat cu lei gigantici sau cu canibali, o zonă aflată în stadiul cel mai redus al civilizaţiei. De fapt, niciun desenator al globului terestru nu şi-a putut imagina ceea ce conţineau trei sferturi din Asia şi nici faptul că unul dintre aceste sferturi găzduia una dintre civilizaţiile superioare ale timpului, cea a Dinastiilor Tang (618-907) şi Song (960-1279). Dinastia Tang, urmată de perioada celor Cinci Dinastii şi a celor Zece Regate a fost considerată ca una dintre perioadele în care China se afla la apogeul civilizaţiei. În timpul Dinastiei Song, guvernul chinez a fost primul din istoria lumii care a imprimat bancnote naţionale şi, de asemenea, primul care a înfiinţat marina chineză militară. În timpul Dinastiei Song a fost folosit pentru prima oară praful de puşcă şi s-a reperat nordul geografic cu ajutorul compasului.

O ceaţă densă acoperea acest univers geografic şi etnic, cu toate că, de secole, spiritualitatea budismului pătrunsese în acest teritoriu.

Dintre misionarii care au străbătut aceste regiuni în perioada Evului Mediu, trebuie menţionaţi Jean de Plan Carpin, călugăr franciscan trimis de Papa Inocent al IV-lea în anul 1245 la curtea Hanului mongol, unde va rămâne timp de doi ani, şi Guillaume de Rubruck, călugăr franciscan trimis în anul 1253 de regele Ludovic al IX-lea, la curtea hanului mongol. Jean de Plan Carpin a plecat din Lyon în îndepărtata Tartarie (Mongolia), iar notele lui de călătorie au devenit celebra Historia Mongalorum, formată dintr-o multitudine de descrieri despre originea prinţilor mongoli, despre organizarea imperiului şi a armatei, despre obiceiuri, credinţe şi religii, despre mâncare şi îmbrăcăminte, un amplu tablou înfăţişând numeroase triburi de războinici mongoli, mărturii unice, folosite şi astăzi de cei interesaţi de regiunea Asiei Centrale. Guillaume de Rubruk, la rândul lui, ne antrenează într-o relatare foarte vie, pe un drum pe care lumea mongolă apare ca o frescă uriaşă, pictată cu talent de un mare pictor. Chiar dacă cei doi călugări nu precizează întotdeauna numele oraşelor, ale fluviilor, ale lacurilor şi ale munţilor, întâlnite în peregrinările lor, precizia relatărilor lor, mai cu seama cea a lui Rubruk, ne permite să-i urmărim pas cu pas şi să identificăm aproape toate numele moderne ale etapelor lor de drum, pe care l-am putea numi Drumul Tartar, gândindu-ne la celebrul Drum al Mătăsii.

Mai târziu, Cartea lui Marco Polo (1254-1324) a părut pentru cititorii de la începutul sec, al XIV-lea o descoperire senzaţională a acestui continent misterios. Autorul le dezvăluia pe neaşteptate europenilor că, în mijlocul pretinsului deşert de lei şi antropofagi, exista o mare naţiune, China dinastiei mongole a Yuanilor (1280-1368), care a moștenit prin cucerire, optsprezece împăraţi ai dinastiei Song. Pentru prima oara în istoria ei, întreaga Chină ajunsese în mâinile cuceritorilor mongoli. Qubilai a realizat astfel visul urmărit în tăcere de secole, de toţi cei care trăiau în corturi de pâslă, de nenumărate generaţii de nomazi. Cercetările ulterioare au arătat faptul că drumurile parcurse de Marco Polo fuseseră deja parcurse încă din secolul al IX-lea de armate, de aventurieri, de negustori occidentali, de misionari creştini, de pelerini budişti. Spre deosebire însă de cea mai mare parte a predecesorilor săi, Marco Polo a fost unul dintre pionierii îndrăzneţi care a avut şansa ca, prin colaboratorul său literar, Rusta de Pise, să înregistreze în scris tot ceea ce a văzut în regiunea Asiei Centrale şi a Chinei nou descoperite, într-o veritabilă « descoperire a lumii ».

