NUMELE DE PERSOANE ÎNTRE SCRIERE ŞI PRONUNŢARE

Principiul fundamental al ortografiei româneşti actuale este cel fonologic, tradus prin formula „ortografia urmează ortoepia“. Aceasta ar presupune ca fiecărui fonem să-i corespundă o singură literă şi fiecărei litere să-i corespundă un singur fonem. O fugară privire asupra celor două sisteme, cel fonologic şi cel grafic, scoate la iveală relativa lor corespondenţă. Sistemul fonologic cuprinde 29 de foneme, 7 vocale (/a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ă/, /î/) şi 22 de consoane (/m/, /n/, /b/, /d/, /g/, //, /p/, /t/, /c/, /ќ/, /l/, /r/, /n/, /z/, /j/, /f/, /s/, /ş/, /h/, /ĝ/, /ţ/, /ĉ/), iar alfabetul, sistemul grafic, cuprinde 31 de litere (a, ă, â, b, c, d, e, f, g, h, i, î, j, k, l, m, n, o, p, q, r, s, ş, t, ţ, u, v, w, x, y, z). Nesuprapunerea celor două sisteme este probată, pe de o parte, de numărul mai mare de litere şi, pe de altă parte, de existenţa unor foneme pentru care nu există litere corespunzătoare. Pentru un sistem ortografic declarat fonologic, situaţia este incomodă şi trebuie căutată cauza care a provocat neconcordanţa.

Primele texte româneşti au fost scrise cu alfabet chirilic[i], care, pe parcursul celor peste trei veacuri şi jumătate cît a fost în funcţiune, a cunoscut procesul de adaptare la specificul limbii române. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea se ajunsese foarte aproape de respectarea relaţiei amintite dintre scriere şi pronunţare, un fonem să fie redat printr-o singură literă şi o literă să redea un singur fonem. Totuşi sistemul a fost abandonat, din considerente deloc neglijabile: 1. nevoia de a păstra prin scris unitatea morfologică a cuvîntului (comp. nuc – nuci, frumos – frumoşi, cînt – cînţi cu нук – нуч, фрумос – фрумошь, кънт – кънць)[ii]; 2. grafia, ca şi rostirea, poate şi ar trebui să probeze descendenţa limbii române din limba latină[iii]; 3. apropierea de celelalte limbi romanice şi de limbile de cultură din Europa, toate folosind grafia latină.

Trecerea de la grafia chirilică la cea latină s-a dovedit a fi mai dificilă decît se credea sau s-ar crede, din două mari motive: 1. diversitatea rostirilor existente în limba română, care nu prezenta, la acea vreme, o variantă acceptată de toată lumea, cum se întîmpla în limbile europene de cultură; 2. existenţa în limba română a unor foneme pentru care scrierea latină nu dispunea de literele corespunzătoare.

O ortografie unitară, care să asigure unitatea limbii ca instrument de promovare a culturii naţionale, era posibilă numai pe baza unei pronunţări unitare. Era un cerc vicios. Pe de o parte era ideea „fundamentul a toată ortografia e unitatea limbei“[iv], iar pe de altă parte era conştiinţa că în limba română „nu avem un dialect defipt [fixat] recunoscut de toată românimea“[v], ba chiar că „aproape nici un cuvînt, afară de monosilabice, nu se pronunţă în acelaş[i] fel de toţi românii, prin urmare pentru mai nici un cuvînt nu există un uz general al limbii ca normativ al scrierii tuturor sonurilor“[vi]. Acestea se constituiau în argumente pentru scrierea etimologică, pentru că „nu se scrie româneşte precum se vorbeşte, ci după regule gramatece şi lexicografice“[vii]. Ideea unui diasistem al limbii române, bază pentru crearea unei ortografii, unitare, o formulase totuşi Aron Pumnul, profesorul de la Cernăuţi care îşi pusese în gînd să creeze o scriere românească uşor de înţeles şi de practicat de întreaga populaţie a Bucovinei, în rîndul căreia se aflau mulţi alogeni: „să ne înălţăm peste toate provincialismele şi particularităţile şi, de-l vom urma [principiul] cu toţii, vom ajunge la rostirea şi scrierea cuvintelor în uniformitatea [pe] care o cere însăşi unitatea limbei“[viii].

Contradicţia dintre cele două poziţii este reală, fiecare avînd în vedere un aspect al limbii. Rostirea diferită de la o regiune la alta este o realitate, dar tot realitate este şi faptul că fiecare vorbitor foloseşte în scris varianta de sărbătoare a limbii, supraregională, pe înţelesul tuturor. Această realitate o avea în vedere Aron Pumnul, susţinător al ortografiei fonetice. Susţinătorii ortografiei etimologice aveau în vedere modul de citire a celor scrise, de aceea întocmeau corespondenţe între litere şi sunetele corespunzătoare[ix];  acesta era unul dintre reproşurile făcute de Aron Pumnul: „ne învaţă numai a lege (ceti), iar nu a scrie; apoi ortografia trebuie totuşi să ne înveţe a scrie“[x].

