Transportul lemnului pe ape curgătoare – plutăritul – a fost o ocupaţie multiseculară a locuitorilor bazinelor multor râuri din România. Atestat documentar pe Mureş încă din perioada daco-romană, plutăritul s-a practicat în ţara noastră – pentru perioade mai lungi sau mai scurte şi cu intensităţi diferite – pe mai multe râuri, precum Mureş, Olt, Siret, Moldova, Prut, Someş, pe Crişuri, Argeş, Dâmboviţa, Vaser, Gurghiu ș.a. Însă, atât din punctul de vedere al duratei, cât și al intensității, peste toate domină plutăritul pe Bistriţa şi continuarea lui pe Siret, până la Galaţi. Putem considera, fără a greşi prea mult, plutăritul pe Bistriţa ca fiind nava amiral a plutăritului din România.

Dorneni pe plută către mijlocul veacului al XIX-lea. Desen de Alexandru Asachi

Când spun Bistriţa, mă refer nu numai la râul cu acest nume, cuprins între munţii Rodnei – unde îşi are izvoarele – și până la vărsarea lui în Siret, în aval de Bacău, ci şi la afluenţii săi : Ţibău, Cârlibaba, Dornişoara, Dorna, Teşna, Coşna, Neagra Şarului, Neagra Broşteni şi Bistricioara, afluenţi pe care s-a plutărit de-a lungul timpului. Plutăritul a constituit din vremuri imemoriale principalul mijloc prin care lemnul, acest valoros material de construcţie, dar nu numai, a putut ajunge din pădure la beneficiarii săi, aflaţi uneori la mari depărtări. Atât pe râurile din România, cât şi pe cele de aiurea, plutăritul s-a practicat de-a lungul timpului sub două forme : plutăritul sălbatic, prin care lemnul aluneca liber pe ape, în derivă, şi plutăritul dirijat, în plute, cel cunoscut de toată lumea din fotografii, filme, descrieri etc.

Legatul unei plute pe Bistriţa

În cele ce urmează mă voi opri numai la plutăritul dirijat, care a fost cel mai spectaculos și mai periculos pentru om, cel care a creat cele mai multe drame printre plutaşi, i-a inspirat pe scriitori, pictori, compozitori, sau a fost obiect de cercetare pentru specialişti în transporturi forestiere sau în alte domenii de cercetare.

Harta râurilor din România pe care, potrivit autorilor, în secolele XVIII și XIX s-a practicat plutăritul sub cele două forme: sălbatic şi dirijat.

Peste tot, apariţia plutăritului, în oricare din cele două forme, a fost condiţionată de existenţa obligatorie a patru condiţii, anume:

1. Existenţa unor întinse suprafeţe acoperite cu păduri de conifere;
2. O mare cerere de material lemnos, atât pentru piaţa internă cât şi pentru cea externă;
3. Lipsa unor căi de comunicaţie şi mijloace de transport corespunzătoare;
4. Existenţa unei ape curgătoare care să se poată preta la o asemenea activitate.

Lipsa doar a unuia dintre aceşti factori enumeraţi mai sus ar fi făcut imposibilă existenţa plutăritului. Principalul râu din România care a întrunit cele mai bune condiţii pentru practicarea plutăritului dirijat a fost Bistriţa moldoveană.

Deşi valea Bistriței traversează Carpaţii de la NV către SE, iar de la izvoare până la vărsarea în Siret are o lungime de 280 de km, o putem considera o adevarată vale longitudinală, mai ales dacă luăm în considerare distanţa foarte mare pe care o parcurge. Bistriţa mai are și alte avantaje faţă de alte râuri ale ţării, pe care s-a practicat plutăritul. Chiar de la izvoare, din Bucovina, ea primeşte ca afluenţi apele unor pâraie, care, prin amenajări în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, au permis transportul lemnului în plute. Bistriţa a fost marele colector al lemnului de pe întinsele păduri de răşinoase aflate în bazinul său, de la izvoare până la Piatra Neamţ, cel mai mare din Moldova. Debitul râului, lăţimea albiei, panta de scurgere, permit plutirea lemnelor de orice dimensiuni, de la cele mai mici – manelele, până la cele mai mari – catargele, a căror lungime putea ajunge până la 40 de metri.

Satul Broşteni cu podul peste Bistriţa la 1904

Toate aceste atuuri ale Bistriţei faţă de alte râuri ale României au constituit o invitaţie adresată omului pentru a le folosi. Dar oferta nu a fost gratuită : Bistriţa a cerut în schimb un mare preţ, un adevărat tribut de sânge, plătit de numeroase ori cu viaţa de cei care au avut curajul să se aventureze cu plutele pe apele sale vijelioase – plutaşii.

Locuri precum Cotul Acrei, Coifu, Moara Dracului, Dâmbul Colacului, zona de cataracte Toance, cu legendara piatră a lui Toader – un adevărat cimitir al plutaşilor – Capşa, Tarcău, Bocancea şi altele, au fost numai câteva dintre vămile extrem de periculoase prin care trebuia să treacă plutașii, expunându-se la mari riscuri, accidentându-se, sau, de multe ori, pierzându-şi viaţa în acele locuri. Odiseea Bistriţei nu se termina la Bacău, unde ea îşi vărsa apele în Siret. Plutele continuau să alunece pe acest râu până la Galaţi, cale de încă 185 de km, astfel că, din acest punct de vedere, putem considera Siretul ca o continuare a Bistriţei.

Iată cum, cu toate riscurile asumate, oamenii au reuşit sa transporte cu ajutorul apei, prin plute, lemnul din vestiţii codrii ai Bucovinei până la Galaţi, cale de peste 400 de km. De aici mai departe, încărcat pe vapoare, pe Dunăre, apoi pe mare, lemnul românesc a ajuns în toate ţările riverane Mării Mediterane, inclusiv în Egipt unde a fost utilizat la construcţia canalului Suez, sau a trecut oceanul Atlantic până în America Centrală, unde a fost folosit în acelaşi scop la construcţia canalului Panama. Renumitul lemn de rezonanţă din munţii Bucovinei a ajuns de timpuriu, pe aceeaşi cale, în mâinile lutierilor din Cremona, celebrii Antonio Stradivari, Andrea Amatti şi alţii. Vom vedea puţin mai târziu cum s-au petrecut lucrurile, cum au scos din el nu mai puţin divinele viori care uimesc şi astăzi lumea prin calitatea sunetului lor.