Marii călători în aceste regiuni neştiute de nimeni au fost puţini, iar istoria a înregistrat şi mai puţini dintre aceştia. Printre cei care s-au aventurat în aceste regiuni, se distinge prin unicitatea sa, Nicolae Milescu-Spătarul, e adevărat mult mai târziu, în sec. al XVII-lea. Viaţa lui, de loc monotonă, l-a purtat din Moldova în Valahia şi Constantinopol, apoi la Stettin în Pomerania, în Suedia. În anul 1671 se afla din nou la Constantinopol, împreună cu vechiul său prieten, Dositei, care fusese ales în 1669, patriarh al Ierusalimului. Patriarhul Dositei, care avea relaţii strânse cu Rusia, aflase că ţarul Alexei Mihailovich are nevoie de oameni cultivaţi şi cunoscători de limbi străine deoarece, odată cu extinderea relaţiilor diplomatice, economice şi politice cu alte ţări din Europa, treburile statului rus creşteau în volum şi importanţă. În acest context, pentru a-i face un serviciu ţarului, dar şi pentru a avea un om de încredere care să sprijine legăturile dintre Patriarhia din Ierusalim şi biserica pravoslavnică rusă, Dositei l-a trimis la Moscova pe Milescu, un erudit al vremii, cu o scrisoare de recomandare, pentru a fi primit în slujba ţarului.

Odată ajuns acolo (14 decembrie 1671), acesta a fost primit la curtea ţarului. În anii care au urmat a lucrat şi s-a evidenţiat ca traducător pentru limbile greacă, latină şi română la Posolski Prikaz, cancelaria care se ocupa de legăturile diplomatice ale Rusiei. Prestigiul lui de erudit a crescut, a câştigat încrederea şefului departamentului diplomatic, Artemon Matveev, care i-a solicitat serviciile pentru instruirea fiului sau ajuns mai târziu ambasador al Rusiei în Franţa. Între anii 1675 şi 1678 , Milescu a trăit cea mai interesantă aventură din viaţă, care i-a adus şi celebritatea. Este vorba de călătoria în China, cu o misiune diplomatică încredinţată de ţarul Alexei Mihailovich pe lângă împăratul Kanxi (K’ang-hsi), numit bogdihan de Milescu (este vorba despre denumirea mongolă utilizată constant în scrierile sale, bogd haan în mongolă, însemnând „Han sfânt/divin/sacru”). Milescu, în calitate de şef al misiunii diplomatice ruse, şi-a început călătoria prin Siberia şi Mongolia, până în China, în data de 3 martie 1675. Misiunea din 1675 a lui Milescu a fost precedată de alte ambasade ruse în China, dar acestea din urmă au avut o dimensiune mai redusă şi nu au avut urmări notabile, nerămânând în istorie. Misiunea lui Milescu era destinată să asigure Imperiului Ţarist o bună dezvoltare a schimburilor comerciale cu celelalte ţări. Rusia se dezvolta, de unde şi nevoia cunoaşterii acestei părţi a Asiei pentru ca schimburile comerciale să fie îndreptate în această direcţie.