După realizarea Marii Uniri, reformarea ortografiei se impunea cu necesitate, ca un act la care să participe români din toate teritoriile[xi]. Motivul îl preciza Sextil Puşcariu, iniţiatorul Muzeului Limbii Române din Cluj[xii], care, constatînd că „tot al zecelea cuvînt pune celui ce vrea să-l întrebuinţeze o problemă ortografică, ortoepică sau gramaticală“[xiii], pleda pentru conştientizarea nevoii de ortografie şi dificultăţile acesteia: „greutatea la noi nu e cum scriem, ci cum rostim un cuvînt; grea e nu ortografia, ci ortoepia. Principiul «scrie cum grăieşti şi grăieşte cum se cuvine» e foarte greu de aplicat la noi, care nu avem un simţ prea pronunţat de disciplină, care am trăit în curs de veacuri despărţiţi, sub înrîuriri străine, şi care, în şcoli, am dat în deceniile din urmă atît de puţină importanţă studiului gramaticii“[xiv].

La aceste constatări ajunsese şi după ce primise răspunsul unor personalităţi de seamă ale timpului din cultura românească[xv] la un chestionar pe tema „rostirilor şovăitoare“, care urmărea să supună atenţiei probleme referitoare la formele populare faţă cu cele acceptate ca literare, cuvintele şi pronunţările regionale, pronunţarea neologismelor încă neadaptate limbii române[xvi], accentuare, fonologie, morfologie, derivare etc. O consultare a lucrărilor normative realizate, de-a lungul timpului, sub egida Academiei Române, pentru scrierea şi pronunţarea românească probează utilitatea demersului lui Puşcariu şi inconsecvenţa forurilor de specialitate în recomandarea unei forme sau a alteia.

Primele precizări privind scrierea şi pronunţarea formelor verbului a fi se fac în 1932: „de la verbul fi prezentul este sunt, eşti, este (scurtat e şi enclitic -i), suntem, sunteţi, sunt. În vorbirea obişnuită[xvii] se aud formele cu î în loc de u, deci sînt, sîntem, sînteţi, sînt[xviii]. Ediţia din 1965 a Îndreptarului ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, p. 139, recomanda sînt, sîntém, sîntéţi, iar ediţia din 1995 accepta sunt, suntém, suntéţi, dar şi súntem, súnteţi; Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, 1982, (DOOM), păstra scrierea cu î, dar accepta atît accentuarea recomandată la 1965, cît şi accentuarea sîʹntem, sîʹnteţi, pentru ca  ediţia a II-a a lucrării (DOOM2) să limiteze din nou accentul, súntem, súnteţi, în ciuda faptului că această ediţie a lucrării se dovedea, în general, mult mai permisivă prin comparaţie cu lucrările normative anterioare. Că pronunţarea cuvîntului oscilează de la o regiune la alta nu trebuie să mire, fenomenul caracterizînd şi alte cuvinte (arípă şi áripă, bolnáv şi bólnav, duşmán şi dúşman, Ştefán şi Ştéfan etc.). Pronunţarea recomandată de DOOM2 este cea mai ciudată, în dezacord atît cu normele generale ale accentuării din limba română, conform cărora majoritatea cuvintelor terminate în consoană au accentul oxiton[xix], cît şi cu normele de accentuare a verbelor, conform cărora numai verbele de conjugarea a III-a păstrează accentul pe radical la persoanele a IV-a şi a V-a, la celelalte accentul trecînd pe flectiv.

Problema scrisului a fost încă mai complicată. Pe de o parte, alfabetul latin avea grupurile de litere qu şi gu, fără corespondente în sistemul fonologic românesc, iar pe de altă parte sistemul fonologic românesc era mai bogat cu fonemele /ă/, /î/, /ş/, /ţ/, /ĉ/, /ĝ/, /ќ/, /gʹ/, / /(dz). În lupta dintre opinii s-a impus, treptat, apropierea de pronunţare, pentru că: 1. vocabularul românesc conţine cuvinte de cele mai diverse origini, unele cu origine incertă sau necunoscută, ortografierea cea mai sigură şi mai simplă fiind cea care respectă pronunţarea[xx]; 2. ortografia etimologică ar fi produs un hiat cu cultura română scrisă anterioară, bazată în cea mai mare parte pe pronunţare, şi ar fi creat mari dificultăţi celor lipsiţi de cultura necesară etimologismului[xxi].

Reformele ortografice ale Academiei Române, la care ne vom referi în continuare, căci, fiind oficiale, au atras participare mai largă, au început prin a da mai mare credit etimologismului, dar dificultăţile de toate felurile în stabilirea vreunei linii de continuitatea cu vechea scriere, chirilică, au cedat treptat în favoarea fonetismului. Neîndoielnic, problemele cele mai complicate le ridicau sunetele specifice limbii române, dar nici pentru celelalte lucrurile nu erau chiar simple.