Plute gata de plecare pe haitul de la Iacobeni, pe Bistriţa Aurie

Toată această epopee a transformării falnicului brad din munţii Bucovinei şi ai Neamţului în catarge, apoi deplasarea acestora sute de kilometri pe calea apelor, prin plute, până la Galaţi, o datorăm unor oameni deosebiţi, muncitorii forestieri şi plutaşii. La începuturi, cele două categorii formau o singură clasă, adică iarna ei fasonau bradul din pădure şi îl transportau la malul unei ape plutibile, iar vara îl legau în plute şi îl transportau la destinaţie: beneficiarii interni aflaţi pe traseu sau direct la Galaţi, pentru lemnul destinat exportului.

Muncitorii forestieri, respectiv plutaşii, erau țărani locali – creştini cu frică de Dumnezeu și cu mult bun-simț şi respect faţă de natură – și proveneau din satele cele mai apropiate de unde se exploata pădurea ; aşa a fost întotdeauna ţăranul român.

Muncitori forestieri la faza de lucru de doborât

Este interesantă în acest sens informaţia potrivit căreia, când săteanul dornean mergea în pădure să doboare un arbore, mai întâi îngenunchea în faţa acestuia, îl ruga, făcându-şi cruce, să-l ierte că-i va curma viaţa, promiţând că, în locul lui, va planta un puiet tânăr, care să-i continue viaţa, şi se ţinea de cuvânt.

Poate numai aşa ne explicăm vastitatea suprafeţelor împădurite care s-au menţinut în zona dornelor până aproape de zilele noastre.

Plutaşul era persoana care conducea o plută pe Bistriţa, Siret sau pe oricare altă apă curgătoare pe care se practica acest mijloc de transport al lemnului. Plutăritul era o meserie ca oricare alta, care presupunea solide cunoştinţe din partea celor care o practicau ; în primul rând tehnica manevrării lemnului, atât pe uscat, cât şi pe apă, apoi cunoașterea în detaliu a traseului pe care urma să-l parcurgă pluta, cunoştinţe care se însușeau nu la şcoală, ci direct în practică, după o lungă perioadă de ucenicie.

Ucenicii în ale plutăritului se numeau dălcăuşi. Transmiterea meseriei se făcea de obicei ereditar, de la bunic la fiu, apoi la nepot, cei mai buni plutaşi fiind fiii şi nepoţii de plutaşi. Din rândurile acestora ieşeau adevăraţii profesionişti, deoarece ei se iniţiau în meserie din fragedă copilărie. Transmiterea ereditară a meseriei de plutaş a fost surprinsă cu măiestrie de către plutaşul poet Constantin Tănase – Teiu în poezia sa, Plutaşii de pe Bistriţa, după părerea mea o interesantă descriere în versuri a văii Bistriţei, cuprinse între Vatra Dornei şi Piatra Neamţ. Poezia începe cu versurile:

Foaie verde păltinaş,                         Dar să-mi dai ca dălcăuş

M-a făcut mama plutaş,                           Pe Ileana lui Ţăruş!

Iar tătucu meu, săracu,                           Că-i frumoasă şi voinică,

Mi-o dat şpranga şi ţuiacul                        Cu ea pluta nu se strică.

Şi îmi zice: măi băiete,                          Umblă cu tulpanul verde,

Mergi la plute, nu la fete!                    Doamne, bine i se şede,

Eu, tată, te-oi asculta,                    Iar catrinţa-i cu peteală

Şi la plute oi pleca,                        Nu te lasă de sminteală!

Ascendenţa din plutaşi nu era suficientă, însă, pentru însuşirea acestei meserii. Numeroşi oameni de cultură care au intrat în contact cu plutaşii, au arătat că aceştia trebuia să aibă o serie întreagă de alte calităţi. Profesorul Victor Ţăranu, nepot de plutaş şi care a călătorit de multe ori cu bunicul său pe plută de la Dorna, la Piatra Neamţ, într-un studiu publicat în 1940, a sintetizat foarte bine aceste calități, atunci când afirma : « Meşteşugul plutăriei, după cum se vede, nu este atât de simplu cum s-ar părea, ci, dimpotrivă, iar plutaşii nu sunt decât români şi rar se întâlnesc câtiva nemţi (este vorba de nemţi din satul Iacobeni). Pentru această meserie se cer însuşiri fizice şi sufleteşti.

Plutaşul este un om voinic, bine împlinit la trup, puternic în muşchi, chipeş la înfăţişare, isteţ şi curajos. Asta aşa cum l-a văzut Vlahuţă, sprinten, stăpân pe sine, nepăsător chiar, gata de luptă ca un gladiator, plin de grijă şi reculegere ». Toate calităţile menţionate de profesorul Victor Ţăranu erau cerinţe obligatorii pentru a putea presta munca extrem de grea şi periculoasă de plutaş.

A conduce o plută nu însemna să stai pe buzarul acesteia, să manevrezi alene cu o mână cârma, cum se întâmpla să-i vezi în anumite zone scurte ale Bistriţei și nicidecum să schimbi impresii sau vorbe de duh, uneori cu mai multe înţelesuri, cu femei de pe maluri, care ghileau pânza, pescuiau zlăvoci cu crâsnicul, sau să le întrebi cât este ora, când era evident că ele nu aveau ceas.

Fete la pescuit cu crâsnicul, partenere de discuţii cu plutaşii (foto A. Chevalier)

A conduce o plută însemna să stai permanent în picioare la cârmă, de la plecare până la destinaţie, pe vreme frumoasă sau rea, pe arşiţă sau zloată, fără niciun echipament de protecţie sau o modalitate de a te adăposti. Situaţia era dramatică atunci când, în aprilie, octombrie sau noiembrie, trebuia să intri în apa rece ca gheaţa până la brâu şi, cu ajutorul unui par pe post de pârghie, să încerci să urneşti pluta din loc după ce s-a oprit pe o stâncă sau în vârful unui grind.

Căruţă transportată cu pluta la iarmarocul din Piatra Neamţ, fotografie realizată în vara anului 1928

Marele om de cultură Gh. T. Kirileanu din Holda Broştenilor, bun cunoscător al vieţii locuitorilor de la munte, inclusiv a plutaşilor, ne-a lăsat mărturii memorabile, absolut reale, despre activitatea plutaşilor din vremea sa: “Numai cine cunoaşte de aproape ce vrea să zică plutaş şi plutărie ştie câte greutăţi, primejdii şi opinteli sunt legate de ocupaţia aceasta. Căci noi trebuie să lăsăm poeţilor şi iubitorilor de privelişti ale naturii partea încântătoare şi fără greutăți a plutăriei, când apa fiind liniştită (potrivită) pluta alunecă liniştit pe bălţile şi şipotele regulate ale Bistriţei şi numai din vreme în vreme e nevoie să tragă la cârmă o lopată, două spre a feri pluta de maluri…. Mari şi multe sunt greutăţile în trecerea plutei prin Cheile Bistriţei, pe la Cotul Acrei, Scara, Coifuri, prin Toance şi pe la toate marile cotituri ale Bistriţei, pe unde plutaşul trebuie să se opintească şi să tragă din răsputeri la cârmă, încordându-se şi forţând inima şi respiraţia, spre a scăpa de fărâmare pluta şi viaţa lui“.

