Note asupra discursului religios din perspectivă morfosintactică

 

Înainte de a aborda subiectul principal al acestei lucrări, şi anume partea de analiză gramaticală cu valoare stilistică a celor două cărţi biblice, ne vom opri asupra unei succinte prezentări a acestora.

Este de notorietate că Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor sunt două cărţi care au atras atenţia exegeţilor, filosofilor, dar şi a filologilor, deoarece oferă numeroase înţelesuri ascunse, dar şi un bogat material de lucru asupra faptelor lingvistice pe care le conţin.

Ecclesiastul este considerat a fi o un mic tratat de filosofie, deoarece îşi propune un scop filosofic, ceea ce îl face să se evidenţieze între celelalte cărţi ale canonului biblic.

Alături de atributul filosofic, este de necontestat caracterul didactic al acestei cărţi biblice, Ecclesiastul fiind receptat de către numeroşi poeţi ca o lucrarea artistică cu un pronunţat caracter didactic. Între aceşti poeţi, Miron Costin s-a remarcat ca fiind unul dintre cei pentru care meditaţia Ecclesiastului a reprezentat o sursă de idei şi de sentimente preluate şi redate pe tot parcursul poemului Viiaţa lumii, începând de la motto şi până la ultimul vers.

Cartea este structurată pe 12 capitole, fiecare purtând un titlu care se află în deplină concordanţă cu elementul paratextual, graţie prezenţei câmpului lexical al elementului/elementelor-cheie din fiecare titlu, semnificaţiile acestora regăsindu-se la nivelul mijloacelor artistice prin care se caracterizează deşertăciunea.

Cealaltă carte biblică, Cântarea Cântărilor, este o cartea acceptată atât de Septuaginta şi de Vulgata, cât şi de Biserica creştină. Această carte face parte din canonul Sfintei Scripturi şi reprezintă un frumos cântec de iubire, plin de sensuri, cu un profund caracter simbolic.

Cartea este structurată pe 14 capitole, împărţite în titlul şi prologul (1,1-4), cinci poeme (primul poem 1,5-2,7; al doilea poem 2,8-3,5; al treilea poem 3,6-5,1; al patrulea poem 5,2-6,3; al cincilea poem 6,4-8,5); epilogul (8,6-7) şi adaosul (8,8-14). Observaţiile pe care le-am făcut mai sus în ceea ce priveşte semnificaţia şi concordanţa fiecărui titlu cu conţinututul capitolului rămân valabile şi în cazul acestei cărţi biblice, cu observaţia – puţin semnificativă şi fără consecinţe negative asupra mesajului transmis – că, în această a doua carte biblică, toate capitolele sunt mai puţin extinse.

De-a lungul timpului Cântarea Cântărilor a fost interpretată fie ca o alegorie a iubirii reciproce dintre Dumnezeu şi poporul său, alegorie în care mirele este Iisus Hristos, iar mireasa Biserica, fie ca o lucrare literară, un poem în care este ilustrată iubirea umană aşa cum a lăsat-o şi cum o doreşte Dumnezeu să fie pe pământ, o iubire pură care se finalizează prin căsătorie.

În ceea ce priveşte autorul lucrărilor ca sunt supuse acestui studiu, Ieronim, Grigorie Teologul, Origen, precum şi alţi scriitori bisericeşti consideră că Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor au un autor comun, şi anume pe Solomon, mergând în acest fel pe linia trasată de tradiţia iudaică care îl numeşte pe Solomon drept autor al cărţilor. Conform tradiţiei iudaice, Solomon a scris în tinereţe Cântarea Cântărilor, la maturitate Proverbele, iar la bătrâneţe Ecclesiastul. Această concepţie este părăsită după Reforma lui Luther considerându-se că indicarea ca autor al cărţilor a regului Solomon e o simplă figură de stil, iar exegeţii care susţin originea mai târzie a cărţii afirmă că autorul a pus cuvintele sale în gura unui rege celebru, spre a le da o mai mare importanţă. În sprijinul acestei opinii există numeroase argumente, între care se disting şi unele de natură lingvistică (cuvinte de origine persană şi greacă) şi de natură morfo-sintactică.