Înainte de plecare, în data de 2 februarie 1675, a fost semnat actul prin care Nicolae Milescu a fost numit ambasador al majestăţii-sale ţarul şi purtător al scrisorii către marele han chinez. Tot atunci i s-au încredinţat instrucţiunile oficiale şi i s-au adus la cunoştinţă obligaţiile care-i revin, şi anume : „să afle cu orice preţ şi fără urmă de îndoială dacă în viitor între majestatea-sa şi bogdihanul Chinei vor domni relaţii de prietenie şi de dragoste reciprocă; de asemenea trebuie să însemneze prin ce teritorii şi sate sau ţinuturi ale nomazilor ar fi mai bine să se meargă din împărăţia majestăţii-sale, din Siberia în China; dacă prin locurile acelea supuşii ţarului n-ar fi ameninţaţi de vreo primejdie şi cum ar fi mai bine să călătorească: pe uscat, pe apă sau prin munţi ? De asemenea, să însemneze ce depărtare este de la un oraş la altul, de la un sat la altul în verste, în mile sau în zile. Dacă există un drum de uscat, în ce fel se poate merge mai bine: cu cai sau cămile? Cât se plăteşte în fiecare oraş pentru transportul cu animalele de povară? La care oraş chinez de frontieră se poate ajunge din diferite sate sau din alte locuri? De asemenea, să însemneze dacă se află un singur drum într-acolo, prin ce oraş, sau dacă sunt mai multe drumuri? În cazul acesta care este mai scurt şi mai puţin primejdios? Să afle ce populaţii locuiesc de-a lungul drumului între Siberia şi China, în special ce principi şi dacă sunt supuşi ţarului? Cine sunt aceştia şi ce sate stăpânesc? Dacă vreunul dintre ei se poartă rău cu cazacii ori cu neguţătorii care trec pe acolo? Dacă vreunul dintre aceştia refuză să plătească tribut ţarului şi recunosc suveranitatea altcuiva? De asemenea, cu ce se ocupă? Despre toate acestea trebuie să facă cercetări personal, prin orice mijloace, pe lângă oricine are o cunoştinţă despre acestea şi să afle adevărul. După ce va afla totul cu certitudine, le va însemna cu cea mai mare exactitate în Stateini spisok, punct cu punct şi [va descrie] întreg imperiu chinez. De la Tobolsk mai departe până la cel dintâi oraş de la frontiera chineză va desena toate locurile, oraşele şi drumurile pe o hartă…”

Cu această ocazie Milescu a primit şi titlul de polkovnik (colonel), pentru a nu trezi suspiciunea chinezilor dacă ar fi avut vreo calitate în cadrul cancelariei solilor şi pentru a i se mări în acelaşi timp prestigiul.

Conform documentelor misiunii, Milescu a avut trei obiective concrete când a pornit la drum şi anume: explorarea regiunii Siberiei despre care se povesteau tot felul de lucruri inexacte, identificarea unui drum uşor de străbătut pentru negustori spre Orientul Îndepărtat şi, în sfârşit, obţinerea unor date reale despre China din punct de vedere economic, politic, administrativ, cultural şi militar. Interesul nostru se va opri la primul obiectiv al lui Milescu, adică la descrierea teritoriului situat la nord de Marele Zid al Chinei, până la frontiera cu Siberia, spaţiu foarte puţin cunoscut în epoca respectivă. In această privinţă, eruditul român a avut o contribuţie inedită în ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Realizarea cu succes a unei astfel de misiuni dificile a însemnat trasarea unei hărţi a Siberiei şi a traiectoriei manciuriene – studiul misiunilor anterioare – şi stabilirea traseului pe care urma să-l aibă expediţia.

În ziua de 3 martie 1675, grupul format din 40 de oameni a plecat din Moscova şi a ajuns dupa 27 de zile de drum la Tobolsk. Ambasada a rămas la Tobolsk timp de o lună pentru a pregăti expediţia. Milescu a adunat toate informaţiile, în special de la negustorii calmîci şi mongoli care veneau cu caravanele în acest centru comercial. Calmîcii, de altfel menţionaţi în scrierile lui Milescu, sunt un grup etnic mongol occidental care trăieşte astăzi în Republica Calmîcă, republică înglobată în Federaţia Rusă. Calmîcii s-au aşezat în partea europeană a stepelor euro-asiatice în jurul anului 1630, în zona Astrahanului şi în delta Volgăi, iar stăpânirea calmîcă s-a întins din Urali până la râul Terek. După pregătirea expediţiei Milescu a mărit numărul însoţitorilor cu încă 40 de cazaci, câţiva fii de boieri, o călăuză, un traducător pentru limbile mongolă şi calmîcă, îmblânzitori de şoimi cu ajutoarele lor şi un preot. Tot la Tobolsk s-au pus la punct mijloacele materiale ale expediţiei, s-a hotărât traseul pe marile fluvii ale Siberiei și s-au echipat 3 ambarcaţiuni cu care ambasada a pornit pe apele Irtyşului.

