Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean; că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Consider că n-ar fi existat un alt început mai bun al însemnărilor despre cartea trudită trei ani a lui Iosif Camară Rugăciunea TATĂL NOSTRU în limba română. Studiu istorico-filologic[1] decît prin redarea variantei din 2012 inclusă în Liturghier și redată la pp. 243-244. Precizez că mi-am luat permisiunea de a îndrepta erorile de punctuație și tehnoredacționale (în mod curios neeliminate de autor nici în celelalte variante din corpus-ul de texte incluse în volum!) grafiind cu majuscule, în ordine, următorii termeni: Care, Se, Tău, Ta, Ta, (a) Ta. Cu excepția celui de-al doilea pronume, reflexivul Se, erorile nu apar în ediția cea mai recentă a Bibliei[2]. De asemenea, am folosit litera „î“ pentru vocala considerată nefilologic că ar trebui redată „â“ la interiorul cuvintelor spre complicarea scrisului în românește[3].
În Prefață se precizează că lucrarea are la bază teza de doctorat realizată sub conducerea științifică a prof. dr. Eugen Munteanu, susținută în 2012 la Iași, cel numit fiind specializat în cercetări de filologie biblică (cf. p. 16).
Rugăciunea Domnească sau cum este mai bine cunoscută după primele cuvinte ale sale Tatăl nostru are cu siguranță cea mai mare răspîndire printre creștini. Stimulat de cartea donată generos Muzeului Etnografic „Sfînta Fecioară Maria“ din satul Bila, județul Giurgiu, am cercetat cuvintele rugăciunii folosind Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indoeuropenistică datorat lui Mihai Vinereanu[4] pentru a mă apropia cît mai mult de adevărata lor origine:
Tată origine traco-dacă, venind din radicalul protoindoeuropean (abreviat în continuare PIE) *tata. În limbajul copiilor s-a păstrat pînă nu demult[5] nu numai acest cuvînt din străvechime prin dublarea silabelor, ci și ma, pa, ba, ca, pi, întrucît acestea au fost și au rămas primele silabe simple care pot fi articulate mai ușor, fiind deschise, formate dintr-o oclusivă urmate de o vocală; nostru provine din PIE *nes, *nos „noi“, forma de genitiv *ns-ro-m, *nos-ro-m a evoluat la *nostrom, prin infixarea lui t între s și r, întrucît ca și în latină PIE *sr a devenit str; care – probabil protoromân, precum ce din PIE *kŭo, kŭe, „ce“, „cine“; ești – din PIE *ēs-ti; cer, ceruri – din traco-illiră; (a) sfinți, sfînt – indoeuropean, cf. sanscritul çvantas; se – din PIE *se; nume – din PIE *nomṇ; Tău – PIE *teue; (a) veni din PIE *gŭen-, gŭom-, gŭm- (a) „merge“, (a) „veni“; în traco-dacă *gŭ- a dat b, care a trecut la v sub influența latinei. Fără influență latină, forma maramureșeană (a) zîni provine de la același radical PIE *gŭ-. Forma arhaică de imperativ (să) vie este, probabil, dacică; (a) face – panromanic; voie – din PIE *uel, uol – (a) voi, (a) vrea; Ta – din PIE *teue / *tu; precum – din PIE *per și *kŭom; în – din PIE *en; așa – din PIE *sŭo; pe – din PIE *per; pămînt – din PIE *bheu, bhou, bhu- (a) crește, (a) (se) înălța, (a) înflori, (a) prospera etc.; cf. sanscritul bhavati (a) „deveni“, (a) „crește“, dar apropiat ca sens și cu bhuman, „glob pămîntesc“. În albaneză pamënt înseamnă „insensibil“, „irațional“, „absurd“, iar în lituaniană pamatas semnifică „bază“, „temelie“, „fundație“; pîine – din PIE *pa (a) „hrăni“; prin duplicare, termenul se păstrează încă în limbajul copiilor: papa; cea precum cine, ce vin din PIE *kŭo, kŭe; spre are originea în PIE *upér, upéri „supra“, „deasupra“; ființă, ca și (a) fi, fiu, fiică, e în legătură cu PIE *bher- (a) „naște“, deci nu are origine latină; dă, imperativul verbului (a) da, are origine prelatină, deoarece în PIE *do-, də- dou- (a) „da“, cf. sanscritul data „dat“ ori albanezul dha (a) „da“; astăzi derivat de la zi provenit din PIE *diues „zi“ nu poate fi explicat prin latinescul dies, așa cum s-a crezut pînă acum; și provine din radicalul PIE *kue fiind de origine traco-dacică; ne e traco-dacic, la