Cele două cărţi biblice reprezintă două texte în proză, o proză ritmată în care se pot identifica o serie de mărci care caracterizează textul religios, mărci lingvistice care au o deosebită valoare stilistică. Astfel, capitolele care alcătuiesc cărţile biblice în discuţie conţin elemente specifice textelor biblice, figuri de stil şi figuri retorice, elemente utilizate cu scopul strategic de a contribui la o mai uşoară memorarea a lor[1].

După cum am precizat, în analiza propusă a textelor care compun Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor, dorim să demonstrăm importanţa pe care particularităţile morfologice şi sintactice le au în ceea ce priveşte valoarea stilistică şi retorică a acestora.

Aceste particularităţi sunt cele care îşi pun amprenta asupra caracteristicilor stilurilor funcţionale ale limbii, în general, şi asupra stilului beletristic, în special. Astfel, analiza completă a oricărei opere literare presupune studierea atentă a valenţelor stilistice prezente în textul acesteia, valenţe care rezidă din utilizarea anumitor structuri morfologice şi sintactice, o anumită alegere şi combinare a cuvintelor fiind două dintre elementele principale care conferă plusul necesar unei opere pentru a ieşi din anonimat.

Ambele texte religioase la care facem referire abundă în structuri morfosintactice care au atât un caracter arhaic, cât şi un caracter conservator, limbajul utilizat având particularităţile care individualizează acest tip de scriere. Aceste elemente se remarcă în modul de exprimare, în utilizarea unei topici specifice, dar şi în modificarea acestei topicii atât cu scopul de a sublinia o idee, cât şi ca tehnică retorică de captare şi de menţinere a atenţiei cititorului. Toate aceste elemente nu sunt utilizate în mod aleatoriu, ci ele deservesc atât scopului de a impune un ritm specific – astfel încât ele să poată fi uşor reţinute şi cântate – cât şi celui de a transmite un mesaj care să fie recepţionat în mod corect şi făra confuzii – dovadă în acest sens fiind numeroasele explicaţii şi exemplificări ale unei idei – şi, nu în ultimul rând, ele deservesc dorinţei de individualizare, de particularizare a acestui limbaj la nivel semantic şi lexical, astfel încât el să devină o marcă, un sistem de recunoaştere.

Premisa de la care pornim în demersul nostru este aceea conform căreia între morfologie şi sintaxă, atât ca părţi componente ale gramaticii, cât şi ca elemente de bază în cadrul analizei stilistice a unui discurs, există o strânsă legătură, modificarea cuvintelor – care constituie obiectul propriu-zis al morfologiei – fiind legată de rolul lor semantic şi gramatical în propoziţie, cuvintele suferind modificări de formă care indică, pe de o parte, raporturile dintre ele, iar pe de altă parte, influenţând încărcătura semantică cu care sunt dotate. Nefiind doar o înşiruire de cuvinte, ci ocupându-se de utilizarea acestor forme se ajunge în domneiul sintaxei unde se face, de asemenea, apel la morfologie[2].

Trebuie să precizăm că în textele religioase fenomenele stilistice de natură sintactică sunt mai numeroase decât cele care apaţin foneticii şi morfologiei, deoarece conţin o exprimare cu caracter oral, iar când vorbesc, oamenii utilizează grupuri de cuvinte, sintagme, nu cuvinte izolate. Prin urmare, sintaxa guvernează vorbirea cu caracter afectiv, deoarece majoritatea faptelor morfologice şi fonetice sunt, în fond, tot sintactice, cazul, modul, timpul referindu-se la raporturile dintre noţiuni, apariţia lor fiind în sintagme, iar modificările de sunet, de accent presupun şi ele existenţa unui grup de cuvinte legate printr-un raport sintactic[3].

Acesta este motivul pentru care alături prezentarea unor fenomene retorice, ne vom opri şi asupra unor elemente specifice stilisticii sintaxă afectivă[4] care caracterizează textele religioase, categorie în care se înscriu acele fenomene sintactice a căror valoare stilistică rezultă din nerespectarea normelor referitoare la construcţia frazei, cum ar fi schimbarea topicii, elipsa, repetiţia ş.a, elemente care îndeplinesc un rol asemănător cu cel al figurilor de stil din limbajul poetic, deoarece satisfac nevoile de ordin afectiv şi dau textului plasticitate, culoare, adică expresivitate.

