Nina Stănculescu: 85

 

În virtutea prieteniei mele cu scriitoarea, esteticiana și traducătoarea Nina Stănculescu am vizitat-o prin iunie 2014 la domiciliul său din strada C. Sandu-Aldea nr. 73. Voiam să-i citesc prefața la numărul omagial pe care-l aveam în pregătire din partea Cenaclului euxin, patronat de pr. prof. dr. Adrian Niculcea.

Suferindă, gazda mi-a indicat pe un raft diploma de excelență primită de la Uniunea Scriitorilor din România, cu un scurt text semnat de președintele Nicolae Manolescu:

 image001

 

„Diplomă de excelență

 

Doamnei

 

NINA STĂNCULESCU

 

pentru prețioasa activitate literară la împlinirea vîrstei de 85 ani“

 

Personalitate de anvergură, cu un talent incontestabil, multilateral, deopotrivă manifestat literar, în domeniul istoriei artei și al traducerilor, Nina Stănculescu, la cei 85 de ani, reprezintă pentru mine un model.

Nina StănculescuDin schița biografică pe care mi-am permis a o prelucra după aceea publicată în volumul Templul brâncușian al Iubirii1 în prefața pomenită (între timp, numărul omagial la care m-am referit a apărut deja), rezultă că studiile sale temeinice cuprind domeniile vaste ale esteticii (o teză de licență o susține ca absolventă a Facultății de Litere și Filosofie din București, fiind intitulată Concepții estetice ale pașoptiștilor), ale teologiei (o altă lucrare de același calibru e dedicată kenozei Fiului lui Dumnezeu ca temei și model al smereniei creștine, aceasta fiind concepută sub îndrumarea pr. prof. Dumitru Stăniloae în calitate de absolventă a Institutului Teologic grad universitar) și ale istoriei artei (își încheie și studiile la Facultatea de Filosofie coordonată de prof. univ. Ion Ianoși cu teza de doctorat Conceptul de natură în arta modernă).

Eu am cunoscut-o mai ales ca membră a Cenaclului Euxin și, desigur, în calitatea de colaboratoare a revistei „Ecclesia euxina“ (fostă „Euxin“), pe care o redactez, alături de Constantin Roman, Liana Floarea și Marilena Istrati.

Miraculoasele IntalniriLegătura sufletească despre care am  mărturisit în prefața la numărul omagial dedicat Ninei Stănculescu a început de prin 1973, cînd am primit volumul Miraculoasele întîlniri (București, Editura Albatros) – una dintre cele dintîi cărți ale bibliotecii mele. Sensibilitatea autoarei, talentul său literar aveau  să-mi devină o certitudine după această lectură timpurie. Cînd, peste ani, aveam s-o întîlnesc, în cadrul generos al „cenaclului din foișor“ – cum a fost supranumit –, m-am sfiit să-i cer un autograf, dar am păstrat vie acea veche dovadă tipărită a harului său literar. La una dintre obișnuitele mele vizite de prin 2013, am îndreptat lacuna. Luînd pixul, m-a privit amuzată și a constatat cifra rotundă: 1973 – 2013… Era, desigur, altceva decît o coincidență, anume o altă „miraculoasă întîlnire“!…

Alte apariții editoriale, precum Brâncuși. Rugăciune pentru Mileniul III (București, Editura Carol Davila, 2001) ori Templul brâncușian al Iubirii (București, Universalia, 2010) le am cu dedicații la zi, căci m-am numărat printre invitații privilegiați la respectivele lansări de carte. Îi păstrez amintirea interpretărilor textelor destinate paginilor publicației noastre, căci trebuie amintit că Nina Stănculescu a urmat, un timp, cursurile Facultății de Teatru, secția regie scenică, dar a fost exmatriculată în anii regimului comunist din motive azi de neînțeles pentru tinerii studioși: nu corespundea politic!

Templul brancusian al iubirii Templul brancusian al iubirii

Pasiunea pentru opera brâncușiană este o constantă a preocupărilor Ninei Stănculescu. Cum sculptorul român a suscitat nenumărate exegeze, ar fi de subliniat ce-au adus nou în domeniu scrierile acestei dublu licențiate – în estetică și teologie, după cum am arătat – și, în plus, deținătoare a titlului de doctor în estetică.

Doina Uricariu, prefațatoarea cărții Templul brâncușian al Iubirii consideră că „Nina Stănculescu descoperă în arta sculpturii lui Brâncuși «influența principiilor filocalice ale Sfinților Părinți, din ortodoxia trăită de el în copilărie» care, după cum spunea, «i-a dat o bucurie pentru toată viața și prin care, îl afli pe Dumnezeu ascuns în zidire și-n Scriptură», cum spunea Sf. Maxim Mărturisitorul…“ (cf. op. cit., p. 9).