Principiul îndeobşte urmat a fost cel formulat mai înainte de Titu Maiorescu: „acele sunete române, pentru care se ştie litera latină corespunzătoare se scriu cu această literă“[xxii]. Aceasta nu înseamnă deloc că în trecerea de la scrierea chirilică la cea latină nu au existat probleme. Pentru sunetul /e/ litera latină e înlocuia litera chirilică е, care însă corespundea pronunţării ĭe, fapt ce s-a soldat cu nepotriviri între scriere şi pronunţare, unele dăinuind pînă astăzi. DOOM2 face următoarea precizare: „1. în majoritatea neologismelor, la început de cuvînt şi de silabă după vocală se scrie şi se pronunţă /e/ ecran, elev […], efectuez; 2. în pronumele personale şi în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunţă /ĭe/: eu, el, ele, eşti, este, e, eram, erai, eraţi, erau; 3. se scrie ĭe şi se pronunţă /ĭe/ în: – cuvintele din vechiul fond: ied, ieftin, ieşi; iepure, baie, cheie“ (p. XLVI).

Avertismentul lui Sextil Puşcariu îşi probează valabilitatea; se dau liste de cuvinte, nu reguli, căci nu se respectă nici etimologia (e din el, era se află în aceeaşi situaţie cu e din ieşi, continuator al lui e latin, scrierea diferită neavînd vreun suport[xxiii]), nici pronunţarea (în ciuda recomandărilor, se pronunţă elev, ca şi ele, aer, ca şi vaier etc.). Pronunţarea lui /e/ precedat de /ĭ/ la început de cuvînt sau de  silabă e o particularitate a limbii române printre limbile romanice, iar trecerea la /e/ curat se poate face numai prin efort de sporire a atenţiei, puţin posibil să fie transpus în practică atîta timp cît între e şi ie nu apar opoziţii fonologice[xxiv]. Simplul fapt că un cuvînt e neologism sau aparţine vechiului fond nu poate genera normă de scriere, căci vorbitorul fără minime cunoştinţe lingvistice nu poate face diferenţele necesare şi nici nu e interesat de astfel de delimitări. Cele trei grupe de cuvinte s-au format după principiul tradiţional-istoric, care, tradus în regulă, înseamnă păstrarea continuităţii în scriere; scriem aşa pentru că aşa s-a scris totdeauna. Scriem el, este şi pentru etimologie, dar şi pentru că se continuă scrierea chirilică, елъ, есте. Avem aici explicaţia pentru ce scriem Nicolae, deşi puţini pronunţă hiatul a-e, iar cei mai mulţi pronunţă diftongul ĭe; cu grafie chirilică se scria Николае.

E de înţeles că, venind vorba despre sunetele specifice limbii române (/ă/, /î/, /ş/, /ţ/, /ĉ/ ,/ĝ/, /ќ/, //, //(dz).), lucrurile devin mai complicate. Pentru vocalele /ă/ şi /î/ s-au folosit la început, literele latineşti care notau sunetele din care acestea proveneau, cu sau fără semnul diacritic necesar: cărare, cărunt, călca, vedu; câmpu, ventu, vedendu, ridu, sunt, umblu[xxv]. Prin ajustări succesive s-a ajuns la situaţia de astăzi: pentru /ă/ se foloseşte o singură literă, ă,  iar pentru /î/ se folosesc literele î şi â[xxvi], a căror folosire nu are vreo legătură cu principiul fonetic, conform căruia printr-o literă se redă un singur fonem, dar nici cu principiul etimologic, selectarea literei neavînd vreo legătură cu etimologia; criteriul poziţiei neglijează şi fonetica şi etimologia, dar şi morfologia căci scriem, de pildă, a ura – urând şi a urî – urând, (el) urî – (eu) urâi. Fără a vorbi despre confuziile produse oamenilor fără cultură lingvistică, vom menţiona totuşi faptul că DOOM2 recomandă scrierea capîntortură, iar în Micul dicţionar academic, vol. I, cuvîntul este scris capântortură.

În privinţa consoanelor /ş/, /ţ/, /ĉ/, /ĝ/, /ќ/, //, / /(dz), s-a aplicat aceeaşi regulă a lui Maiorescu, făcîndu-se apel şi la modelele străine, cele şapte consoane fiind urmaşe ale sunetelor latine redate prin literele s, t, c, g, d urmate de iot. Ca atare /ş/ se scria prin si (asia, camisia, casiu /aşa, cămaşă, caş/), ţ prin ti (petire, pretiu /peţire, preţ/) (la început şi prin ci: facia /faţă/), /ĉ/ prin ci sau ce (urceolu, cera /urcior, ceară/ (la început şi prin ti: rogatione /rugăciune/), /ĝ/ prin gi sau ge (fugire, degetu /fugire, deget/ (la început şi prin di:deorsu /ĝosu/, /ќ/ prin cl (clemu,  /ќem/),  // prin gl (glacia /gheaţă/, /  /(dz) prin di (radia /ra dι ă/.