Câteva dintre particularităţile morfologice şi sintactice le vom prezenta succint referindu-ne la frază şi la caracteristicile raporturilor sintactice din cadrul acesteia, la rolul construcţiile tautologice, la construcţiile genitivale cu valoare superlativă, la formele verbale specifice şi la topică arhaică a acestora, la construcţiile interogative şi exclamative retorice, la rolul repetiţiilor şi la elipsa verbului copulativ.

Fraza şi propoziţia textelor religioase se caracterizează prin simplitate, sobrietate şi prin faptul că nu abundă în mijloace de expresie.

În cadrul unei analize a frazei şi a tipologiei raporturilor sintactice, se remarcă faptul că raportul de coordonare atât la nivel intra-, cât şi interpropoziţional este realizat mai ales prin virgulă, în ambele cărţi biblice remarcându-se abundenţa juxtapunerilor sinonimice[5], unităţile sintactice de acelaşi fel sau diferite fiind alăturate şi despărţite prin virgulă[6]. Având în vedere faptul că juxtapunerea se bazează pe o intonaţie specifică, pe o enumerare, cu ridicări şi coborâri de ton, care revin cu regularitate şi care sunt marcate în scris cu ajutorul virgulei sau al punctului şi al virgulei[7], este evident faptul că utilizarea acesteia are atât un rol stilistic, cât şi unul retoric, enumerările având rolul de a crea un tablou complet şi de a-şi îndeplini în acest mod funcţia ce le revine în cadrul acestui stil medieval cu ornamente florale care emană atât din Ecclesiastul, cât şi din Cântarea Cântărilor (,,Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel bun ca si cel rău, cel rău ca şi cel ce cinsteşte jurămîntul” – Ecclesiastul, 1: 9; ,,Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii” – Ecclesiastul, 2: 4; ,,Strîns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut” – Cântarea Cântărilor, 5:1).

Prin urmare, acest tip de frază alcătuită din propoziţii juxtapuse, fenomen numit frază paratactică, caracterizează textele religioase conferindu-le un caracter familiar. În fraza paratactică nu putem vorbi de o legătură sintactică, deoarece în asemenea cazuri propoziţiile sunt independente una de alta, în sensul că fiecare constituie o enunţare deplină[8], care nu are nevoie de o continuare logică.

Utilizarea frazei paractactice are drept consecinţă un alt element care devine o particularitate a textelor supuse analizei: prezenţa lui şi devine aproape obligatorie, el apare foarte des, nu numai în interiorul frazei, ci şi la începutul ei[9] (,,Şi mi-am sărguit în inima mea să cercetez şi să iau cu mine înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer” – Ecclesiastul, 2: 4; ,,Nimic nu este mai bun pentru om decît să mănînce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumirea din munca sa. Şi am văzut că şi aceasta vine numai din mina lui Dumnezeu” – Ecclesiastul, 2: 24.)

Atât din juxtapunere, cât şi din coordonarea copulativă rezultată construcţiile tautologice, prezenţa acestora reprezentând o altă particularitate definitorie a textelor religioase. Referindu-se la aceste construcţii, Luiza Seche foloseşte sintagma „insistenţă prin repetare”[10], surprinzând efectul care se doreşte a fi obţinut prin aceste fenomene sintactice, şi anume acela de a sublinia o calitate sau o acțiune prin repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă, modalitate prin care se exprimă identitatea celor doi termeni.

Fraza religioasă conţine şi propoziţii subordonate, dar numărul lor se reduce, de obicei, la una singură. Pe de altă parte, natura şi construcţia lor nu este una diversă. Raportul de subordonare se individualizează prin cuvintele subordonatoare utilizate ponderea cea mai mare deţinând-o conjuncţiile şi căci, alături de pronumele relativ ce, majoritatea subordonatelor fiind cauzale şi atributive, rolul lor fiind acela de a stabili, pe de o parte, legătura cauză-efect, iar pe de altă parte, de exemplificare a comportamentelor şi/sau a faptelor expuse (,,Căci pomenirea celui înţelept ca şi a celui nebun nu este veşnică, fiindcă în zilele ce vor veni amîndoi vor fi uitaţi: atunci înţeleptul moare ca şi nebunul”- Ecclesiastul, 2: 16).

