În calendarul ortodox e trecut spre pomenire unul dintre sfinții participanți la primul sinod organizat la Niceea în 325, în timpul domniei înțeleptului împărat Constantin (306-337) iubitor și al arealului dunărean, devenit alături de mama sa Elena unul dintre cei mai binecunoscuți sfinți. Mă voi referi în cele ce urmează la cel menționat în Viețile Sfinților în luna mărțișor, ziua a treizeci și una: Sfîntul Sfințit Mucenic Ipatie, făcătorul de minuni, episcopul Gangrelor[1] (sic).
Sergiu Ciocârlan romanțează inspirat de Sfîntul Duh cei nouăzeci de ani ai vieții exemplare a acestui om bineplăcut lui Dumnezeu, căruia i s-a rînduit ridicarea la cer în chip mucenicesc. Cu talentul pe care i l-am remarcat bucuros și-n alte ocazii, mulțumind Proniei Cerești pentru acest dar pe care ni-l împărtășește și nouă, scriitorul dovedește în această mică bijuterie tipografică[2] (felicitări echipei redacționale și tehnice a Editurii Chilia Sfîntului Ipatie!) cum lucrează Dumnezeu prin aleșii Săi spre mîngîierea și încurajarea noastră, ridicîndu-ne inimile la înălțimea trăirii întru sfințenie în vremuri amenințătoare precum cele pe care ni le-a așternut la picioare istoria în goană globalistă.
Prin viața jertfelnică dedicată îndumnezeirii, prin iubirea față de semeni, prin smerenia proverbială și prin minunile săvîrșite, Sfîntul Ipatie se înscrie între marii biruitori creștini asemenea Sfîntului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință ori Sfîntului Mare Mucenic Mina, făcător de minuni și ocrotitorul celor păgubiți.
Pentru mine, ca autor al unei cărți dedicate eroului bănățean Iovan Iorgovan, omorîtorul balaurului de pe Valea Cernei, Sfîntul Ipatie capătă și o aură mitologică. Redeschid cu emoția tinereții paginile unui dicționar și vreau să cer îngăduința cititorilor acestor rînduri de a le (re)aminti bogata simbolistică a balaurului:
Simbol arhetipal de mare persistență și cu o arie largă de răspîndire în miturile și basmele lumii, încărcat cu multiple semnificații și avînd variate forme (dragon, zmeu, șarpe, bazilisc, behemoth, leviathan etc.). Cel mai adesea este întruchipat într-o ființă fantastică, avînd forma unui șarpe uriaș, cu unul sau mai multe capete, cu aripi și gheare ascuțite, vărsînd foc pe gură. Întruchipează forțele haotice ale universului și instinctele primare, neîmblînzite, ale omului. Are o latură benefică fiind asociat apei, fertilității, bogăției (este păzitor al comorilor), focului uranian și strămoșului mitic, dar și o față întunecată, fiind întruchiparea răului universal, a diavolului, a forțeleor obscure și pulsațiilor inconștientului. Omorîrea balaurului (dragonului, monstrului) primordial, înfăptuită de zeul solar sau eroul civilizator (Indra, Marduk, Apollo, Siegrfied etc.), semnifică începutul cosmicizării lumii și instaurării ordinii sociale. Balaurii uciși de eroii basmelor românești de tipul lui Făt-Frumos și-au continuat cariera lor fabuloasă, trecînd în legendele creștine despre unii sfinți și cavaleri, precum Sfîntul Gheorghe. Chipul lor terifiant a lăsat urme adînci și în credințele sau superstițiile populare. De mitologenul balaurului cerului e legată o străveche practică magică de izgonire a norilor de furtună și de grindină de către așa-zișii solomonari. O variantă a balaurului sau zmeului de foc care poate lua chipul ființei iubite o reprezintă și Zburătorul, cel ce tulbură somnul fetelor nemăritate sau chinuie, noaptea trupul femeilor neîmplinite în dragoste. Demonica muscă columbacă [sic!] a satelor din sudul Banatului este și ea născută din capul balaurului ucis de Iovan Iorgovan pe Valea Cernei.[3]
Îmi permit să corectez, în treacăt, opinia savantului timișorean, căruia i-am trimis la timpul cuvenit cartea alcătuită împreună cu profesorul și părintele meu spiritual Enache Nedela[4], originar din Mehadia: bănățenii nu comit cacofonia pe care am semnalat-o în citatul din lucrarea sa, rostind epitetul zburătoarei care face mult rău vitelor și cailor golumbacă, nu „columbacă“.