Plecarea din oraşul siberian Tobolsk a început în 3 mai 1675. Atunci, grupul format din soldaţi, experţi, negustori, erudiţi a urcat în bărci pentru a naviga pe Irtyş. Acest mijloc de trasport va alterna cu sania, cu calul, cu ascensiuni montane, cu traversări ale câmpiilor şi ale stepei. Milescu a dovedit cunoştinţe destul de sigure asupra istoriei regiunilor parcurse. Observaţiile privind evoluţia relaţiilor dintre sedentarii vechiului Imperiu Celest şi nomazii Imperiului Stepelor sunt exacte. Aflăm din scrierile sale că mongolii „adunându-se şi atacând cu o mare armată au cucerit întreg Imperiul Chinez şi au distrus dinastia Sunga (Song), fondând o alta, una nouă numită Iuvenu (Yuan). Atunci, pentru prima oară, chinezii au început să poarte războaie şi să fie supuşi de străini” (Jurnal de călătorie în China). Căderea dinastiei mongole a Yuanilor a dus la expulzarea cuceritorilor mongoli dincolo de Marele Zid Chinez. În China, starea de decadenţă a Dinastiei Ming (1368-1644) a dus la ocuparea ei de manciurieni. Aceştia şi-au întins dominaţia şi asupra Mongoliei, i-au adoptat scrierea derivată din cea uigură şi au folosit-o – cu câteva modificări – în timpul îndelungatei şi funestei lor dominaţtii. Aşa se face că arhivele chineze găzduiesc documente în scriere manciuriană, printre care menţionăm un manuscris adus din China de regretatul Academician Virgil Cândea (microfilmul se află la Arhivele Statului). Textul este de un mare interes, deoarece cuprinde un raport redactat în limba manciuriană de autorităţile chineze despre călătoria lui Milescu în China, dominată în acea vreme de manciurieni.

Întorcându-ne însă la drumul lui Milescu prin Mongolia acelor timpuri, trebuie spus că populaţia Halha (grupul mongol cel mai important) era împărţită în cinci hanate, avand ca prinţ un nepot, un strănepot, sau un văr al unui han mai important. Milescu semnalează numele a doi prinţi halha, Tsetsen Han şi Sain Noyan ale căror hanate se întindeau de la izvoarele Orhonului pe Ongkin şi pe Selenga, teritoriu parcurs de ambasada lui Milescu. Aflăm din relatarea acestuia că „cel de-al şaptelea drum nou a fost descoperit acum, în regiunile mongolului Setsen Han şi prin marele lac Dalai” (Descrierea Chinei). Micile principate mongole se considerau suverane şi independente în regiunile îndepărtate de China. Iar Milescu precizează: mongolii „care trăiesc în apropierea Chinei sunt supuşi chinezilor. Cei care trăiesc mai departe îl au pe Otciroi Sain Han ca şef al tuturor nomazilor”. Notând ceea ce vedea în drumul său prin Siberia, Spătarul Milescu a corectat erorile şi a completat datele lăsate de vechii geografi. În acest sens, a făcut o descriere a lacului Baikal, prima descriere cunoscută, cu toate că existenţa acestui lac fusese semnalată din prima jumătate a sec. al XVII-lea. Putem numi Baikalul „aproape o mare, căci este foarte întins în lungime şi în lăţime şi e foarte adânc. Îl putem numi însă şi lac, pentru că apele sale sunt dulci şi nu sărate. În jurul lacului Baikal se ridică munţi foarte înalţi unde zăpada nu se topeşte niciodată nici măcar vara. În Baikal sunt mulţi peşti de toate speciile, mai ales sturioni. În jurul Baikalului se află păduri mari de cedri unde cresc mulţi aluni şi alte feluri de arbori. Sunt puţini locuitori în jurul Baikalului, doar câţiva tunguşi care se hrănesc cu peşte. Toţi indigenii mongoli, tunguşi şi alţii numesc Baikalul în limba lor Dalai, ceea ce înseamnă lac mare” (Jurnal de călătorie în China).  Conform datelor furnizate de Spătarul Milescu, „dincolo de Marele Zid al Chinei, spre Mongolia, nu este niciun imperiu, niciun oraş; nu sunt decât mongoli care rătăcesc în stepă după obiceiul lor şi dintre care unii sunt supuşi hanului chinez în timp ce alţii nu sunt supuşii lui” (Descrierea Chinei). Spătarul Milescu are o concepţie modernă despre datoria cartografului, care trebuie să parcurgă şi să vadă cu ochii proprii regiunile pe care le trasează pe hartă. Astfel, cursurile râurilor Orhon, Tol (Tula), Selenga, Ud, On, Unda, care străbat Mongolia, şi au fost parcurse de Milescu sunt descrise minuţios, de la izvor şi până la vărsare. Cărturarul român este pe deplin conştient de valoarea datelor pe care le-a cules la faţa locului: „Râul Irtyş n-a fost cunoscut nici de geografii antici, nici de cei moderni, eleni sau romani. Obârşiile sale, cursul său, câmpiile întinse prin mijlocul cărora el trece, ei nu le ştiu; şi nici cu auzul n-au auzit despre pâraiele care se varsă în el, nici despre popoarele care locuiesc pe laturile lui, nici despre cel mai important măcar dintre ele… despre aceste locuri şi râuri, ei nimica nu ştiu; şi dacă vreunii din ei au spus câte ceva, au înşirat mai mult fabule, după cum au auzit şi ei de la alţii, dar nici unul  n-a mers până acolo ca să facă experienţă”.