La rîndul său, Ion Pogorilovschi notează evolutiv, înainte de 1989, perspectiva critică a „naturalității artei lui Brâncuși“, precum și „teatralitatea creațiilor plastice brâncușiene, entități plastice care se pretau excelent asocierilor expresive, regizării de grupuri semnificante“. Apoi remarcă „lărgirea cadrelor de referință“, anume prin racordarea lui Brâncuși „la spații culturale precum cel al Greciei Antice, sau cel depărtat oriental al lui Li Tai-pe, al tușurilor nipone sau al «esteticii ceștii de ceai»“. În fine, același critic observă cum, după Revoluție, odată cu eliminarea cenzurii, „suflul lucrărilor Doamnei noastre s-a modificat: textele s-au iluminat, deschizîndu-se liber spre zenitul spiritual al ortodoxiei, ca să releve legături nebănuite între arta brâncușiană și sacralitate“  (cf. op. cit., p. 88).

Regretatul academician Virgil Cândea, colegul de bancă al Ninei Stănculescu la Facultatea de Filosofie, legați apoi printr-o prietenie de o jumătate de veac, scria: „Reflecția teologică a deprins-o cu lectura interioară a operelor Meșterului de la Hobița, în care a descifrat Creația lumii, Iubirea, Cumințenia, Teofaniile…“ (cf. Scurtă introducere, la vol. Brâncuși. Rugăcune pentru Mileniul III, București, Editura Carol Davila 2001, pp. 7-8).

Rugaciune pentru Mileniul III Rugaciune pentru Mileniul III

Fără a avea deschiderea cunoscătorilor, ci numai ca un modest iubitor de Frumos, mărturisesc că, dintre eseurile și studiile reunite în volumul Brâncuși. Rugăciune pentru Mileniul III, mi s-a părut tulburător acela dedicat artistului american de origine japoneză Isamu Noguchi (1904-1988). Influențat de opera lui Constantin Brâncuși2, în atelierul căruia a petrecut mai multe luni, el a vizitat prin 1981 România spre a-și înțelege atracția din anii de formare către opera brâncușiană. Ajungînd și-n curtea casei părintești din Hobița a genialului sculptor, a exclamat dinaintea însoțitorului său, Barbu Brezianu: „Puțul cu cumpănă și ciutura asta făcută din doage și prinsă în fiare forjate de mînă, sînt aproape identice cu fîntînile japoneze. Acasă la Brâncuși mă simt ca la mine acasă!“ (Op. cit., p. 62). A fost și aceasta, desigur, o fastă „întîlnire miraculoasă“…

Mă întreb, meditînd la proiectul de monument funerar indian eșuat al artistului, în care intenționa să amplaseze și pe „cel mai straniu și mai minunat dintre toți, Regele regilor denumit și Spiritul lui Buddha“ – după cum se exprimă exegeta în articolul Fascinanta lume a lemnului (v. vol. Templul brâncușian al Iubirii, p. 56) – dacă nu cumva puternicul înger păzitor l-a îndepărtat pe Constantin Brâncuși de alunecarea pe căi necreștine, așa cum, din păcate, nu s-a întîmplat cu Mircea Eliade, contemporanul său fascinat și el de India?…

În ceea ce o privește pe admiratoarea operei sculptorului rămas creștin practicant, în pofida ruperii de pămîntul și de datinile țării sale (așa cum o dovedesc documentat alți biografi ai săi), cred că momentul de cotitură ideologică 1989 și întîlnirile cu membrii Cenaclului euxin i-au fost date Ninei Stănculescu spre a-și lumina demersurile critice brâncușiene într-așa măsură, încît să-l poată înfățișa în adevărul întreg al biografiei sale pe cel care, încă din pruncie, dus de mînă de mama sa, luase parte la slujbele de la Mînăstirea Tismana. Un pasaj edificator în acest sens este următorul: „Aşa după cum atît de bine l-a înţeles pe Brâncuşi părintele Constantin Galeriu şi l-a exprimat într-o simplă emisiune radiofonică: „Brâncuşi a înţeles creaţia ca pe o călătorie spre înlăuntrul nostru, spre obîrşii, unde se intră în «realitatea cea adevărată», cum o numea el, cea a esenţelor unde omul poartă în sine «lumea» în ceea ce atinge nemurirea, ceea ce nu se mai supune morţii şi poate să-i redea chipul, viaţa, fiind totodată întîlnirea cu Dumnezeu. Este Calea filocalică a uitării de sine (…)“ (v. Brâncuși și spritualitatea Tismanei).

Nu închei evocarea de față fără a menționa un aspect biografic important: Nina Stănculescu este fiica arhitectului de seamă Florea Stănculescu, iar anul acesta a donat bibilotecii Academiei Române arhiva personală a tatălui său. Reproduc în facsimil adresa de mulțumire a prestigioasei instituții cu semnătirile directorului general Academician Florin Filip și ale șefei serviciului Dezvoltarea Colecțiilor Maria Rafailă3:

Scrisoare Academia Romana

Comentariile sînt de prisos.

Note subsol

  1. București, Editura Universalia, 2010
  2. „Brancusi gave me respect for tools and materials“ („Brâncuși m-a făcut să respect uneltele și materialele“) – avea să mărturisească el (cf. http://biography.yourdictionary.com/isamu-noguchi)
  3. Mulțumesc și pe această cale Ninei Stănculescu pentru încredințarea originalului documentului în vederea publicării