Note despre „frământare”

Una dintre amintirile vii ale copilăriei mele este legată de frământatul pâinii. Asistam la un ritual constituit din gesturi pe care le spionam atent pentru a le căuta rosturile. Avea mama o bucată de aluat pe care o păstra la rece, despre care zicea că e „numai bună pentru plămădeală”. Bucata aceea era, pentru mine, un fel de sâmbure care făcea legătura între pâini. Plămada, zicea mama, face pâinea să fie mai gustoasă și să țină mai mult. Îmi aduc aminte că avea o covată din lemn (plasticul nu ajunsese încă dominant în bucătăriile de la țară), în care pregătea aluatul de seara și îl lăsa să lucreze până dimineața. Frământatul era un proces care mă uimea. Firavă la trup, mama își înfigea mâine în aluatul moale, fără ca acesta să i se lipească prea mult de degete… Tata avea rolul lui: „ardea” cuptorul, atât cât era necesar. Nici prea mult, nici prea puțin! Jarul îl pregătea tot mama. Ea era cea pricepută. Pâinile erau mari și sănătoase ca să ajungă pentru toată săptămâna. Când le scotea din cuptor, le bătea bine cu un făcăleț de lemn și le curăța cu o „răzătoare”. Noi, copiii, le luam în brațe, aproape fierbinți cum erau, și le duceam într-un loc special pregătit, unde le acopeream cu un „cenușar” curat. Întotdeauna ne alegeam cu un codru de pâine, aproape aburind…

Mai târziu, când am început să fiu preocupată de modulațiile cuvintelor, am înțeles că și gândul se poate frământa, că omul frământă adesea pământul cu picioarele sau că mâinile se frământă, trădând neliniștea, că, dacă îl frământă pe om, problemele îl macină în interior.

Explicații etimologice – „a frământa”

Termenul „a frământa” are, conform „Dicționarului etimologic al limbii române”, corespondent în celelalte dialecte ale limbii (meglenoromână „frimintu”, „frimintare”, „frimint”, din latinescul „fermentare”): „Evoluția semantică trebuie să se explice prin confuzia a două faze succesive în facerea pâinii, confuzie firească, întrucât drojdia care produce dospirea se adaugă în timpul frământării.” (Pușcariu, „Dacoromanica”). Capidan susține că termenul provine de la „fragmentare”. Iulia Mărgărit reevaluează situația cuvântului, raportându-se la anchetele dialectale realizate în ultima perioadă. Ancheta la care se referă cercetătoarea are ca punct de reper graiurile românești din Ungaria. Termenul se regăsește în patru domenii diferite: prepararea aluatului pentru pâine, prelucrarea cânepei, pregătirea mezelurilor de porc și prepararea uleiului în trecut. În alte zone ale țării, cuvântul desemnează un procedeu de pregătirea a brânzei. Mărgărit susține că avem de-a face cu un fenomen de convergență etimologică – cele două verbe, devenite omonime, moștenesc sensurile ambelor etimoane latine sub o formă comasată, astfel încât pare un singur cuvânt românesc. Irina Petraș („Paranteze despre verbele reflexive românești”) încadrează „frământa”/„a se frământa” în categoria verbelor care au sensuri distincte atunci când sunt utilizate activ/pasiv:„… se dă etimologia fragmentare și, o dată, fermentare. Cred că valabilă poate fi cea din urmă, căci frământarea aluatului este asemănătoare cu cea a minții: în ambele cazuri, avem un fermentum, fie el drojdie/maia ori problemă spinoasă din care speri să ieși”.