La exemplele folosite mai sus apare adesea u final fără corespondent în pronunţare[xxvii], extrem de controversat în lingvistica şi filologia românească. Prezenţa lui s-a datorat la început preluării tradiţiei din scrierea chirilică, unde ъ sau ь împodobeau adesea finalul cuvintelor, dar şi prezenţei lui u final în unele graiuri, continuare a lui u sau o din limba latină sau dezvoltări ulterioare. După reforma ortografică din 1881 pentru păstrarea acestui u s-a susţinut nevoia de marcare a singularului în opoziţie cu pluralul, sau, la verbe, a opoziţiei dintre persoana I şi persoana a II-a, uneori această opoziţie fiind marcată doar de prezenţa/ absenţa acestui u, însoţit sau nu de semnul scurtării (ǔ sau u): ariciu/ arici, taiu/ tai. Valoarea lui cel mai adesea decorativă a declanşat un adevărat război, păstrîndu-se, şi după 1932, doar pentru marcarea opoziţiilor morfologice la cuvintele terminate în ĭ (naiu, ceaiu, oboiu, obiceiu), după ĭ cu valoare de semn diacritic, marcînd schimbarea valorii literei din faţă, ci, gi, chi, ghi, ti /ţ/, si /ş/ (unchiu, unghiu, ariciu). După ortografia din 1932 era corect scris vin întîi cei din rândul întîiu; adverbul era întîi, dar adjectivul – întîiu.

Facem aici precizarea că scopul demersului nostru nu priveşte evoluţia limbii române, cum s-ar putea crede, ci să aducem în atenţie modul în care scrierea, veşmînt exterior, convenţional al limbii, poate ajunge să influenţeze rostirea şi, prin aceasta, evoluţia limbii. Am prezentat deja în nota 25 cazul cuvintelor scrise cu u, deşi pronunţarea a fost şi uneori continuă să fie cu î.

Cuvintele din vocabularul de obşte îşi schimbă pronunţarea după norme interne ale limbii, recomandările ortografice fiind de natură să restabilească legătura cu pronunţarea, care o ia înaintea scrierii. Numele proprii şi mai ales numele de persoane cunosc transformări fonetice produse tuturor cuvintelor, dar prinderea lor în veşmîntul scrierii poate întrerupe evoluţia sau poate impune altă evoluţie. Respectarea normelor ortografice a condus la schimbarea numelui vestitei familii de cărturari Densuş(e)anu („din Densuş“) în Densusianu.

Scrierea consoanelor /ş/, /ţ/ din finalul cuvintelor prin si, ti, în care i avea valoarea unui semn diacritic menit să schimbe valoarea literei precedente, ca şi la ci, gi, impunea, după reforma ortografică din 1881, adăugarea lui -u care nu se pronunţa. Astfel numele proprii terminate în ş, ţ aveau în scris finalul -siu, -tiu. Au apărut astfel nume precum Chirulusiu, Iliesiu, Oprisiu, Surlasiu, Turcasiu, Ionutiu, Motiu, Onutiu, Ratiu, Vlădutiu etc., a căror înşiruire e foarte lungă, pe care însă cunoscătorii le pronunţau Chiriluş, Ilieş, Opriş, Ţurcaş, Surlaş, Ionuţ, Moţ, Onuţ, Raţ, Vlăduţ etc. Faptul că după 1894 folosirea acestui -u final în astfel de situaţii devenise facultativă şi litera ţ era deja acceptată în alfabetul limbii române, a avut afect pervers pentru nume ca cele în discuţie; pentru împăcarea scrierii cu pronunţarea litera t a primit sedila, sunetul /ţ/ fiind marcat astfel de două ori. Au rezultat în scris numele Chiriluşiu, Ilieşiu, Oprişiu, Surlaşiu, Ţurcaşiu, Ionuţiu, Moţiu, Onuţiu, Raţiu, Vlăduţiu etc., cu efect în pronunţare; -iu, care nu mai era reclamat de ortografie, a început a fi pronunţat, păstrîndu-se vechea structură prozodică a cuvintelor. Sensul numelor cu această structură devenise în bună măsură opac, legătura cu baza şubrezindu-se[xxviii], drept care a apărut posibilitatea încadrării acestora în serii cu expresie asemănătoare[xxix].

Grupului de litere iu aflat în poziţie finală îi corespund în pronunţare diftongii ĭu (salariu) şi (auriu, geamgiu, ştiu) şi hiatul i-u, prezent în formele articulate ale cuvintelor terminate în ĭu, din care articolul, ca la majoritatea cuvintelor în astfel de context, nu se mai pronunţă (*auri-u, *hangi-u). Posibilitatea grupului de litere  iu de a fi asociat cu pronunţări diferite a permis pe de o parte devieri prin înlocuirea diftongului ĭu cu diftongul (consilĭu, domicilĭu se pronunţă, greşit, *consilíǔ, domicilíǔ), pe de altă parte confuzia cu hiatul i-u şi apropierea cu numele de familie formate cu sufixul antroponimic -iu, neglijîndu-se faptul că acest sufix forma nume de familie de la alte nume de persoane, de tipul Antoniu, Gheorghiu, Vasiliu. Numele pronunţate azi Ilieşí-u, Oprişí-u, Surlaşí-u, Ţurcaşí-u, Onuţí-u, Vlăduţí-u[xxx] etc. sînt rezultatul unor astfel de devieri, ce tind să se generalizeze[xxxi].