Sfîntul Ipatie a avut de înfruntat un balaur în ipostaza de posesor abuziv al tezaurului împărătesc, arma sa nefiind sabia, precum este a eroului bănățean din stirpea uriașilor, Iovan Iorgovan (e de reținut că, în urmărirea monstrului, potrivit legendei, la un moment dat el a lovit năpraznic un munte care a rămas Retezat, căpătîndu-și prin aceasta toponimul). Redau fragmentar pasajele literare încărcate simbolic și teologic din hagiografia datorată lui Sergiu Ciocârlan:
Preasfințitul porni spre necuratul pierzător de oameni, ținînd în mînă toiagul care avea deasupra semnul Cinstitei Cruci. Îl înfricoșă mai întîi prin cuvîntul păcii și cu semnul Crucii, pe care Domnul l-a dăruit ucenicilor Săi puternică armă apărătoare de rău. Căci[5] necuvîntătoarele au simțul temerii de robii Făcătorului, chiar dacă sînt lipsite de cuvînt.
– Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă, că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei. Că[6] morții ai sculat și moartea o ai prădat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale și Învierii.
Și zicînd acestea, Preasfințitul însemnă fiara cu semnul Sfintei Cruci. Și lucru preaminunat se petrecu atunci, căci balaurul, cuprins de dureri și amețeli, ridicîndu-și capul și privind la omul lui Dumnezeu, iarăși îl lăsă în jos, lovind cu el banii și, vîrîndu-și fața în aceștia, căuta să-și ascundă capul, uitînd de vătămarea uciderii de oameni, ba încă simțindu-și pieirea.
– Fiară ucigătoare de om, în numele Mîntuitorului Iisus Hristos, îți poruncesc să ieși afară [sic!] din cămara visteriei […] Și chiar atunci un fior străbătu întregul norod al Constantinopolei și pe toți cei adunați acolo în acel ceas. Vederea era una mai presus de închipuirea oricui. Preasfințitul Ipatie ieșise teafăr din adîncuri și străbătea piața tîrînd pe pămînt toiagul și cu acesta trăgîndu-l pe balaur, prins în el ca într-o undiță. Fiindcă [sic!] balaurul mușcase vîrful toiagului și mergea după ierarh de parcă-l gonea cineva de la spate […]
– În numele lui Iisus Hristos pe Care Îl propovăduiesc eu, neînsemnatul, intră în mijlocul văpăii (pp. 100, 101, 102).
Mai importante izbînzi decît această faptă eroică sînt însă cele asupra sufletelor semenilor Sfîntului Ipatie prin pilda sa și prin povețele rostite ori scrise. Memorabilă este, de pildă, primirea făcută înfumuraților dregători împărătești ai căror ochi erau ținuți să nu-l descopere în straiele simple pe care le purta mereu, deși îi prevenise: Adevărul hrănește mai mult decît orice. Fără merinde mai poate trăi omul, dar fără Adevăr ba (p. 89). Ei primesc o lecție usturătoare, rămînînd ca prostiți […], clocotind în sine de tulburare și de sentimente amestecate (cf. p. 92). Portretul episcopului Gangrei făcut cu această ocazie este desăvîrșit: el nu e cerșetor, cum credeau dregătorii, ci […] preaminunatul tămăduitor Ipatie. El este omul lui Dumnezeu trimis în pămîntul Paflagoniei. De cînd ne păstorește acest bărbat de-Dumnezeu-luminat, multă binecuvîntare s-a pogorît peste pămîntul țării noastre, căci bolnavii îi tămăduiește, demonii îi alungă, apele cele amare le preschimbă în izvor de sănătate și toate viețuitoarele pămîntului ascultă de glasul lui de parcă le-ar vorbi cu înțelegere. Iar acestea pe care vi le-am înșirat încă sînt puține, căci multe altele le face tăinuit, smerindu-se (idem).
De reținut e și tîlcuirea pildelor lui Solomon în scopul îndreptării creștinești a nobilei Gaiana, fiică duhovnicească: luminat de Dumnezeu, înțeleptul Solomon a însemnat pașii pe care trebuie să-i facă omul spre înțelepciunea cea de Sus […] „Cel cu inimă înțeleaptă primește sfaturile, iar cel nebun grăiește vorbe spre pieirea lui“. Căci mintea care se supune unei alte minți de-Dumnezeu-luminată [sic] este plăcută înaintea Atotțiitorului. Aceasta este înțelepciunea de la Dumnezeu, iar veacul nostru tulburat nu îndeamnă la așa ceva, ci, dimpotrivă, la părere de sine. Atîta vreme cît primești bunele sfătuiri de la oamenii duhovnicești ai Bisericii, te afli pe calea înțelepciunii. Iar cînd începi să înlături sfatul și să lucrezi neascultarea și răzvrătirea, atunci ești în căile pierzării (p. 68).