Construcţii genitivale cu valoare superlativă au atât valoare stilistică, cât şi gramaticală, ele reprezentând o modalitate de exprimare a superlativului gramatical, iar din punct de vedere stilistic îndeplinind funcţia de exprimare a intensificării unei acţiuni: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!”[11] (Ecclesiastul, I: 2)

Formele verbale de indicativ, perfect compus şi de indicativ, viitor apar cu topică inversată, o topică arhaică: ,,Grăit-am în inima mea”[12] (Ecclesiastul, 1:16), ,,Făuri-vom pentru tine lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint.” (Cântarea Cântărilor, 1:10), alături de formele cu topică normală, rolul primelor fiind acela de a insensifica semantica verbului-predicat apelându-se la acest tip de formulare arhaică..

Parigmenonul este o figură retorică specifică textelor religioase, prezentă în cadrul ambelor cărţi biblice la care ne referim, reluarea într-o unitate sintactică a unor părți de vorbire cu aceeași rădăcină fiind prezentă încă din primul capitol a amândurora: ,,Ce folos are omul din toată truda lui cu care trudeşte sub soare” (Ecclesiastul, capitolul 1:3)[13], ,,Sărută-mă cu sărutările gurii tale” (Cântarea Cântărilor, capitolul I:1)[14].

În limba română, întrebarea şi exclamaţia reprezintă procedee stilistice prin ele însele. Întrebarea sugerează curiozitate, nerăbdare, iar exclamaţia sugerează bucuria, mirarea, temerea, în ambele cazuri transmiţându-se stări sufleteşti afective ce impun o topică diferită faţă de cea obiectivă[15].

În textele religioase construcţiilor interogative şi exclamative retorice sunt utilizate cu scop persuasiv (,,Cît de frumoasă eşti tu, draga mea, cît de frumoasă eşti!” – Cântarea Cântărilor, capitolul 4: 1; ,,Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile? Unde poposeşti tu la amiazi?”[16]– Cântarea Cântărilor, capitolul 1: 6).

În cadrul exclamaţiilor şi interogaţiilor retorice, vocativul, cazul declinării care exprimă adresarea, chemarea, invocația, este utilizat pentru a se pune accent pe persoană. Accentuarea persoanei se mai realizează prin apelarea la formele pronumelui posesiv de persoana I, forme care devin adjective prin subordonarea lor unor substantive, în sintagme în care utilizarea acestora nu este necesară şi are un pronunţat caracter arhaic: ,,am cugetat apoi cu inima mea” (Ecclesiastul, capitolul 2:3) şi a II-a: ,,nu te grăbi să deschizi gura ta şi inima ta” (Ecclesiastul, capitolul 2:3).

Mai ales în Cântarea Cântărilor, accentuarea persoanei se face, uneori, într-o manieră uşor pleonastică: ,,Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ţi paşti tu oile?”[17] (Cântarea Cântărilor, capitolul 1: 6).

Un alt element caracteristic acestor texte religiose este oferit de raritatea atributelor adjectivale în locul acestora preferându-se utilizarea atributelor substantivale şi posesive, cât şi lipsa de variaţie a complementelor ceea ce aare drept consecinţă lipsa raporturilor multiple şi complicate.

Captarea atenţiei şi convingerea cititorului se urmăreşte şi prin intermediul repetiţiilor. În Ecclesiastul repetarea sintagmelor ,,totul este deşertăciune şi vînare de vînt” (cap. 1:14, cap. 2:17, cap. II: 11, cap. 2:26, cap. 3: 19, cap. 4:4, cap.4:6 ş.a.), transformă aceste simboluri în laitmotive ale cărţii biblice.