Un loc aparte îl ocupă aici numele de persoane de origine maghiară care, în procesul de adaptare la normele limbii române, au suferit aceleaşi modificări. Nume de persoane precum Cherecheşiu, Cheresteşiu, Chişiu, Naghiu au urmat întocmai procesul amintit. La altele, cele terminate în ĉ, procesul s-a oprit la jumătate, neajungîndu-se la adoptarea sufixului -iu, tot după modele existente în limba română; se scrie şi se pronunţă Socaciu, Suciu, cu accent paroxiton, ca şi Popoviciu, variantă rar auzită a numelui destul de răspîndit Popovici.

Trebuie amintită aici intervenţia lui Ovid Densusianu în discuţiile premergătoare ale reformei ortografice din 1932; acesta atrăgea atenţia că păstrarea în scris a lui -u nerostit riscă să-l impună şi în pronunţare. Comisia a fost de acord ca pentru numele de persoane să nu mai fie folosit; se recomanda Mihai, nu *Mihaiu. Exemplele citate mai sus probează că intervenţia se făcea prea tîrziu; răul făcut lăsa urme, uzul impunînd principiul personajului lui Caragiale: Onuţiu se scrie, Onuţiu se citeşte. Nu e exclusă nici posibilitatea ca această scriere şi pronunţarea cu hiat să fie, măcar uneori, asimilată cu un titlu de nobleţe asigurat de vechime.

Interesant e că purtătorii acestor nume păreau şi par a nu fi interesaţi de schimonosirea numelui purtat. Numele Gorghiu se pronunţă mai rar bisilabic, cu accent pe o, şi mai frecvent trisilabic, cu accent pe u. Sorin Ilieşiu, politician şi cineast originar din Maramureş, n-a încercat în vreo ocazie să sugereze conlocutorilor forma corectă a numelui său, deşi există posibilitatea ca unii purtători ai numelui rămaşi în sat să se numească Ilieş[xxxii]. Această situaţie e sugerată de alăturarea numelui politicianului Ion Raţiu cu al fotbalistului Răzvan Raţ.

Acesta nu e singurul caz în care numele de persoane au cunoscut modificări datorate scrisului. Onomasticonul românesc e plin de nume de familie formate cu sufixul -ar (var. -er). Două sînt explicaţiile pentru numărul aşa de mare al numelor de acest fel: 1. foarte multe nume de familie s-au format de la porecle, nepercepute obligatoriu ca peiorative, iar ocupaţia cuiva devenea frecvent poreclă şi supranume[xxxiii], oficializată ulterior în nume de familie; 2. sufixul -ar este continuator al sufixului latinesc -arius, productiv în latină şi rămas foarte productiv de-a lungul timpului. Între lat. -arius şi rom. actual -ar, sufixul a trecut prin stadiul -ariu, devenit, după afonizarea lui u final, -ariuşi -ari, pronunţări încă în circulaţie pe un teritoriu destul de întins în jumătatea nordică a dacoromânului[xxxiv]. Exceptînd o parte a teritoriului intracarpatic, numele de familie create cu acest sufix au la bază forma articulată[xxxv], iar funcţia articolului este de identificare, motiv pentru care este numit de unii morfem la determinării; comp. enunţurile merg la fierar cu merg la Fieraru, pronunţate în nord merg la fierari(u) şi merg la Fierarĭu[xxxvi] şi redate în scris merg la fierari(u) şi merg la Fierariu.

Dispariţia din pronunţare a articolului -l, împreună cu opacizarea sensului cuvîntului bază au permis şi de această dată confuzia secvenţei finale iu cu sufixul antroponimic -iu. În jumătatea nordică a teritoriului dacoromân nume precum Morariu, Fierariu, Olariu, Purcariu etc. nu pun probleme de înţeles, pe cînd în jumătatea sudică sensul multora a ajuns necunoscut, poate şi datorită unor modificări fonetice specifice: Murariu (< murari(u) „morar“[xxxvii]; Purcariu (< purcari(u), „porcar“), Şalariu (< şalari(u)„şelar“), Vacariu, Vieriu (< vier(iu) „viticultor“) etc. Interesantă este povestea unei familii Racariu dintr-un oraş unde pronunţările nordice se întîlnesc cu cele sudice. Soţul, moldovean de origine, cu oarecare influenţă în localitate, a ţinut să i se rostească numele cum se cuvine, Racáriu; soţia, profesoară de limba română, mai îngăduitoare, a permis pronunţarea Racaríu. Pentru cei care nu cunoşteau ambele persoane pronunţarea nu permitea asocierea familială.