fel ca noi; iartă, formă de prezent indicativ a verbului (a) „ierta“ provenit ca și latinescul liber, libero din PIE *leidh, *leidh(e)r, *leidhr care, prin metateza lichidei r a evoluat la *lierd, *liert și în final la iert; greșelile derivat de la (a) greși are la origine PIE *grak- (a) „greși“, (a) „păcătui“, care în limba română are o arie semantică mult mai largă decît în limbile slave și baltice, așa încît e mult mai probabil că vechea slavă l-a împrumutat din română; precum compus din pre cu originea în PIE *per- „peste“, „prea“ și cum provenit din PIE *kŭo, *kŭe, *kŭom; (a) duce din PIE *deuk- (a) „duce“, (a) „trage“; în din PIE *en; ispită înrudire clară cu sanscritul īspita, „dorit“, „dorință“, deci are origine indoeuropeană; (a) izbăvi provine din vechiul slav izbavati (a) „elibera“; de e panromanic, latina l-a păstrat sub forma identică de. Traco-illirica avea de ca particulă dubitativă; viclean e preluat (cu tîlc!) din maghiarul hitlen „perfid“, „viclean“, alternanța h/v e specifică limbii române, care, alături de diftongare, a dus la forma cunoscută a cuvîntului. O mențiune fac aici și pentru rău, care se mai păstrează astăzi pe alocuri în locul lui viclean: el vine din PIE *ŭreng „rău“, „greșit“ din fondul traco-illiric. În fine, interjecția amin are la origine grecescul αμήν. După un calcul simplu, observăm că aproape 90% dintre cuvintele Rugăciunii Domnești au origine traco-dacă și doar 10% sînt împrumuturi – exact invers decît socotește Iosif Camară!
Filologul ieșean propune alte etimologii, afirmînd la un moment dat despre cuvîntul tată că: latina dunăreană nu l-a păstrat pe pater, ci pe tata (p. 108). Nici vorbă însă de a se fi pierdut cumva termenul latinesc cult pater, deoarece el nici n-a existat în traco-dacă! Într-adevăr, româna a preluat din latină parentem, parens „părinte“ care a ajuns a se afla în sinonimie cu tată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, dar cu preferința netă a traducătorilor pentru cuvîntul de origine autohtonă (de pildă, la Coresi raportul părinte–tată este 8/32 în Liturghier și 0/17 în Catehism). Astăzi doar cu circulație specială, părinte nu mai are statut interschimbabil cu tată[6], primul termen fiind o formă de adresare către un preot. Așadar, doar parțial se poate accepta afirmația autorului: Limba română a moștenit din latină doi termeni pentru a exprima ideea de „bărbat în raport cu fiii săi“ (p.113). În privința lui voie, autorul crede că ar fi de origine slavă (idem). Dar dacă (a) voi ar fi un derivat al lui voie din vechiul slav volja, ar fi trebuit să fie *vol᾽ie. Nici măcar aromânul volă „voie“ nu se poate explica etimologic prin slavă. Românescul (a) voi presupune un autohton mai vechi, *volio, *volire, provenit din radicalul PIE *uel- uol- .
De lucrarea lui Mihai Vinereanu și de alte contribuții istorice și lingvistice mai noi (Augustin Deac, G. D. Iscru etc.) autorul nu pare a fi auzit; în schimb reține curioasa părere a lui Ghe. Ivănescu că în Dacia romană creștinismul nu a putut fi de origine italică și panonică, neexistînd dovezi în acest sens [și astfel] el conclude că misionarii din Dacia puteau fi greci vorbitori de latină, de unde ne-ar fi putut rămâne elemente explicabile prin greacă [7](pp. 18-19). Observația pr. Dumitru Stăniloae reprodusă și ea, ce-i drept, că a învia (de unde rezultă înviere) nu reprezintă un calc după corespondenții consacrați din limbile de cultură [greacă și latină]. Faptul că se găsește și în aromână este o dovadă sigură că termenul datează dintr-o epocă străveche (cf. p. 19) își găsește ecoul abia în lucrarea deja citată de mine a lingvistului Mihai Vinereanu. Astfel, sub viu „care este în viață“ găsim: „PIE *gŭei-*gŭio- „a trăi“, cf. skt. jivas, av. jiva, osc. bivus, v. ir. biu etc. Dacă rom. viu poate proveni din lat. vivus, lat. *vivitia nu poate fi considerat etimonul rom. viață.“ Prin urmare, ca și viață, derivatul (a) învia are origine traco-dacă.
