NOTE DESPRE OSPITALITATE

Definiția dată unui cuvânt în dicționare, de-a lungul timpului, poate oglindi felul în care era percepută noțiunea respectivă la un moment dat. Comparând intrările termenului „ospitalitate” și am constatat câteva diferențe esențiale. Dicționarul lui Șăineanu (ed.VI, 1929) definește ospitalitatea drept „bună voința de a primi pe cineva în casă (ca să doarmă ori numai să se odihnească) și de a-l ospăta gratis.”, în timp ce „Dicționarul enciclopedic ilustrat” (1926–1931) precizează că este „Primire bună, găzduire și hrană dată fără plată și din toată inima călătorilor și acelora cari n-au unde să se adăpostească”. În DEX 2009, definiția se ajustează în funcție de schimbările social-economice pentru a permite lărgirea sferei de sens înspre industria turismului: „însușirea de a fi ospitalier; primire, găzduire bună oferită cuiva”.

Dincolo de aceste explicații ale cuvântului, se ascund contexte spațiale și temporale diferite care implică reguli, credințe și superstiții, comportamente, practici de schimb, prezența/absența principiului reciprocității.

O legendă populară românească despre ospitalitate are la bază un scenariu devenit loc comun: Dumnezeu și Sfântul Petru coboară pe pământ pentru a încerca bunătatea oamenilor. Ei joacă rolul străinilor care cer să fie găzduiți. Ajunși la o nuntă, se izbesc de o serie de prejudecăți ale celor care sărbătoresc – apreciați în funcție de vestimentația sărăcăcioasă, cei doi sunt alungați fără drept de apel. Altfel stau lucrurile la casa unei văduve sărace: ospitalitatea se manifestă firesc la început (gazda împarte din puținul pe care îl are), exagerat mai apoi (taie singura vacă pentru a-și hrăni musafirii). Evident, urmează și o parte a judecății – nașul mare este transformat în lup, în timp ce văduva primește bogății ca răsplată. Textul, care figurează în unul dintre manualele școlare de gimnaziu ca punct de reper pentru ilustrarea valorilor popoarelor, devine pretext de conversație cu păreri vertical exprimate de majoritatea elevilor. Savurez momentele în care copiii ilustrează perspectivele actuale asupra raportului dintre posibila gazdă și străin: primul aspect pe care îl observă este că sunt învățați de mici să privească străinii cu suspiciune, să nu deschidă ușa oricărei persoane care cere găzduire sau solicită de la ei ceva. Au la dispoziție fereastra/vizorul/interfonul/videointerfonul care funcționează ca o zonă de identificare și de evaluare a persoanei de afară. Copiii cunosc tot felul de mecanisme de apărare: chestionează străinul încercând să afle cine este și ce dorește, comunică adultului aflat în casă că un străin se află la ușă, sugerează că părinții sunt acasă, chiar dacă aceștia nu sunt, amână călcarea pragului dacă străinul are/pare să aibă calitate oficială… Foarte multe dintre observațiile pe care le realizează privesc ideea de cumpătare – cât anume oferim, ce oferim musafirilor pentru a nu exagera, pentru a nu transforma actul de ospitalitate în demonstrație a bogăției/pentru a nu îi priva pe cei dragi de ceea ce deținem. De filtrul judecății lor nu scapă nici solicitarea lui Dumnezeu de a fi sacrificată singura vită din grajd, care asigura hrana copilului. Pragmatici, elevii sancționează supunerea necondiționată a femeii cu riscul de a rămâne fără nicio sursă de hrană pentru copil. Din moment ce femeia nu știe că musafirii contextuali sunt Dumnezeu și Sfântul Petru, de ce nu îi percepe drept lacomi sau lipsiți de bun-simț? Dialogul ajunge adesea să vizeze diferențele dintre lumea actuală și cea arhaică în care călătorul avea de străbătut spații largi și găzduirea părea să funcționeze ca lege care asigura buna funcționare a lumii.

În basmele autohtone, ospitalitatea stă sub semnul unei condiționări morale: călătorului care bate la ușă i se cere nu să își decline neapărat identitatea, ci să se încadreze într-una dintre categoriile „om bun”/„om rău” pentru a putea pătrunde în spațiul privat. Interesantă este și amenințarea care planează asupra oamenilor răi – cățelușa cu dinți de fier și măsele de oțel care îi va face mii de fărâme. Alteori, străinul este întrebat care este scopul călătoriei: „Ce vânt de aduce pe aici?”, „Ce cauți?”. Poarta înțeleasă ca spațiu ce delimitează lumea din afară de cea dinăuntru preia adesea și atribuțiile de sondare a calității morale a străinului: „Poarta a întrebat: Cine ești? Om bun, a răspuns sluga. Ce vrei? Uite și uite… Poarta atunci a chemat pe împărăteasa. Iar împărăteasa a zis că ce să se mai ostenească să frigă vânatul, ci să-i spuie că stăpâna palatului îl poftește acolo, că mâncare de la Dumnezeu era destulă.” (Stăncescu 1893: 169)