Pronunţările deviate îşi au punctul de pornire în rostirea sudică, Bucureştiul contribuind, prin posibilităţile de răspîndire a unei pronunţări sau a alteia, la autorizarea acestora, ca şi cum, folosite la Bucureşti, acestea ar deveni oficiale. În pronunţarea numelui politicianului Ion Raţiu, ca şi al cosmonautului Dumitru Prunariu secvenţa finală iu se pronunţă cu finala ĭu (Ráţĭu, Prunárĭu), nu cu hiatul i-u.

Ca şi numele de locuri, numele de persoane fac parte din zestrea spirituală a poporului care le-a creat şi constituie mărturii ale trecutului acestuia[xxxviii]. Aşa cum toponime vechi atestă prezenţa românilor în spaţii sud-dunărene din care azi lipsesc, dar prezintă şi dovezi ale permanenţei şi continuităţii lor în nordul Dunării, bogăţia numelor de persoane româneşti în spaţiul bucovinean de la nord de Prut probează că nu multă vreme în urmă comunitatea românească de aici era bine reprezentată[xxxix]. Intervenţia autorităţilor, ca, de altfel, a oricărui factor extern, în modificarea peisajului acestor nume, poate produce efecte nedorite din toate punctele de vedere, primul fiind falsificarea realităţilor lingvistice, istorice, sociale, demografice[xl] etc. Numele Chişiu, de exemplu, ortografiat astfel şi pronunţat cu hiat, nu a devenit românesc, iar apartenenţa la onomasticonul maghiar poate fi probată numai prin cunoaşterea modificărilor aduse de ortografia românească. Numele Rotariu, pronunţat cu hiat, poate crea neavizaţilor impresia că e relativ nou, apărut abia după ce influenţa greacă devenise atît de puternică, încît sufixul -iu să devină foarte productiv şi să formeze cuvinte noi de la alte baze decît cele greceşti. Nu se contestă productivitatea sufixului -iu,, dar sufixul -ar(iu) era productiv încă din latină. Nu ştim cîte cuvinte formate cu acest sufix în latină vor fi dăinuit pînă astăzi, dar în latină existau argentarius, ollarius. În lipsa documentelor scrise nu putem proba apartenenţa cuvintelor româneşti argintar(iu), olar(iu) la fondul cuvintelor moştenite sau sînt creaţii româneşti, situaţie resimţită şi pentru antroponime.. Un lucru putem şi trebuie să facem: să respectăm structurile în circulaţie. Ar face parte din acel minimum de interes faţă de limba română, factor definitoriu al spiritualităţii româneşti.

 

Suceava, decembrie 2016

 

 

[i] Avem în vedere textele păstrate; existenţa unor texte anterioare acestora, scrise, după unele mărturii, cu litere latine nu poate interesa aici.

[ii] Ortografieri de felul ortodox – ortodocşi provoacă dificultăţi, de aceea perechile se refac, greşit, dar cu logica lor: fie *ortodocs, după ortodocşi, fie *ortodoxi, după ortodox.

[iii] „De căte ori mi s-au întămplat mie de îndoindu-mă de vrun cuvănt oare latinesc este, căt l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu latina lui faţă şi părea că răde asupra mea de bucurie, că l-am scăpat din sclavie“ (Petru Maior, Dialog pentru începutul linbei română, în Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, Petru Maior în mărturii antologice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2016, p. 271). Aron Pumnul vorbea şi el despre „ziua mîntuirei limbei româneşti de robiea buchinică-chirilică“ (Neatîrnarea limbei romînescĭ în desvoltarea sa şi în modul de a o scrie, în „Aron Pumnul. Voci asupra vieţiĭ şi însemnătăţiĭ luĭ…“, Cernăuţi, 1889, p. 197).

[iv] Timotei Cipariu, Elemente de limba romana dupa dialecte si monumente vechi, Blaj, 1854, p. 83.

[v] Idem, Principia de limba si de scriptura, editiunea II revazuta si inmultita, Blaj, 1866, p. 258.

[vi] Titu Maiorescu, Despre scrierea limbei române, în Idem, Critice (1866 – 1907), ediţie completă, ediţia a II-a, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti 1915, p. 58-59.

[vii] Timotei Cipariu, Principia de limba…, p. 293.

[viii] Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei romînescĭ…, p. 200.

[ix] A se vedea, de exemplu, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linquae daco-romanae sive valachicae, Viena, 1780, în Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, Samuil Micu în mărturii antologice, Galaxia Gutenberg, 2010.

[x] Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi’ntre fiĭul luĭ asupra limbeĭ şi literelor romînescĭ, în „Aron Pumnul. Voci asupra vieţiĭ şi însemnătăţiĭ luĭ…“, p. 346.

[xi] Pe această idee s-au organizat congresele filologilor, cu participarea profesorilor din învăţămîntul secundar şi superior, din anii 1925, 1926, 1927, la Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi.