Despre frumusețea cuvintelor

„A se frământa” a ajuns să își extindă sensurile: de la „a amesteca”, s-a trecut la  „a se mișca”, „a se foi”, „a nu avea astâmpăr”, „a merge de colo-acolo”, „a se agita”, „a neliniști”, „a preocupa”, „a roade”, „a chinui”, „a tortura”, „a se sfărâma”, „a forfoti”, „a îngrijora”, „a se zbate”, „a se zbuciuma”, „a strădui”, „a suci”, „a zoli”, „a zvârcoli”. Nu pot să nu remarc faptul că niciunul dintre aceste cuvinte nu are nimic în comun cu ideea de fermentare, de creștere, de mărire a conținutului. Eu percep dospirea ca pe un proces treptat, ce nu implică nici chinul, nici neliniștea. Toate par să fie legate de frământarea cealaltă, care implică acționarea asupra aluatului prin mișcări ritmice, „până asudă grinda”. Să fie oare acesta un indiciu pentru calea pe care putem purcede pentru a căuta sensurile cuvântului? Mai mult, verbul are două forme: „a frământa” (activă) și „a se frământa” (reflexivă). Cele două manifestări indică o distincție clară între acțiunea din exterior și cauza interioară a suferinței, neliniștii, agitației. Omul frământă pâinea, cozonacul, lutul, cârnații… Dar când vine vorba de ceea ce îl frământă, de o acțiune exterioară și de efectul interior, expresivitatea limbii găsește noi valențe ale cuvântului. Ne frământăm multă vreme pentru ceva/ pentru a rezolva o anumită problemă (suntem preocupați, ne măcinăm interior). Inima se frământă de emoție. Mă opresc asupra unor fragmente decupate din creațiile literare, fie ele populare fie culte, pentru a releva câteva dintre modulațiile sensurilor unui cuvânt legat de „pâinea noastră cea de toate zilele”: „Nebăut și nemâncat/de dor mare frământat”, „Într-o clipă se frământă/Se roșește se-nfierbântă/Și de bucurie cântă.” (Alecsandri, „Poezii populare”), „De întrebări ce mă frământă,/ îmi limpezesc suflet și frunte/ pe lângă porumbarul cu făpturi mărunte” (Blaga), „dar când inima-ți frământă/ Doruri vii și patimi multe” (Eminescu), „„mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug” (Arghezi)”, „Ți-e sufletul – cum se frământă-n vânt” (Al. Philippide), „Timpul scurs îl tot frământ”(Ana Blandiana), „Un tenor cu vocea falsă se frământă” (Minulescu), „Mă uit la tine, te frămânți ca marea” (A. Păunescu), „Căci gânduri te frământă” (G. Coșbuc), „Din vastele-i întinderi profund să poți să cânți/Îți trebuie furtună grozavă să-l frămânți” (Eusebiu Camilar), „Ispita mă frământă și mă doare” (Vasile Voiculescu).

În loc de încheiere

Copilăria fetelor mele la bunici are gust de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Au asistat fascinate la frământatul pâinii, la arsul cuptorului și la bătutul pâinii. La bunici, au deprins obiceiul de a mânca pâine goală. Au simțit aburii aceia care poartă cu ei plămada din pâine în pâine… Voi încheia cu o observație privitoare la sacralitatea frământării pâinii: „Tehnicile străvechi de preparare a colacilor, modelare și sacrificare prin mâncarea sau frângerea rituală, similare cu cele de creare și modelare a ceramicii, a oalelor, au un substrat profund, fiind metode de substituire în cola și oală. În dialectul aromân, chiar sensul cuvântului prin care se specifică începutul lucrului la aluatul colacilor s-acață aluatu desemnează zămislirea, crearea sufletului.” (Țîrcomnicu)

 

Bibliografie:

Iulia Mărgărit „Argumente în favoarea unei etimologii: frământa „mărunți” ˂lat. Fragmentare”, în „Studii și cercetări lingvistice”, An LV, Nr. 1-2, 2004.

Irina Petraș „Paranteze despre verbele reflexive românești”, „România literară”, nr.9, 2019.

Emil Țîrcomnicu „Obiceiuri și credințe macedoromâne”, Editura „Biblioteca Bucureștilor”, București, 2009.