Mai departe tot Ghiţă Kirileanu vorbeşte despre “primejdiile ce sunt pentru plutaşi şi plutărie pe vremea puhoaielor, când se închide Bistriţa cu zeci de plute, puse de-a curmezişul una peste alta. În asemenea împrejurări mulţi plutaşi se aleg cu zdrobituri sau fracturi, mai mult sau mai puţin grave. Aici trebuie să mai adăugăm ceva despre munca foarte anevoioasă ce o are de îndeplinit plutaşul când – apa Bistriţei fiind mică din pricina secetei – i se pune pluta pe o piatră sau pe un grind. Ca să o pornească şi s-o dea pe partea adâncă a apei, plutaşii întrebuinţează ca pârghie un par ; cu un capăt sub lemne şi cu celălalt rezemat pe unul din umeri, trebuie să ridice pluta în spate, adesea cu preţul unor opinteli uriaşe, care forţează inima, dând naştere la hernii, răni şi lovirea picioarelor etc, de care sufăr mai bine de jumătate din locuitori“. Toate aceste pericole care-l ameninţau pe plutașul bistriţean, descrise de Ghiță Kirileanu, au existat în toată perioada plutăritului, de la începuturi până în preajma Primului Război Mondial, când volumul de masă lemnoasă a unei plute era de circa 25 – 30 de mc.

În deceniul al III-lea al secolului trecut, prin introducerea şprăngii de oţel la construcţia şi manevrarea plutelor, volumul de masă lemnoasă a crescut substanţial, atingând suta de m.c., pentru ca în deceniul al VI-lea, în perioada de apogeu a plutăritului, multe plute să ajungă până la 300 – 350 de m.c. Pericolele pentru plutaşi au crescut şi ele, în special prin retezarea degetelor de la mâini sau a picioarelor, rezultat al manevrării neatente a șprăngilor. Am cunoscut chiar în satul meu doi plutaşi, primul, tânăr cu degete retezate la o mână, iar al doilea, un bătrân, căruia şpranga i-a tăiat un picior, apoi l-a târât în apa Bistriței şi, dacă prin apropiere nu s-ar fi aflat alţi plutaşi care să-l salveze, omul murea înecat şi cu piciorul retezat de şprăngi.

Ar fi multe, multe de spus, nu numai asupra condiţiilor deosebit de grele de muncă ale plutaşilor, ci și asupra condițiilor de viață, care nu erau nici ele mai uşoare. Aş aminti aici că în toată istoria plutăritului pe Bistriţa, de la începuturi până în vara anului 1944, după ce ducea pluta la destinaţie, să zicem de la Vatra Dornei până la Piatra Neamţ, plutașul se întorcea înapoi acasă pe jos, dar nu numai atât : el trebuia să mai transporte în spate rucsacul cu merinde, uneltele de lucru, respectiv, şpranga, toporul, sfredelul, ţapina sau ţuiacul, care, toate împreună, cântăreau multe kilograme.

Plutaşi mergând pentru a prelua plute (foto A. Chevalier)

În cazul cel mai fericit, primăvara, când era apă suficientă şi el nu întâlnea pe traseu evenimente (închisori de plute etc), traseul amintit mai sus – traseu de 150 de km – îl parcurgea în două zile ; la înapoiere spre casă, pe jos, lui îi trebuia o săptămână sau chiar mai mult. De aceea, în locurile unde Bistriţa făcea coturi mari, iar şoseaua naţională o însoţea, la înapoiere plutaşii foloseau scurtături, care, de obicei, treceau peste munte – erau aşa zisele drumuri ale plutaşilor. Spre exemplu, între Stejaru și Buhalniţa, drumul plutaşilor trecea peste muntele Botoşanu, munte pe sub care trece astăzi tunelul hidrocentralei cu acelaşi nume, iar de la Barnar, drumul plutaşilor lăsa valea Bistriţei, o lua pe pârâul cu acelaşi nume, trecea peste muntele Băda şi cobora la Dorna Arini, foarte aproape de Vatra Dornei.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, România semnase acorduri comerciale cu Germania, care prevedeau şi livrarea unor mari cantităţi de lemnărie. Cum mare parte din lemn provenea din pădurile bazinului Bistriţei, acesta nu putea ajunge la o cale ferată pentru a fi livrat beneficiarului decât prin plute. Majoritatea absolută a plutaşilor era mobilizată pe front. Ea lupta la Stalingrad, în câmpia Calmucă sau în munţii Caucaz, iar cei rămaşi să conducă plutele erau bătrâni cu puteri slăbite sau tineri cu mai puţină experienţă, de aceea plutăritul mergea greu, închisorile erau frecvente, iar nemţii credeau că plutaşii români sabotează livrarea lemnului plătit conform contractelor.

De aceea, în primăvara anului 1944 s-a hotărât militalizarea plutăritului pe Bistriţa, printre alte măsuri fiind şi aceea ca fiecare plutaş român să fie însoţit permanent pe plută de un soldat german înarmat. Lucrul esenţial din această afacere era că, imediat ce românul ajungea la Piatra Neamţ, preda pluta, primea plata pentru munca prestata şi, împreună cu « îngerul lui păzitor », se urca într-o maşina militară germană care-i aducea în câteva ore acasă, sau într-o schelă de expediţie pentru a prelua o nouă plută. Fratele meu, Pantelimon, plutaş neîncorporabil, avea un asemenea înger păzitor, un austriac din Viena, biolog în viaţa civilă, care locuia într-o cameră din casa noastră şi cu care noi ne înţelegeam foarte bine. La 23 august 1944, când ne-a părăsit, el vorbea binişor româneşte, iar eu, copil fiind, acumulasem un bagaj bun de cuvinte din limba lui Heine. Principalul lucru cu care el şi toţi colegii lui afectaţi plutăritului pe Bistriţa s-au întors acasă în Austria sau Germania, dacă nu au murit pe front, este că, tot călătorind cu pluta aproape o vară întreagă, pe acelaşi traseu, dar mai ales ajutând uneori plutaşul român care se afla în situaţii dificile să iasă din încurcătură, ei au învăţat traseul, au ajuns să cunoască apa, și, cum spuneau plutaşii, aproape deveniseră ei înșiși plutași.