[xii] Creat în 1919 în cadrul proaspetei universităţi româneşti din Cluj, Muzeul îşi propunea „strîngerea  şi prelucrarea ştiinţifică a materialului lexicografic al limbii române din toate timpurile şi din toate regiunile locuite de români; pregătirea de studii şi lucrări speciale în vederea unificării limbii literare şi a terminologiei tehnice şi speciale din toate ţinuturile româneşti; deşteptarea interesului obştesc pentru studiul şi cultivarea limbii române; pregătirea de filologi români“ (Sextil Puşcariu, Muzeul Limbii Române, în „Dacoromania“, I, 1921, p. 3-4).

[xiii] Sextil Puşcariu şi Teodor A. Naum, Îndreptar şi vocabular ortografic după noua ortografie oficială, pentru uzul învăţământului de toate gradele, Bucureşti, 1932, p. 5.

[xiv] Ibidem, p. 3-4.

[xv] Au oferit răspunsuri I. Al. Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, I. A. Rădulescu-Pogoneanu, C. Marinescu, P. Grimm.

[xvi] Problema era nespus de importantă; influenţei foarte puternice a limbii franceze din Regat îi corespundea în teritoriile cuprinse în fosta Austro-Ungarie o foarte puternică influenţă a limbii germane.

[xvii] Prin rostire obişnuită trebuie să înţelegem „rostirea cea mai răspîndită“. O probează Gh. Adamescu, Ortografia românescă după modificările din 1932. Regule şi explicări urmate de un glosar, Bucureşti, 1932, p. 16: „Formele cu î ale verbului a fi se scriu cu u: sunt, suntem, sunteţi [Deciziunea din 1932]“. În aceeaşi direcţie conduce şi o menţiune a lui Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 117: „Prima oară în vara anului 1927 am auzit pe cineva pronunţînd sunt; lucrul m-a uimit atît de tare, încît n-am uitat pînă azi persoana şi locul unde mă găseam“.

[xviii] Sextil Puşcariu şi Teodor Naum, op. cit., p. 65.

[xix] Cf. Gheorghe Moldoveanu, Structura prozodică a cuvintelor româneşti – între conservatorism şi toleranţă, în „Strategii discursive“, VIII, Partea I, Centru editorial al USM, Chişinău, 2006.

[xx] Problema ortografierii neologismelor ridică încă numeroase controverse, întrucît neologismelor adaptate pronunţării româneşti li se aplică normele ortografice ale cuvintelor româneşti, pentru cele neadaptate se aplică normele ortografice ale limbii de origine, iar cele parţial adaptate se scriu parţial româneşte, parţial ca în limba de origine; computer se pronunţă /compüter/, scanner sau scaner se pronunţă /sќenăr/ (după Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, Editura Logos, Bucureşti, 1997; în lucrările de sub egida Academiei cuvîntul lipseşte sau nu precizează pronunţarea), dar scana şi formele lui flexionare se pronunţă cum se scrie.

[xxi] Cf. T. Cipariu, Principia de limba…, p. 293: Regulile scrierii etimologice „este cu neputinţă a le învăţa dacă nu ştie cineva şi ceva latineşte“; Sextil Puşcariu, Ortografia revizuită a Academiei Române (scrisoare deschisă către D. Ioan Bogdan), în „Convorbiri literare“, 1904, nr. 11, după Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 3: „cei ce cunosc originea cuvintelor sînt numai filologii de profesie, deci unul la un milion din toată românimea. Publicul mare însă, care şi el are nevoie să scrie ortografic, ca şi puţinii privilegiaţi, va trebui sau să facă mai întîi un curs de filologie sau să memorizeze imaginea scrisă a celor cinci mii de cuvinte pe cari le întrebuinţează, căci reguli ortografice nu i se vor putea da“.

[xxii] Titu Maiorescu, op. cit., p. 18. De altfel Maiorescu făcea parte şi din comisiile de revizuire a ortografiei din 1881 şi 1904.

[xxiii] Scrierea din 1932 era mai coerentă; recomanda eşire.

[xxiv] Opoziţia dintre ele, pronume, şi iele, substantiv, nu sprijină ideea opoziţiei dintre cele două cuvinte; conştiinţa că numele adevărat al zînelor, considerat tabu, a fost evitat prin folosirea pronumelui ele, ca şi a pronumelui dînsele, sau a unor cuvinte „mîngîietoare“ (mîndrele, frumoasele etc.) încă nu a dispărut din colectivităţile rurale.

[xxv] Pentru sunt a se vedea precizarea lui Gh. Adamescu de la nota 16; lat. ambulo > rom. îmbla,  care încă e în circulaţie regională (vezi şi M. Eminescu, Proza literară, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, p. 6: o babă bătrînă şi urîtă, care îmbla prin împărăţia mea).

[xxvi] Folosirea literei u nu o mai aducem în discuţie, întrucît s-ar putea ca pronunţarea cu u în loc de î să se generalizeze în limba literară, ca şi pentru umbla, umfla, umple.

[xxvii] Discuţia nu priveşte vocala u sau semivocala u (codru, leu), a căror utilitate nu era pusă nicicum sub semnul întrebării.