Meritul incontestabil al demersului publicistic de care mă ocup constă însă în studierea cu acribie a transformărilor rugăciunii în românește de-a lungul intervalului 1553-2012, adică de la varianta din Evangheliarul slavo-român de la Sibiu pînă la Liturghierul zilelor noastre, așa cum rezultă din Corpus-ul de texte (v. pp. 205-245). Astfel, de la „pîinea sățioasă“ din variantele secolului al XVI-lea, trecînd prin „pîinea cea ce tot iaste“, pînă la „pîinea cea de toate zilele“ înlocuită de școala paisiană prin „cea spre ființă“ din vremea noastră; de la „ceriu“ trecînd prin „ceriure“ pînă la „ceruri“ de astăzi; de la „hicleanul“ la „cel viclean“ ș.a.m.d., cuvintele rugăciunii curg tumultuos mărturisind viața încreștinată a românilor de-a lungul veacurilor.
Contribuții la perfecționarea în românește a textului rugăciunii se știe că au avut Coresi (Catehismul din 1560 și Tetraevangheliarul din 1561), Luca Stroici (1593), ieromonahul Silvestru de la Govora și Simion Ștefan (în Noul Testament de la Bălgrad din 1648), Nicolae Milescu Spătarul (în Vechiul Testament din 1669), Mitropolitul Dosoftei (în Liturghierul din 1679 reapărut în 1683), Sfîntul Antim Ivireanul (în Evanghelia din 1697 și mai ales în Liturghierul din 1713 reeditat în 1728 – cartea prin care a fost oficializată transformarea limbii române în limbă de cult în Țara Românească și prima tipăritură bisericească prin care a fost promovată, în Moldova și dincolo de munți, norma literară muntenească – după aprecierea prof. Gheorghe Chivu[8]), V. Gr. Borgovanu (în lucrarea didactică Ionel la școală din 1904).
Variante ale Rugăciunii Domnești prin care limba română a intrat în Europa Occidentală (cf. p. 87) atrag atenția autorului și, poate, pe a cititorului de astăzi, tentat mai mult ca în trecut de călătorii în Occident. Aceste versiuni sînt datorate germanilor Martin Gruneweg (c. 1600), Hieronymus Megiser (1603) și Chistoph[9] Hartknoch (1684), italianului Melchior Bocatius (1614) și britanicului John Chamberlayne (1715). Iată cum sintetizează Iosif Camară peregrinările rugăciunii românești prin Europa […] într-un număr de șapte versiuni primare: Sarnicki (1593), Gruneweg (c. 1600), Megiser (1602), Bocatius (1614), Smith (1667), Stiernhielm (1669) și Hartknoch (1684) (p. 106).
Interesante comentarii găsim despre coexistența sintagmelor „spre ființă“ și „de toate zilele“: Chiar dacă prima este mai susceptibilă interpretărilor mistice, iar cealaltă celor telurice, nu credem că cele două opțiuni sînt marcate confesional. La o analiză semantică atentă, toate opțiunile textuale pot fi comutabile cu un determinant temporal, iar aceasta nu va limita cu nimic posibilitățile hermeneutice ale pasajului. Toate pot fi interpretate drept prefigurare a Euharistiei, la fel cum toate pot fi privite ca referindu-se la necesarul zilnic de hrană materială […] Sintagma de toate zilele era interpretată mistic de Antim Ivireanul, dar și de autorii unor catehisme catolice. Determinantul temporal al pîinii – cel mai predispus unei interpretări terestre – poate fi raportat la episodul din Ioan 4:15, unde femeia samarineancă Îi cere lui Iisus apa vie care este veșnică, aceasta asigurîndu-i de fapt sațietatea. În această cheie de interpretare, transpunerile românești [ale sintagmei grecești] sînt pline de măiestrie, neaducînd vreo vătămare deschiderilor interpretative: pîinea cea sățioasă, pîinea cea de-a pururea, pîinea cea de toate zilele. / Despre o diferență confesională, explicabilă mai degrabă istoric decît hermeneutic, putem vorbi doar azi: dacă sintagma de toate zilele este, prin vechimea ei, ecumenică, în sensul că a fost adoptată de toate confesiunile, spre ființă este folosită de obicei în spațiul ortodox, fiind mai recentă: ea apare pe la 1800 în școala de traducere de la Mănăstirea Neamț și, prin autoritatea cărților traduse sau revizuite acolo, difuzate ulterior în tot spațiul românesc, s-a impus rapid și este predominantă în mediul ortodox (pp. 151-152).