Asigurarea transportului auto a plutaşilor acasă sau într-o schelă de expediţie – pentru a prelua o nouă plută – a redus enorm intervalul dintre două plute duse la destinaţie, ceea ce a mărit productivitatea muncii, acesta fiind principalul rezultat al militarizării. După război, practica asigurării transportului gratuit al plutaşilor acasă sau în schelele de expediţie a fost continuată şi a funcţionat până în 1969, când plutăritul pe Bistriţa a încetat definitiv.

Pentru a încheia acest capitol despre plutaşi voi menţiona câteva cuvinte despre îmbrăcămintea şi alimentaţia acestora. Mai întâi o mică precizare: în tot decursul timpului, plutaşii de pe Bistriţa s-au împărţit în două categorii: plutaşii de munte şi plutaşii de şes. Din grupul plutaşilor de munte făceau parte toţi plutaşii care conduceau plutele pe Bistriţa de la primul hait, cel de la Putredu, până la Piatra Neamţ, împreună cu plutaşii de pe toţi afluenţii. Din grupul plutaşilor de şes făceau parte cei care conduceau plutele de la Piatra Neamţ la Bacău, apoi pe Siret până la Galaţi. Plutaşii de munte nu depăşeau Piatra Neamţ, deoarece ei nu cunoşteau apa, după cum cei de şes nu se aventurau în amonte de Piatra Neamţ din aceleaşi motive.

Îmbrăcămintea plutaşilor a fost întotdeauna cea a ţăranilor din satele din care ei proveneau, respectiv pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp, cămaşa de in, cânepă sau bumbac, iţari din bumbac sau cioareci de lână albă, ciorapi şi obiele din lână şi, în sfârşit, cunoscuta opincă, din piele de bovine sau porcine tăbăcită în familie. Plutaşii de munte mai purtau peste mijloc chimirul, o curea lată de circa 15 cm, cu pereţi dubli, în care-şi păstrau actele de identitate personale, actele plutei, banii, iasca şi amnarul cu care aprindeau focul. În timpul sezonului mai rece plutaşii de munte mai purtau o bondă din piele de miel argăsită, cu niţul (părul) spre interior, foarte călduroasă şi comodă la lucru, precum şi un pulovăr de lână, croşetat în casă. Peste toate acestea avea un suman gros de lână, fără căptuşeală, care-i servea atât pentru vremea friguroasă, cât mai ales pentru a se acoperi în timpul nopţii. Dacă după ce pleca cu pluta se pornea o ploaie torenţială, cum se întâmpla adesea la munte, sau o zloată rece, care-l uda până la piele, el nu mai putea opri pluta pentru a se adăposti, deoarece nici nu avea unde face acest lucru, ci trebuia să continue drumul. Dacă vremea frumoasă revenea, hainele ude se uscau pe el ; dacă nu, el trebuia să lucreze ud până seara, când trăgea pluta la mal. Este unul din aspectele dramatice ale muncii plutaşilor, de care nu s-a vorbit aproape deloc. Câteva cuvinte despre încălţăminte. Unii autori spun că plutaşii conduceau pluta desculţi. Situaţia este perfect adevărată, însă numai în timpul verii, atât pentru perioada de dinainte de 1948, an în care s-a introdus echipamentul de protecţie (în speţă pelerina şi cizmele de cauciuc), cât şi după aceea. În lunile aprilie-mai şi septembrie – noiembrie, când apa era rece, plutaşii lucrau încălţaţi. Opincile nu-i protejau de umezeală, dar ciorapii şi obielele de lână îi făcea să suporte mai uşor frigul la picioare.

Autorul acestei cărţi (dreapta), cu prietenul său Valer Arsinte, în perioada în care lucra la echipa fulger

Lucrând permanent în umezeală, mai ales vara, plutaşii se opăreau la picioare, o boală extrem de dureroasă. Cizmele de cauciuc nu au atenuat boala, ci au acutizat-o, deoarece nu permiteau piciorului să transpire. Vara era suficient să porţi cizme de cauciuc o singură zi şi seara erai deja opărit la picioare – spun asta din proprie experienţă. De aceea, dacă vremea le-o permitea, plutaşii căutau să profite de orice moment prielnic pentru a renunţa la cizme. Când înainte vreme plutaşii se înapoiau acasă pe jos, ei mergeau desculţi şi cu pantalonii suflecaţi, pentru a se răcori. În perioada dintre cele două războaie mondiale, majoritatea sătenilor, inclusiv plutaşii, au renunţat la costumul tradiţional românesc, cu cămaşă albă şi cioareci şi l-au adoptat pe cel « nemţesc » purtat astăzi de toată lumea, evident fără blugi, care au apărut mult mai târziu şi sunt de sorginte americană. În anul 1948 s-a introdus echipamentul de protecţie pentru plutaşi, format din cizme de cauciuc şi o pelerină fără mâneci şi foarte grea, înlocuită destul de repede cu un alt model mai comod, dar şi mult mai uşoară. Introducerea pelerinelor şi a cizmelor de cauciuc a fost o mare realizare, deoarece din acel moment plutaşii au fost protejaţi împotriva intemperiilor, ceea ce le-a îmbunătăţit considerabil condiţiile de muncă şi de viaţă. Cât priveşte alimentaţia, în timp ce se aflau cu pluta pe apă plutaşii consumau alimente sub formă de hrană rece, provenite numai din gospodăria proprie, sigur ecologice, fără conservanţi, coloranţi, E-uri şi alte chimicale cu care sunt burduşite alimentele pe care le cumpărăm astăzi din magazine.

Ele constau din nelipsita mămăligă rece, brânza de oi frământată (burduf), lapte acru păstrat în budâie (vas mic de lemn), ouă fierte, slănină sau carne sleită la borcan şi cam atât. În alimentaţia plutaşilor de şes un procentaj mai mare îl reprezentau legumele (cartofii) şi fructele, de unde şi porecla de perjeri sau corobeţi – consumatori de perje sau pădureţe – cu care erau gratulaţi de către confraţii lor de la munte. Unii autori vorbesc despre vetrele făcute pe plute pe care plutaşii îşi făceau mămăliga, sau îşi încălzeau mâncarea. Da, era folosit un asemenea procedeu, mai ales de către plutaşii de şes, care parcurgeau traseul Piatra Neamţ – Galaţi într-o perioadă mai lungă de timp, de circa două săptămâni. Dintre plutaşii de munte, avându-se în vedere că timpul necesar pentru a ajunge la Piatra Neamţ era, în general, mult mai scurt, doar unii dorneni, din exces de prevedere, îşi făceau vatră pe plută şi îşi luau şi un ceaunel pentru a-şi face mămăliga, ceaunel pe care erau obligaţi apoi să-l care în spate la înapoiere acasă. Îmi aduc bine aminte că în copilărie vedeam adesea asemenea plute cu vatră pe ele, dar după anul 1948 ele au dispărut. Dacă împrejurările îl obligau pe plutaş să facă mămăligă, atunci el apela la cea mai apropiata casă, unde ruga gazda să-l lase să o facă pe sobă.