Substantivul vreme este un alt laitmotiv din Ecclesiastul utilizat pentru accentuarea ideii de efemeritate. În capitolul 3:4, 5, 6, 7, 8, ritmul şi melodicitatea sunt furnizate de utilizarea cuvântului vreme de câte patru ori în fraze alcătuite din câte patru propoziţii în fiecare coordonarea principalelor realizându-se prin raport copulativ, iar în cea de-a doua principală elementul caracteristic este furnizat de elipsa verbului copulativ, fapt de limbă caracteristic textului religios şi care satisface nevoia de expresivitate, insistenţa asupra noţiunilor importante putându-se realiza nu numai prin repetarea lor, ci şi prin eliminarea acestora.. Acest grupaj se remarcă printr-o puternică încărcătură didactică, frazele bazându-se pe antionimii lexicale la nivelul verbului-predicat, precum să plângi vs să rîzi, să jeleşti vs să dănţuieşti (Ecclesiastul, capitolul 3:4). Finalul enumerării retorice este marcat în capitolul 3:8 prin modificarea topicii scopul fiind unul concluziv. Se menţine repetarea substantivului vreme, precum si utilizarea perechilor de verbe antonime, dar apar modificări la nivelul topicii şi a punctuaţiei ceea ce are drept consecinţă scăderea intensităţii ritmului, accentul deplasându-se pe atributele substantivale prepoziţionale de război şi de pace.

Analiza textelor care compun Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor, realizată cu scopul de a releva atât particularităţile morfosintactice, cât şi importanţa acestora din punct de vedere stilistic şi retoric, ar putea continua, inventarul acestora fiind doar la început. Totuşi ne vom opri aici considerând că argumentele şi exemplele prezentate sunt suficiente pentru a demostra importanţa pe care o au particularităţilor morfologice şi sintactice pentru cultivarea limbii şi pentru studiul adecvat al textelor, în general, al textului biblic, în special, fapt evident, de altfel, dacă ne gândim şi că înţelegerea modului de funcţionare a limbii, a mecanismului general şi a procedeelor de formulare a oricărui mesaj – elemente pe care le evidenţiază studiul morfologiei şi în special cel al sintaxei – are drept consecinţă directă perfecţionarea capacităţii de exprimare[18]. Cunoştintele de morfosintaxă şi deprinderea de a analiza structura unui enunţ contribuie la o lectură corectă şi expresivă care trebuie să marcheze prin pauze variaţia de ritm şi de registru, accentul şi intonaţia, raporturile dintre unităţile unui enunţ, să evidenţieze elementele esenţiale faţă de cele mai puţin importante, şi nu în ultimul rând să distingă firul principal al comunicării de elementele colaterale[19].

BIBLIOGRAFIE

 

  1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991.
  2. Constantinescu-Dobridor, 1998 – Gh. Constantinescu – Dobridor, Sintaxa limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
  3. Iordan 1975 – Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a doua), Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
  4. Hristea 1981 – Theodor Hristea (coordonator şi autor principal), Sinteze de limba română, Bucureşti
  5. Seche 1967 – Luiza Seche, Juxtapunerea sinonimică în limba română, în „Cercetări de lingvistică”, Cluj, nr. 1, p. 103-113.
  6. Popescu 1991 – Iulian Popescu, Stil şi mentalităţi (eseu), Editura Pontica, Constanţa.

 

[1] Iulian Popescu, Stil şi mentalităţi (eseu), Editura Pontica, Constanţa, 1991, p. 164.

[2] Mioara Avram, Introducere în sintaxă, ,,Legătura dintre morfologie şi sintaxă”, în Sinteze de limba română, Bucureşti, 1981 – Theodor Hristea (coordonator şi autor principal), p. 198.

[3] Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a doua), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 209.

[4] Ibidem, p. 209.

[5] Luiza Seche, Juxtapunerea sinonimică în limba română, în „Cercetări de lingvistică”, Cluj, nr. 1, p. 103-113.

[6] Gh. Constantinescu – Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1998, p. 30.

[7] Ibidem, p. 30-31.

[8] Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a doua), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 219.

[9] Idem.

[10] Luiza Seche, Juxtapunerea sinonimică în limba română, în „Cercetări de lingvistică”, Cluj, nr. 1, 1967, p. 108 – 113.

[11] Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 664.

[12] Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 664.

[13] Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 664.

[14] Ibidem, p. 673.

[15] Iorgu Iordan, Stilistica limbii române (ediţia a doua), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 211.

[16] Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 673.

[17] Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 673.

[18] Mioara Avram, Introducere în sintaxă, ,,Sintaxa şi cultivarea limbii”, în Sinteze de limba română, Bucureşti, 1981 – Theodor Hristea (coordonator şi autor principal), p. 201.

[19] Idem.