Foarte preţioase sunt informaţiile despre populaţiile mongole privitoare la religie, precum şi cele etnografice. Pentru a facilita înţelegerea anumitor aspecte ale bisericii budiste, Milescu o compară cu organizarea bisericii ortodoxe. Pe malul râului Tol (Tula) trăieşte „Kutuhta Lama numit astfel deoarece este şeful tuturor preoţilor de credinţa lui, ca şi mitropolitul nostru”. Milescu remarcă faptul că „toţi şefii de triburi mongole îl venerează şi îl ascultă. Acest Kutuhta doreşte să trăiască în pace cu oamenii Regatului”. „În jurul lui Kutukhta trăiesc câteva mii de călugări lamaişti care nu au femei şi nu poartă arme”. (Jurnal de călătorie). Obervaţia lui Milescu este pertinentă, deoarece este epoca în care mongolii îşi pierd treptat calităţile virile ale războinicilor de odinioară, sub influenţa pioasă a budismului tibetan. Ei par că  l-au uitat pe Cinghis-Han, Cuceritorul Lumii şi gloria acestuia, pentru a nu se mai gândi decât la cucerirea sufletelor. Fără a face o analiză aprofundată a budismului ca predecesorul său Jean de Plan Carpin, Milescu semnalează punctual doar ceea ce a văzut în drumul său. Toate aceste informaţii au fost înregistrate de Milescu în cele câteva zile, când grupul său s-a oprit pe lângă Kutuhta în aşteptarea ghizilor şi a escortelor pentru a continua călătoria. Existenţa pe teritoriul mongol a locurilor de oprire pentru schimbarea cailor şi a mijloacelor de transport a contribuit într-o mare măsură la succesul călătoriei diplomatice a eruditului român aflat într-un spaţiu foarte întins, aproape neexplorat, în care doar iurtele nomade presărau singurătatea. Călătoria prin Mongolia, spune Milescu „este periculoasă mai ales din cauza hoţilor şi a furturilor, căci mongolii fură noaptea caii şi cămilele pe care trebuie să le păzim cu stricteţe. Nu trebuie să ne fie frică de hoţi dacă-i facem cadouri lui Otciroi Han şi lui Kutuhta, căci ei înşişi ne trimit ghizi până în China” (Descrierea Chinei). În ceea ce priveşte poporul războinic al mongolilor, Milescu notează: „conversaţia lor e politicoasă, iar veşmintele lor simple; cu toate acestea, sub cuvertura de modestie se ascunde un mare orgoliu pentru că ei spun că nu există în lume oameni mai buni decât ei şi obiceiurile lor sunt superioare celor ale tuturor altora” (Jurnal de călătorie în China).