După anul 1948 alimentaţia plutaşilor s-a diversificat, ei putând cumpăra de la magaziile muncitorilor forestieri pâine, salam, conserve de carne, peşte sau legume, marmeladă etc. În încheierea capitolului despre alimentaţia plutaşilor voi aminti şi despre alcool, deşi acesta nu este un aliment. Unii cercetători au semnalat, pe bună dreptate, prezenţa alcoolismului în rândul unui mare număr de plutaşi, cu toate consecinţele negative care decurgeau din practicarea acestui viciu.

Ca unul care mi-am petrecut copilăria şi o bună parte din tinereţe în mijlocul plutaşilor, am lucrat cot la cot cu ei, i-am cunoscut bine, pot afirma cu toată tăria că plutaşii de munte de pe Bistriţa, adică cei care plutăreau între Putredu şi Piatra Neamţ, inclusiv cei de pe afluenţi, nu consumau niciodată băuturi alcoolice în timp ce conduceau plutele. Condiţiile de lucru erau extrem de periculoase pentru ca ei să-şi permită acest lucru. Nu se putea imagina un plutaş care se urca pe plută nu beat, ci doar puţin ameţit de băutură, deoarece era în pericol să-şi piardă echilibrul pe lemnele ude în mişcare, să alunece cu picioarele printre buşteni şi să se accidenteze grav, ca să nu mai vorbim că nu avea cum să vâslească la cârmă. Pe tot traseul pe care-l parcurgeau plutele, de la primele haituri şi până la Piatra Neamţ, puteau apărea diferite evenimente, precum încălecarea tablelor plutei la ieşirea de pe şpraiţurile haiturilor, a buştenilor în urma lovirii de maluri la coturile din zone de şuvoi, desfacerea unor coarde, ori toate acestea trebuiau remediate imediat. Cum putea să rezolve asemenea lucruri un om în stare de ebrietate ? Era imposibil fără să se accidenteze grav sau chiar să se înece. Cât am lucrat la plute, eu nu ţin minte să fi auzit că un plutaş s-a accidentat sau s-a înecat deoarece s-a urcat beat la cârmă.

Pentru plutaşii de șes, eu nu bag mâna în foc. Situaţia lor era total diferită. Ei lucrau în cu totul alte condiţii, pe o apă liniştită, dar mai ales de la Bacău la vale, pe Siret, ei traversau o mare zonă viticolă a ţării, unde licoarea lui Bachus se găsea din abundenţă. Plutaşii de şes consumau vin aşa cum confraţii lor de pe Mureş şi Tisa consumau horincă.

Totuşi trebuie să fim realişti, să nu ne imaginăm că plutaşii de munte erau nişte îngeraşi care fugeau de alcool ca dracu de tămâie. Nu beau în timp ce conduceau pluta, dar după ce o predau şi primeau plata muncii, oho, ce veselie! Mulţi căutau să recupereze perioada « grea de abstinenţă la alcool» consumând excesiv, aruncându-şi toţi banii pe băutură, astfel că acuzaţia de alcoolism este perfect justificată. Patima consumului excesiv de alcool cuprindea un număr apreciabil de plutaşi. Ea intrase deja în folclorul acestora. Expresii de genul ,, eu nu am spart pluta până la Piatra, dar am spart-o la înapoiere acasă“ sau ,,de pe apă v-am luat, pe apă vă dau “ erau folosite în mod curent de către plutaşii beţivi. Prima se referea la faptul că după ce a dus bine pluta la Piatra Neamţ şi a primit banii, pe aceştia i-a risipit prin crâşmele aflate pe drumul de înapoiere acasă, deci a muncit în zadar. A doua zicală se refera tot la bani, în sensul că i-a primit pentru o muncă prestată pe apă, pe care apoi îi aruncă tot pe apă, adică pe alcool. Obiceiul unor plutaşi de a merge imediat la crâşmă după ce au predat pluta, a fost sesizat şi sintetizat magistral, după părerea mea, de către plutaşul poet Constantin Tănase – Teiu atunci când încheie apoteotic poemul său, Plutaşii de pe Bistriţa, cu versurile:

Pune flori la pălărie                 Şi bani-i duce la Slata.
Şi duce pluta la Vie.                    Duce pluta la Tabon
Prinde pluta la Sărata                  Şi banii la Solomon.

 Vie și Sărata erau două schele de tranzit din Piatra Neamţ, iar Tabon era schela fabricii de cherestea cu acelaşi nume, unde, după ce predau plutele, plutaşii mergeau imediat ,,să ducă banii “ la Slata şi Solomon, doi evrei întreprinzători, care-şi deschiseseră cârciumi în imediata apropiere a schelelor, plutaşii fiind principalii lor muşterii.

În continuare vom urmări puţin cum au ajuns catargele din Carpaţi, graţie plutaşilor, în mâinele lutierilor din Cremona, care au scos din ele celebrele viori de tip Stradivarius. În perioada în care mă documentam pentru elaborarea cărţii « Plutăritul pe Bistrița », prietenul meu, istoricul târgumureşean Ion Ranca, mi-a relatat că, deși nu mai reținea exact cartea-sursă a informației respective, în secolele XVII – XVIII catargele navelor militare turcesti – galioanele – capturate în timpul luptelor navale din Mediterana, erau foarte căutate de către lutierii italieni, pentru calitatea excepţională a lemnului de rezonanţa pe care acestea îl aveau, sugerându-mi să aprofundez acest subiect. Documentându-mă, am constatat că informaţia s-a dovedit a fi o adevărată mină de aur, privind calitatea lemnului de rezonanţă românesc folosit la construcţia instrumentelor muzicale cu coarde, cum a ajuns acesta în mâinele lutierilor italieni, istorie care, în rezumat, ar fi următoarea : lemnul de rezonanţă folosit la construcţia viorilor s-a găsit întotdeauna în puţine locuri din Europa, iar în prezent, în cantităţi mici, se mai afla în păduri din Germania, Rusia, în Carpaţii nordici din Cehia, dar principalul producător rămâne România.