Un alt punct de reper ne oferă cultura greacă. Ecranizarea recentă a epopeii lui Homer mizează pe laitmotivul legii lui Zeus care prevede ca străinii să fie găzduiți necondiționat, postulând ospitalitatea ca regulă fundamentală care asigură coeziunea lumii. Textul-sursă oferă o serie de nuanțări necesare înțelegerii modului de gândire: oaspetele nu era întrebat inițial cine este, iscodirea musafirului privitoare la identitate era considerată un act de impolitețe. Uneori, găzduirea se realiza timp de 9 zile înainte de a-l întreba pe cel găzduit ceva. Voi lua câteva exemple, care evidențiază acest mecanism. Telemah îl observă pe Mentes aflat în ipostaza străinului (de fapt, Atena deghizată în bătrân), îl invită la masă, supraveghează libația (înțeleasă ca act de purificare), asigură servirea unor bucate alese. Abia apoi, tânărul adresează întrebări ce reprezintă încercări ale delimitărilor succesive ale identității necunoscutului „De unde, cine ești/ Și cum se cheamă/Orașul și părinții tăi? În care/ Corabie-ai sosit? Și cum vâslașii/Te-aduseră-n Itaca? Cine-s dânșii?” (Homer 1979: 38–39). Curiozitatea trebuie relaționată și cu situația în care se afla Telemah – casa ocupată de pețitorii care abuzează de legea ospitalității, tatăl absent despre care speră să afle vești.  Este, de altfel, o strategie care funcționează – străinul îi spune ceea ce dorește să afle – tatăl nu e mort, ci ținut cu sila într-un ostrov de unde nu se poate întoarce. Alta este situația lui Odiseu pe insula feacilor – naufragiatul îi vorbește mai întâi Nausicăi despre soarta sa nenorocită (drumul pe care l-a parcurs până acolo este „izvor de amaruri”), cere îndurare și protecție. Fata precizează de la început că străinul va beneficia de tot ceea ce se cuvine unui rugător. Îi prezintă locul, îl îndrumă spre palat, îl învață ce să facă. Ea își declină identitatea fără a cere ca străinul să facă același lucru. Principiul de bază este expus firesc: „Trimiși de zei ne vin străinii și cerșetorii”. Scenariul se repetă la curtea lui Alcinou, tatăl Nausicăi. Străinul cere să fie găzduit și să fie ajutat să ajungă acasă. Lui Odiseu i se promite o corabie nouă manevrată de 52 de tineri vâslași. Abia după ce bardul cântă despre Troia și despre peripețiile lui Odiseu, acesta își declină identitatea, stabilind o legătură între eroul din cântecele aedului și realitate. Darurile oferite de rege par să compenseze pierderile pe care le-a suferit eroul de-a lungul călătoriei. Trebuie remarcat faptul că acest tip de găzduire necondiționată nu implică revenirea în acel loc, în aceeași calitate de rugător care solicită adăpost. Când Odiseu se întoarce pe insula lui Eol, regele îi adresează o serie de întrebări pentru a înțelege de ce scopul drumului nu a fost atins: „Ce răstriște/Te năpădi? Că noi avurăm grijă/De drumul tău, ca tu s-ajungi acasă/La țara ta și-oriunde ți-a fost voia?” (Homer 1979: 231). Eșecul călătorului este pus pe seama mâniei zeilor pentru un păcat comis anterior, prin urmare, Odiseu nu mai beneficiază de legea ospitalității, ci este alungat.

Ancorez cel de-al treilea exemplu în cultura arabă. De această dată, întâmplarea reflectă o situație reală povestită într-o carte dedicată călătoriilor („Le Livre de l‘Ospitalité”, Edmond Jabès). Doi călători ajung în Deșertul Sinai, unde mașina se răstoarnă și rezervele de apă se risipesc. Ei întâlnesc un nomad căruia îi expun situația-limită în care se află, iar acesta le oferă ajutorul întrebând retoric „Nu sunteți voi oaspeții mei?”. Încercarea străinilor de a-l răsplăti cu bani pentru binele făcut stârnește o reacție de jenă a nomadului. Ceea ce urmează este însă și mai interesant: la câteva zile, străinii se întorc la casa beduinului, care pare să nu îi mai recunoască, îi primește din nou ca pe niște străini. Ospitalitate este, așadar, necondiționată, iar străinul este onorat în mod repetat ca străin fără a deveni aproape, cunoscut, pentru că străinul este trimisul lui Alah.

Considerații finale și deschideri spre industria ospitalității

În societățile vechi, găzduirea realizată în spațiul casei sau în comunitate implica un anumit mecanism care avea la bază încrederea în celălalt. Străinul este acceptat temporar într-un spațiu privat pe care îl percepe ca loc de trecere, de popas, fără a oferi nimic în schimb. Ospitalitatea se relevă ca practică socială, morală și religioasă, care se situează în afara mercantilului (de cele mai multe ori, străinul se află sub protecția zeilor/a divinității). Este, cu alte cuvinte, ospitalitate de dragul ospitalității. De la acest algoritm, la ospitalitatea instituționalizată din zilele noastre, s-a parcurs, desigur, un drum lung. Cert este că străinul aflat în ipostaza călătorului își creează mai întâi un orizont de așteptare (oferta agenției de turism, reclama, prezentarea locului și a serviciilor pe platformele turistice, recenziile acordate de călătorii anteriori, imagini, analize comparative), optează pentru un anumit loc de popas/de cazare, oferă la rândul său apreciere a gradului de ospitalitate pe baza unor criterii clare. Serviciile oferite sunt cântărite și evaluate fie pentru a se regla anumite disfuncționalități, fie pentru a avertiza următorul călător asupra diferenței dintre reclama realizată și situația de la fața locului. Implicit, spațiul privat (casa, locuința) nu se mai deschide atât de ușor înspre străinul care caută să îi treacă pragul.

 

BIBLIOGRAFIE:

„Alte basme culese din gura poporului”, culese de Dumitru Stăncescu, Bucureșit, 1893.

Jacques Derrida, „Despre ospitalitate, De vorbă cu Anne Dufourmantelle”, Editura Polirom, Iași, 1999.

Homer, „Odiseea”, Editura Univers, București, 1979.

Edmond Jabès, „Le Livre de l‘Ospitalité”, Editura Gallimard, 1991.