Parcurgînd atent la rîndul meu variantele de rugăciune, referirile biblice și unele comentarii propuse de autorul cărții, am reținut pentru cititori cîțiva termeni savuroși dovedind ingeniozitatea scriitorilor și resursele minunate ale limbii pe care continuăm să o vorbim pe aceste meleaguri binecuvîntate: ocinaș (p. 47), poroboc (p. 74), cucon (idem), adevericiune (p. 143), greașnicul (lăudatu e greașnicul în pohta lui) (p. 154), pohlibuituri (adecăte ciocotneții) (pp. 159-160), pălăcăriile (p. 126), bîntuială (p. 162), iscușenie (p. 163), piadecă (p. 165), învăluială (idem), dodeială (idem), spăsitoriu (p. 176), lăstitoriu (p. 178). Tot astfel, să ne odihnim mințile cu sintagmele / enunțurile: blămați în sate și în orașe (p. 74), pîinile ceale ale aducerii înainte (p. 75), pîinea noastră cea înființată (p. 77), cale de ispită (p. 169), cununa viiațeei (idem); n-am venit să sparg, însă să împlu (p. 172), dentr-atîta perire ne-au răpit și ne-au izbăvit (p. 176), mă mîntuiiu de gura leului (p. 177), ne scoate de la răutate (idem),
În Concluzii, Iosif Camară precizează: În lucrarea de față am studiat metamorfozele, în limba română, ale celui mai popular text din lume – rugăciunea Tatăl nostru, urmărind apariția, difuzarea și standardizarea acesteia pe baza a peste 200 de versiuni consemnate în texte românești între 1553 și 2012 (p. 181). Mai departe constată: Transformările suferite de rugăciune de-a lungul timpului nu sînt semnificative, reflectînd nu orientări hermeneutice inedite, ci dinamica lexicală a limbii române în decursul istoriei sale (p. 182). Rețin aceste fraze și le redau recunoscător. Ținînd cont însă de cercetările lingvistice ale lui Mihai Vinereanu, pe care autorul nu le cunoaște, îmi permit să amendez pasajul final din carte astfel: limba rugăciunii ilustrează, într-adevăr, specificul limbii române, putînd chiar a fi considerată cartea ei de vizită, dar ea atestă nu doar 10% cuvinte nelatinești, ilustrînd influențele externe culte și populare exercitate asupra limbii române, ci spre surprinderea autorului și a multor cercetători ca dînsul încorsetați încă în dogmele romanizării, această limbă probează faptul că aproape 90% dintre cuvintele ei au origine traco-dacă, mărturisind minunat continuitatea și credința strămoșilor noștri.
Adenda
Profitînd de acest demers editorial semnat de Iosif Camară, redau aici mai întîi textul consacrat al rugăciunii cu marcarea cromatică a erorilor stilistice, semantice și gramaticale perpetuate pînă la noi fără a fi comentate din varii motive:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri; și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean; că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!
Le explic astfel:
„Nouă“, „nouă“, „noastre“, „noștri“, „pe noi“ sînt pleonastice, deoarece forma neaccentuată a pronumelui de persoana a doua plural ne este suficientă. Substantivul „greșiților“ e învechit și scos din uzul vorbitorilor. Mai grav este dezacordul subiect-predicat, evident fiind subiectul multiplu „împărăția, puterea și slava“. Îndreptarea greșelii atrage și corectarea articolelor posesive din apoziția următoare. În fine, pleonastic-tautologică este „și-n vecii vecilor“, întrucît adverbul „pururea“ e de ajuns. Eroarea dogmatică a segmentului „și nu ne duce pe noi în ispită“ (oare Dumnezeu face aceasta, cînd se știe că ispititorul este potrivnicul?) l-am modificat așa cum se poate vedea în continuare.