În ţara noastră molidul de rezonanţă nu creşte în toţi Carpaţii, ci numai în nordul celor Orientali, pe ambele versante, în Moldova şi Transilvania, începând cu ocoalele silvice din Vişeu şi Cârlibaba în Maramureş şi, respectiv, Bucovina şi terminând cu cele din Sovata, Dărmăneşti şi Tulnici în Sud. În Carpaţii Meridionali şi cei Occidentali se găseşte în cantităţi foarte mici şi de calitate inferioară. Un mare număr dintre aceste ocoale silvice se află în bazinul Bistriţei, de unde lemnul de rezonanţă, legat în plute, ajungea la Galaţi, iar de aici, pe diferite căi, până în Italia.

Se înţelege că, la începuturi, maeştrii lutieri italieni găseau lemnul de rezonanţă în apropiere, în munţii Alpi, dar pe măsură ce resursele au scăzut, ei s-au văzut obligaţi să-l caute în alte locuri, ajungând în final până în ţinuturile noastre. Pentru început, ei au descoperit calităţile lemnului de rezonanţă românesc cumpărând catargele de la galioanele turceşti capturate în urma bătăliilor navale din Mediterana. Este interesantă, în acest sens, informaţia, anecdotică într-un anumit sens, furnizată de către Zoltan Negysi, în lucrarea sa « Vioara și constructorii ei » în care afirmă : “ În vremea aceea Veneţia întrebuinţa mari cantităţi de lemne pentru vâslele corăbiilor. Turcii, cu care de altfel duceau dese războaie, livrau Veneţiei tot felul de articole din lemn gata confecţionate, printre care şi vâslele gata făcute dintr-un arţar splendid, dar care se frângeau uşor şi prin asta concurau la imobilizarea corăbiilor veneţiene în timpul ciocnirilor navale. Andrea Ammati, preocupat de calitatea viorilor sale, a cumpărat o mare cantitate din aceste vâsle “.

Desigur, turcii nu comercializau numai produse din lemn gata făcute, de genul vâslelor amintite, ci vindeau şi mult lemn brut, printre care şi multe catarge provenite din Carpaţi. Este suficient, cred eu, să amintesc în acest sens că în 1823 au sosit în portul Galaţi 3615 catarge, formând 595 de plute. Dintre acestea, o parte erau folosite de către turci în şantierele lor navale, majoritatea fiind însă exportate în toate țările riverane Mării Meditarane, inclusiv în Italia. Maeştrii lutieri italieni au mai descoperit ceva în plus, şi anume cum catargele provenite de la corăbiile turcești capturate, constituiau un excelent lemn de rezonanţă.

Lemnul de rezonanţă folosit la construcţia instrumentelor muzicale cu coarde este în special din molid, datorită raportului favorabil dintre elasticitatea şi densitatea acestui material. Pentru a putea fi folosit la construcţia instrumentelor muzicale, specialiştii au stabilit că lemnul de rezonanţa trebuia să îndeplinească un numar mare de condiţii (13 la număr), printre care principalele erau : să provină dintr-o regiune a cărei altitudine să fie cuprinsă între 800 şi 1500 de m, să aibă un sol umed, dar mai sărac decât cel obişnuit acestei categorii de specii, perioada vegetativă scurtă, vârsta cuprinsă între 200 si 300 de ani, greutatea specifică mică (între 0,4O și O,45 gr/cmc), să fie lipsit de noduri, iar inelele anuale să fie cât mai înguste, între 1-2 mm pentru vioară şi 2-3 mm pentru violoncel.

Aceste condiţii au fost descoperite şi stabilite de către maeştrii italieni, care le-au şi codificat în urma unor cercetări şi experimentări îndelungate. Legat de acestea, îmi aduc aminte de următoarea întâmplare : în studenţie mergeam frecvent la concertele lecţie organizate duminica de către Filarmonica ieşeană, în sala de concerte ai cărei pereţi erau practic lipiţi de cei ai căminului în care locuiam. În afară de audierea unor partituri muzicale, un profesor comentator, de obicei un muzician local, dădea auditoriului o sumedenie de explicaţii şi informaţii interesante despre conţinutul operei muzicale interpretate, despre rolul fiecărui instrument din orchestră, eventual apariţia şi evoluţia acestuia, despre autor etc.

Odată, un participant la concert l-a întrebat pe profesorul care ne dădea explicaţii : de ce în perioada contemporană nu se mai construiesc viori de calitatea celor făcute la sfârşitul secolului al XVII-lea de către lutierii din Cremona ? Profesorul, după câte îmi aduc aminte muzicianul ieşean Achim Stoia, a enumerat mai multe motive, printre care a ţinut să sublinieze că atunci se folosea un lemn bine uscat natural. Oare ce lemn de rezonanţă, mai bine uscat natural exista atunci decât catargul unei corăbii, provenit din Carpaţii Răsăriteni, lemn care zeci şi zeci de ani a stat în bătaia vânturilor şi a soarelui mediteranean ?

Mai mult, în legătură cu lemnul de rezonanţă folosit de către lutierii italieni şi provenit din Carpaţi pe această cale sau fie şi numai transportat pe mare, unii autori şi-au exprimat părerea că în timpul transportului se producea un proces de dezalcanizare a lemnului, precum şi o absorţie de săruri de calciu, care ar fi îmbunătăţit considerabil calitatea materialului.

Valoarea lemnului de rezonanţă din Carpaţi şi modul cum acesta a ajuns în mâinile lutierilor italieni au fost recunoscute şi pe plan european. Specialistul austriac F.S. Exner scria într-o lucrare apărută în 1876 că «pădurile Bucovinei produc lemnele cele mai preţioase, lemn de rezonanţă excelent şi lemn de catarge pentru corăbii, a căror calitate nu poate fi întrecută pe piaţa mondială de niciun alt lemn».

După I. Fetis, istoriograf francez, «italienii au importat mult lemn de rezonanţă din Balcani şi din Principatele Unite, afirmaţie care a fost dovedită pe bază de documente. Aici este cazul să menţionăm valoarea mondială a lemnului românesc. Se ştie că Principatele Române, subjugate Imperiului Otoman, erau obligate să plătească tribut anual, din care, natural, nu lipsea molidul de rezonanţă, care era adus cu plutele pe Siret la Dunăre, de unde era transportat la Constantinopole şi apoi o parte lua drumul Italiei. Italienii construiau instrumente muzicale şi din catargele (din molidul de rezonanţă) de la navele de război capturate». Iată citatul pe care istoricul Ion Ranca îl reţinuse, dar nu mai ştia din ce carte.