Privitor la informaţiile etnografice, descrierea pe care o face grupului ostiac, este prima menţiune a existenţei lor în scrierile etnografice ruse. Aflăm din Documentul de Stat al ambasadei lui Nicolae Spătaru în China (1675-1676) care erau regiunile locuite de ostiaci şi care le erau obiceiurile : „casele lor sunt iurtele”. Ei prind peştele nu numai pentru a se hrăni, „dar fac veşminte din piele de peşte şi de asemenea cizme şi căciuli. Ei cos cu tendoane de peşte. Poartă întotdeauna săgeţi şi arcuri şi sunt mereu gata de luptă”. Ostiacii au idoli sculptaţi în argint, cupru şi în lemn. Aceste informaţii sunt suficiente pentru a înţelege că aceşti idoli nu erau altceva decât reprezentarea unor spirite, iar ostiacii cultivau, fără îndoială, şamanismul, pe care îl regăsim la mongoli şi de asemenea la numeroase popoare siberiene. Astfel, „ei se roagă stând în picioare, într-un extaz profund, mai mult, dansează; când ucid un urs în pădure, îl aduc la casele lor unde îl întind pe lance şi pe arcuri, îl înţeapă cu săgeţile, cântă şi dansează”. Vedem în aceste practici descrise de Milescu, reprezentarea cultului ursului, prezent la toate poparele siberiene. Eruditul român a fost impresionat de şansa pe care a avut-o de a asista la celebrarea Anului Nou, sărbătorit prin „bătăi de tobă, iar oamenii aduc sacrificii idolilor. Printre ei am avut impresia că suntem într-o altă lume”. Fiind vorba despre o festivitate care are loc în luna martie, după cum notează autorul, ne putem da seama că Milescu se referă la Anul Nou Lunar numit de mongoli  „Luna albă”, care se celebrează şi astăzi la prima luna nouă din noul an.

Valoarea Jurnalului este incontestabilă pentru timpul în care a fost scris, fiind documentul cel mai bogat în informaţii asupra Siberiei. Milescu a lăsat notele cotidiene ale drumului parcurs în Siberia, începând din Tobolsk, traversând Mongolia, până la frontiera chineză. Relatarea călătoriei în care descrie regiunile traversate şi ţara unei civilizaţii milenare publicată în trei lucrări, i-au consolidat reputaţia de călător, geograf şi de erudit umanist plasându-l printre figurile cele mai savante ale timpului său. El a înţeles importanţa şi valoarea operelor sale: „Port mărturie ca cel mai autorizat martor dspre ce am vazut cu ochii mei. Pentru o înţelegere mai exactă nu am consemnat doar ce fel de oameni trăiesc în jurul Chinei şi a Marelui Zid, dar am notat pe fiecare hartă ce fel de oameni trăiesc dincolo de China, ce râuri şi ce locuri se află acolo, notând totul în scris după numele lor şi după adevăr. Aceasta este o noutate pentru că, dacă harta Imperiului Chinez este cunoscută, ce se găseşte înainte de a ajunge în China, spre Siberia şi Mongolia a fost ignorat de toţi, până în vremea noastră » (Descrierea Chinei).

John F. Baddley, care s-a dedicat studiului operei lui Milescu, a scris în introducerea lucrării sale Russia Mongolia and China, publicată în două volume la Londra în anul 1919: ”Even if he made no scientific observation and his distances, like those of his predecessors, are estimates, not measurements, he pays some attention, at least, to compass bearings, which they never did: and his journals are so full of topographical detail that, with slight exceptions, it is easy enough to trace his course on the map. Spathary stands apart. His position and fame are, or should be unique. The topographical information is remarkable for its extent and accuracy, to which, at the time it was written there was no parallel, if we except China, in the literature of the world”.