Astfel corectat, textul devine:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea noastră cea spre ființă dă-ne-o astăzi și ne iartă greșelile precum și noi iertăm celor care ne greșesc; și nu ne lăsa duși în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean; că ale Tale sînt împărăția, puterea și slava, ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfîntului Duh, acum și pururea. Amin!
Ca om care tinde zilnic să comunice și pe verticală, adaug că, socotind-o adresare vie, personală către Tatăl Ceresc, rugăciunea ar trebui să-și piardă caracterul general conferit de plural. Am făcut excepție în prima adresare păstrînd adjectivul pronominal nostru, căci Tatăl este neîndoielnic al tuturor creștinilor, așa încît ultima variantă ar putea fi:
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău; vie împărăția Ta, facă-se voia Ta; precum în cer așa și pe pămînt. Pîinea cea spre ființă dă-mi-o astăzi și-mi iartă greșelile precum iert și eu acelora care-mi greșesc; și nu mă lăsa dus în ispită, ci mă izbăvește de cel viclean; că ale Tale sînt împărăția, puterea și slava: ale Tatălui, ale Fiului și ale Sfîntului Duh, acum și pururea. Amin!
Nu vreau să se înțeleagă din aceste considerații filologice intenția vreunui afront adus creștinilor; personal, mărturisesc că rostesc/cînt sobornicește rugăciunea Tatăl nostru fără ezitări, în virtutea tradiției ortodoxe, așa cum am redat-o la începutul acestui articol, spre a nu produce vreo sminteală printre semeni în timpul slujbelor din Biserică. Numai că, în spațiul privat, îmi permit să adresez Sfintei Treimi rugăciunea corectată, nădăjduind că, în marea-I milă, îmi va ierta cutezanța și mi-o va primi.
[1] Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“, 2020. Un rezumat al lucrării se poate accesa la https://www.uaic.ro/tatal-nostru-ce-nu-stim-despre-rugaciunea-pe-care-o-stim-pe-de-rost/ (valid la 9 răpciune 2021).
[2] V. Biblia sau Sfînta Scriptură, TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU APROBAREA SFÎNTULUI SINOD, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2015 (Matei, 6, 9-13, p. 1102).
[3] Așa cum mi-am exprimat părerea în alte împrejurări, cred că litera „â“, care-l dublează de fapt pe „î“, fără vreo relevanță etimologică, redînd același sunet al limbii strămoșilor noștri reali, traco-dacii, s-ar putea menține în „român“ și în derivatele lui, precum și în anumite nume proprii. Convenția decisă academic (însă fără acceptul filologilor de la acea vreme Ion Coteanu și Emanuel Vasiliu!) este ridicolă, bunăoară, în paradigma verbelor care se termină în „î“ și în toate derivatele cu prefixe ale cuvintelor care încep cu „î“!
[4] București, Editura ALCOR EDIMPEX S.R.L., 2008.
[5] Mă refer la preferința covîrșitor-îngrijorătoare a tinerilor actuali de a-și învăța bebelușii să rostească „mami“, „tati“, „buni“, probabil în semn de emancipare față de generațiile anterioare!
[6] Cu statut deocamdată de curiozitate – ca să nu scriu de năzbîtie lgbtq-istă! – menționez că actualii „intelectuali“ guvernanți preconizează a imita Occidentul apăsat orientat ideologic către o minoritate vocală să recomande înlocuirea străvechilor cuvinte tată și mamă prin „părinte 1“, „părinte 2“! Ar fi un grav atentat la morala străbună, creștinească și, totodată, la spiritul limbii române.
[7] Ghe. Ivănescu, Istoria limbii române, Iași, Editura Junimea, 1980, pp. 91-93.
[8] În vol. Șerban Cantacuzino, Antim Ivireanul și Neofit Cretanul – promotori ai limbii române în cult, București, Editura „Cuvîntul Vieții“ a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2013, p.193.
[9] Prenumele acestuia apare doar la p. 98, sub forma „Cristph“ – desigur, o eroare tehnoredacțională.