Atunci când cantitatea de lemn de rezonanţă de care aveau nevoie era insuficientă, italienii nu s-au sfiit să vină să-l caute şi să-l ia direct de la sursă, adică din Carpaţii românești. Dovada acestei afirmaţii o constituie şi faptul că o parte din masivul Gurghiului se numeşte şi astăzi Valea Italienească. Afirmaţia este întărită, de asemenea şi de denumirile italiene rămase la uneltele şi comenzile de lucru folosite de către ţapinarii noştri, precum ţapină, marina, volta, vardo, etc.

Eu cred că opiniile specialiştilor pe care i-am enumerat mai înainte privind calitatea lemnului de rezonanță din Carpaţi constituie o probă suficientă pentru a dovedi aprecierea de care acesta se bucura de multă vreme din partea beneficiarilor europeni.

Parafrazându-l pe regretatul profesor George Pruteanu, cu a sa celebră emisiune de televiziune «Doar o vorbă să-ţi mai spun», înainte de a încheia acest articol, la cele spuse de muzicianul Achim Stoia de la Filarmonica din Iaşi, aş mai avea de adăugat următoarele : viori de calitatea celor făcute de lutierii italieni în secolele XVII – XVIII se fac şi în prezent, dar lucrul cel mai important este că ele sunt construite chiar în România, la Reghin. Este şi normal să fie aşa, localitatea aflându-se în imediata apropiere a unui bazin cu păduri de molid şi de brad, al căror lemn de rezonanţă, am văzut, a fost cunoscut şi apreciat de multă vreme de către lutierii din Italia.

În ce priveşte România, construcţia de viori a apărut mai târziu. Ea a apărut mai întâi în Transilvania, datorită unor lutieri germani şi maghiari….. În Transilvania a luat fiinţă fabrica de instrumente muzicale din Reghin, cunoscută prin calitatea instrumentelor ei exportate azi în Anglia şi alte ţări. Aici a lucrat cunoscutul lutier Roman Boiangiug, astăzi pensionar, care a creat acolo o şcoală de luterie românească, între ai cărei reprezentanţi am cunoscut pe Ion Luca şi colectivul său de lutieri, experţi care construiesc faimoasele lor viori de tip Stradivarius ». Afirmaţiile de mai sus nu sunt vorbe aruncate în vânt de către mine, profan în ale muzicii, ci le-a făcut un expert în materie, profesorul doctor Ion Sârbu, un erudit cunoscător al fenomenului muzical, autorul monumentalei lucrări Vioara şi maeştrii săi de la origini până azi.

Calitatea lemnului românesc şi arta meşterilor din Carpaţi sunt apreciate în lumea cea mai fină a lutierilor, la Cremona în Italia, oraşul lui Stradivarius, acolo unde într-un catalog al producătorilor de viori este înscrisă, la poziţia a 11-a, marca Gliga.

Vasile Gliga este creatorul, în timp, a celei de a doua fabrici de instrumente muzicale cu coarde din Reghin, dar care este cea mai mare din punctul de vedere al producţiei. Cei 300 de muncitori – artişti ai acestei fabrici – produc anual 40.000 de instrumente muzicale cu coardă şi arcuş, din care mai mult de jumătate sunt vândute în Statele Unite al Americii, restul ajungând în Germania, Japonia, Australia şi în alte ţări de pe cele cinci continente, dar și în România. Toate cele relatate mai înainte confirmă încă odată, dacă mai era necesar, justeţea zicalei « Omul sfinţeşte locul », anume că prin muncă, pricepere, pasiune şi voinţă se pot depăşi obstacole şi obţine rezultate care înainte erau de neimaginat.