[xxviii] Unele cuvinte au devenit de multă vreme aproape necunoscute. Cuvîntul ţurcă este astăzi prea puţin cunoscut; jocul cu acelaşi nume, în care se foloseşte ţurca, un băţ scurt, azi aproape a dispărut, deşi nu multă vreme în urmă era destul de răspîndit, după cum o probează expresia a juca ţurca împreună „a fi apropiaţi“. Cuvîntul surlă, numele unui vechi instrument muzical, mai e azi folosit doar în expresia cu surle şi trîmbiţe „cu mare pompă“.

[xxix] Situaţie într-un fel similară a avut cuvîntul chiară (< lat. clara „limpede“), din expresia apă chiară („apă limpede“), devenită apă chioară, sintagmă al cărei sens se poate descifra numai prin apel la apă chiară.

[xxx] Cităm numai exemple pe care le-am auzit într-o ocazie sau alta.

[xxxi] O mare importanţă o prezintă în acest proces pronunţarea din mass-media, incorectă în foarte multe situaţii, dar cu mare priză la necunoscători.

[xxxii] Mitropolitul Silvestru Andreevici al Bucovinei îşi trăgea numele de la înscrierea în catalogul clasei, regula timpului fiind numele de botez urmat de numele tatălui, cu genitivul slavizat. Fratele său, rămas ţăran în Mitocul Dragomirnei, rămînea Murariu, ca al întregii lui familii; mitropolitul a adăugat ulterior numele Murariu, după insistente intervenţii la autorităţi, şi a devenit Silvestru Murariu Andreevici (Vezi Constantin Murariu, Cursul vieţii mele. Memorii, Editura Hurmuzachi, Suceava, 1998).

[xxxiii] La recensămîntul din 1772-1774, oraşul Cernăuţi avea scutelnici starosteşti: Vasile, butnar, Neculai Botezatu, Toader, blănar, Grigoraş, curelar, Georgi, olar, Ursachi, dîrvar, Prodan, podar, Andrieş, dîrvar, Grigoraş, podar, Cuchiuşca, podar, Simion, dîrvar, Tănase, dîrvar, Ieacob, vizitiu, Andrii, bucătar, Anton, olar, Toader, podar, Ioniţe, croitor, Eni, vezătiu, Eni, arnăut, Ieancul Botezatul, Lupul, podar, Vasile, bărbier, Georgi, sin ego, Vasile, sin ego, Ion, podar, Neculaiu, ciubotar, Alecsandru, ciubotar, Vasile, dîrvar, Grigoraş, dîrvar, Zaharia, dîrvar, Acsinte, dîrvar, Georgi, dîrvar (Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, sub redacţia lui P.V. Sovetov, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1975).

[xxxiv] A se vedea Cîntecul butelcuţei, cîntat de Maria Tănase: Fire-a[l] dracu’ de primari,/ C-a pus pe uliţă pari; primari e la singular, articulat – primariul; din ordinul primariului (nu al mai multor primari!) au fost puşi parii (stîlpii) pe uliţă. La Mihai Eminescu, Opere, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Vestala, Bucureşti, 1994, p. 71, găsim: Pe inima-mi pustie zadarnic mîna-mi ţiu,/ Ea bate ca şi cariul  încet într-un sicriu; forma cari(u) de la Eminescu probează că în limbajul popular pronunţarea -ari(u)se extinsese şi la alte cuvinte a căror terminaţie nu era sufixul -ari(u).

[xxxv] A se vedea Teodor Oancă, Geografia antroponimică românească. Metodă şi aplicaţii, Editura de Sud, Craiova, 1998.

[xxxvi] Palatalizarea lui f nu intră în discuţie, neavînd vreo implicaţie.

[xxxvii] Dăm doar sensul cuvîntului de la care s-a format antroponimul, nu şi al cuvîntului cu care acesta ar putea fi asociat.

[xxxviii] Vezi Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi a onomasticei, București, 1933, pentru răspîndirea românilor în Transilvania şi cîmpia Tisei.

[xxxix] Cf. Constantin Olaru, Urmele românismului în unele localităţi din nordul Bucovinei – anul 1991 în comparaţie cu 1926 (un mic adaos peste 65 de ani de la lucrarea lui Dimitrie Ţopa Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină, Cernăuţi, 1927), în „Glasul Bucovinei“, 1994, nr. 1.

[xl] Nu luăm în discuţie aici intervenţiile autorităţilor în schimbarea numelor, traducerea sau înlocuirea prin corespondent, schimbarea sufixelor etc., cu rezultate spectaculoase în modificarea numelor româneşti din Transilvania, Bucovina, Basarabia. Intervenţia autorităţilor româneşti în schimbarea unor nume de locuri româneşti sau de altă origine cu nume ale unor personalităţi sau evenimente istorice se înscrie tot aici, creînd hiatusuri în evoluţia numelor localităţilor respective şi nonsensuri. Nu sună deloc plăcut enunţul George Coşbuc s-a născut în George Coşbuc. Ce să mai spunem de localităţi care nu au nici o legătură cu personalitatea al cărei nume îl poartă (a se vedea numărul mare de localităţi numite Nicolae Bălcescu!)?