Vezi GLOSAR – Termeni  legați  de  munca  la  pădure  și  plutărit

BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ 

• Anania Mihail, Descrierea Moşiei Tarcău şi Plutăritul pe Bistriţa, în Revista pădurilor, pe 1900
• Anghel Gheorghe şi Suciu Viorica, Mărturii ale practicării plutăritului în Transilvania, din Antichitate în Evul Mediu şi perioada modernă. Rolul Oraşului Alba Iulia în istoria plutăritului, în Apulum XLI-2004
• Antonescu Petre, Convenţiile comerciale şi influenţa lor asupra dezvoltării industriei lemnului, Revista pădurilor, iunie -1903.
• Antonescu Petre, Istoria socială a ţărănimii noastre, în Revista pădurilor, ian/feb. 1915
• Arvinte V., Terminologia exploatării forestiere şi a plutăritului, în Studii şi cercetări știinţifice, anul VIII/1957
• Asociaţia Înălţarea, Procesele verbale 1,2 şi 3, Dosar 1/193237/1938, Arhivele Naţionale, filiala jud. Neamţ.
• Atanasiu Andreea, Construcţii navale în Ţările Române, în secolele XV – XVII, în Anuarul Marinei Militare din Constanţa, tomul IV/2002.
• Badea M. Problema gospodăririi pădurilor cu lemn de rezonanţă, în Revista pădurilor, nr. 7/1965.
• Banu Florin, Paşi spre autonomia R.P. Române, desfiinţarea sovromurilor. Histoire, Tomul XLIV-XLV, 1988-1989, în Analele Știinţifice ale Univ. Al. I. Cuza din Iaşi.
• Berian Augustin, Monografia Domeniului Borca şi Sabasa –Farcaşa din judeţul Suceava, Bucureşti, 1906.
• Bereziuc Rostislav, Transportul lemnului în Bucovina, în Bucovina forestieră, anul II, nr.1/1994.
• Bodor G. Pavel Em. Şi Scondac C. Plutăritul pe Bistriţa,, în Revista muzeelor, nr. 2/1970.
• Bogdan Ion, Documentele lui Ştefan cel Mare, București, 1913.
• Boicu L. Încercări de navigabilizare a râurilor din Moldova în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Iaşi, anul II, 1965.
• Boicu L. Transporturile în Moldova între 1848 – 1864 în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864, Bucureşti, 1963.
• Botez C şi Balica Gh. Arhivele izvor bogat de informaţii privind istoria exploatării forestiere în Moldova, în Revista arhivelor, Anul IX, nr. 2/1966.
• Botez C. şi Berlescu D. File din istoria Fabricii de celuloză şi hârtie Letea – Bacău, Ed.Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, 1969.
• Candrea Vasile, Broşteni – Monografie, Ed. Anakarom, Iaşi l995.
• Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Ed. Tipografia Naţională, Bucureşti, 1938.
• Capşa Aurora, Plutăritul pe Bistriţa, în Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ, 1930
• Cartianu I.P. Plutăria pe Bistriţa şi puhoaiele, Revista pădurilor, septembrie /1912.
• Călători străini în Ţările Române, vol. 1-2, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968-1973.
• Columbeanu Sergiu, Aspecte ale istoriei navigaţiei române, în revista Studii, nr. 25/1972.
• Corlăţeanu Silviu, Transporturile forestiere, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1964.
• Costea Ion D. Reghin, Destin şi istorie, Ed. Petru Maior, Reghin, 2007
• Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia. Panaitescu. Bucureşti 1958
• Documente privind istoria României, Editura de Stat, Bucureşti 1957
• Donisă I şi Poghirc P. Valea Bistriţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti l968.
• Dordea Ioan, Aspecte tehnice ale transportului sării pe Tisa în veacul al XVIII-lea, în Marmaţia.7/2 Baia Mare, 2002.
• Drăghici Manolache, Cronica Moldovei pe 500 de ani, până în zilele noastre, de Constantin Mihăilescu-Gruiu, ediţia din 1857 (cu caractere chirilice)
• Dinulescu Spătaru Maria, Grinţieş, aşezare montană pe valea Bistriţei, Ed. Nona P. Neamţ, 2006.
• Dunăre N. Plutăritul tradiţional în subzonele nord-estice ale Munţilor Apuseni, în Apulum, X, Alba Iulia MCMLXXII (1972)
• Frandeş Ilie, Valea Gurghiului, Istorie şi spiritualitate, Casa de editură Mureş, Târgu Mureş, 2006.
• Galinescu Teoxtist, Despre plutărit pe Bistriţa, în Antologia Plutaşii de pe Bistriţa, Ed. Cetatea Doamnei.Piatra Neamţ, 2006.
• Gavruc Valeriu şi Marc Dorel, Civilizaţia lemnului în estul Transilvaniei. Interferenţe, plutărit, prelucrarea şi comerţul lemnului, Catalog de expoziţie, Ed. Sf. Gheorghe, 2066.
• Giurescu, C.C. Istoria pădurii româneşti, Ed. Ceres, Bucuresti l975.
• Giurescu C.C. Istoria știinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV-XIX, Ed. Ceres, Bucureşti 1976.
• Ghibănescu Gh. Revista pădurilor nov/dec. 1910.
• Ghibu Onisifor, Chemare la judecata istoriei, Bucureşti 1992.
• Grapini V. Inginer, Molidul de rezonanţă, în Revista pădurilor nr. 7/1967.
• Guboglu Mihail, Catalogul documentelor turceşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960
• Guboglu Mihail, Paleografia şi diplomaţia turco-osmană, Bucureşti 1958.
• Guzman Eugen, Transportul lemnului pe apă şi uscat, Tipografia Naţională Jean Ionescu, Bucureşti 1923.
• Iacobescu Mihai, Din istoria Bucovinei, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993.
• Ichim Radu, Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina, Ed. Ceres, Bucureşti, 1988.
• Ionescu D.G., Plutăria pe Bistriţa, Revista pădurilor pe 1898.
• Ionescu Ghiţă, Comunismul în România, București, 1994.
• Iorga Nicolae, Istoria comerţului românesc, epoca mai nouă, Tipografia Românească, Bucureşti, 1925.
• Iorga Nicolae, Descrieri de călătorie pe Bistriţa, în Floarea darurilor, vol. II, nr.19 din 5 aug. 1907.
• Istoria României, vol. III, Ed. Academiei R.P. Române, Bucureşti 1964.
• Istoria României, vol. IV, Ed. Academiei R.P. Române, Bucureşti, 1964.
• Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971
• Ittu Mihai, Începutul plutăritului pe Mureş, în Revista pădurilor, nr. 4/1931.
• Ittu Mihai, Contribuţii la istoricul întrebuinţării ferăstrăului de apă în România, Revista pădurilor nr. 2/1931.
• Kirileanu Gh.T. Descrierea Moşiei Regale Broşteni, Ed. Carol Gobl, Bucureşti, 1906.
• Kirileanu Gh. T. Orânduiala de pădure pentru Bucovina, Revista pădurilor, nov/dec. 1908.
• Lungu Maria, Transporturile forestiere, lucrare pentru gradul I în învăţământ, în manuscris.
• Megyesi Zoltan, Vioara şi constructorii ei, Ed. Muzicală, Bucureşti 1962.
• Meteş Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în sec. al XVII-lea, Sighişoara, 1921.
• Palamaru Mihai, Plutăritul în silvicultură, în Revista pădurilor nr.6/2003.
• Panaitescu P.P., Viaţa feudală în Moldova şi Ţara Românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
• Platon G. Domeniul feudal din Moldova în preajma Revoluţiei de la 1848, Ed. Junimea, Iaşi, 1973
• Popescu Alexandru, Plutăritul lemnului în Vechiul Regat, în Revista pădurilor, nr. 9/1930
• Popovici Rodica, Negoeşti, un sat din zona Neamţ în secolele XIV-XVII, în Arheologia medievală 4/2002, Revistă a Muzeului judeţean Caraş-Severin.
• Radian S.P. Transportul lemnului pe apă, în Revista pădurilor nr. 3/1891
• Radian S.P. Transportul lemnului pe apă, în Revista pădurilor nr. 10/1891
• Ratan I. Suedia sub aspectul plutirii lemnului, în Revista pădurilor, nr. 3-4/1939.
• Revista pădurilor (colecţie) pe anii 1886 – 1916 şi 1919 – 2004.
• Sburlan D.A. Problema drumurilor şi a instalaţiilor de transport, în Revista pădurilor, nr.11/1969.
• Sârbu Ion, Vioara şi maeştrii ei de la origini până azi, Ed. Info-Team, Bucureşti 1998.
• Spleny baron de, Descrierea Bucovinei, în Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998.
• Stere C. În preajma revoluţiei, roman, Bucureşti.
• Tratatul de pace semnat de România cu Puterile Centrale la Buftea, la l8 mai 1918, (Arhiva MAE).
• Ţăranu Petru, Memoria dornelor, repere istorice, Ed. Biblioteca Bucovinei, Suceava, 2002.
• Ţăranu Victor, Plutăritul pe Bistriţa, în Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra Neamţ pe anii 1936-1940 Piatra Neamţ, 1942.
• Ţelman Ion, Din istoria Maramureşului, Ed. Aska Grafica, Sighet 2008.
• Vlăduţiu Ioan, Etnografia românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
• Vlăduţiu Ioan, Lucrul la pădure şi plutăritul, în Etnografia Văii Bistriţei, zona Bicaz, Piatra Neamţ, 1973.
• Vulcănescu Romulus şi Simionescu Paul, Drumuri şi popasuri străvechi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1974.