Actualitatea povețelor e evidentă, cu amendamentul că avem nevoie în prezent de discernămînt și de multă rugăciune spre a-i găsi pe adevărații duhovnici, întrucît potrivnicul a sucit foarte multe minți aparent luminate – deopotrivă de clerici și de mireni – folosind ca arme principale minciuna, șantajul, lăcomia, setea de putere, slava deșartă.
Exemplară este și întoarcerea de la arianism a împăratului Constanțiu al II-lea, pe care Sfîntul l-a dezlegat cu puterea Crucii și cu lumina dogmelor Harului, încît împăratul, cu mintea tămăduită, s-a căit de nepriceperea sa și a poruncit ca, de-atunci înainte, mărturisirea de credință de la Soborul din Niceea să fie dreptar al Constantinopolei și al întregii împărății (p. 106). Cît de mult ne-am afundat în păcate, în cele peste trei decenii scurse de la prăbușirea ateismului comunist, nemaigăsindu-se, vai nouă, niciun ierarh ori măcar simplu monah călăuzit de Sfîntul Duh spre a deveni limpezitor al minților netrezvitoare atît ale foștilor conducători ai țării, cît și a actualului președinte, minți în care balaurul cuibărit n-a mai lăsat nicio lumină să pătrundă, ci pe toată cîtă a vrut să intre a stins-o cu suflarea otrăvitoare a gurii sale (parafrazări de la p. 106)…
Zguduită de schisme, Biserica intrase între timp în mrejele vicleanului dezbinător și prin Ipolit, Novat și Novatian primea o nouă lovitură. Adepții acestor „inovări“ (precum iertarea cu ușurință a unor păcate grele, reprimirea unor eretici în Biserică fără penitențe, admiterea la slujire a clericilor bigami etc.) nu vedeau cu ochi buni viața sfîntă a făcătorului de minuni Ipatie. E drept că și el primea pedagogic pe apostații (denumiți lapsi), dar: după ce-și făcuseră un canon aspru de pocăință. [În plus,] obișnuia să aducă pe cîte unul dintre aceștia în fața comunității creștine, pentru a istorisi felul în care s-a lepădat de credința cea adevărată de frica persecuției. Acei creștini căzuți plîngeau în fața fraților lor, fiind vrednici de compătimire, căci a te lepăda de Dumnezeuul Cel viu era înfricoșător (p. 60). Cît de benefică pentru societatea românească de după 1989 ar fi fost tipul acesta de spovedanie publică din partea foștilor activiști și securiști ceaușiști!
Scriitorul notează în același stil arhaic amintind de acela al scrierilor datorate Sfîntului Simeon Metafrast[7] tălmăcite în românește: Apărătorii dogmelor stricătoare ale lui Novat nu numai că i-au înjosit prin lovituri și prigoniri pe cei întorși la dreapta cinstire de învățătura duhovnicească a cuviosului păstor, dar au plănuit și junghiere și moarte asupra plăcutului lui Dumnezeu ierarh Ipatie (p. 113). Mucenicește, urmînd Sfîntului arhidiacon Ștefan, Sfîntul Ipatie este ucis cu pietre, nu înainte de a înălța o rugăciune: Domnul m-a chemat acum la această slujire și nicio minune nu e mai mare decît aceea de a pecetlui cu sînge mărturisirea de credință cea adevărată luată de la Părinți la Soborul cel Dintîi (p. 115).
Pedepsirea ucigașilor cu îndrăcirea este promptă în cazul acestui sfînt martir: femeia care i-a dat lovitura decisivă cu o piatră folosea cu disperare obiectul cauzator al nedreptului omor izbindu-se în piept cu tărie, stînd în apropierea cinstitelor moaște și chinuindu-se (p. 116); ceilalți ucigași făceau ca lighioanele, se tîrau pe jos ca șerpii, urlau și se vătămau pe ei înșiși, țipînd în gura mare și cu multe glasuri pe ulițele satului [Kovaron]:
– Am făcut ucidere de om nevinovat!
– L-am omorît pe alesul lui Dumnezeu!
– Eu am dat cu piatra cea mare în tîmpla sfîntului! urla femeia.
– Iar eu l-am lovit și l-am ciuntit.
– Și eu l-am bătut și l-am rănit, încît curgea șuvoi de sînge din trupul lui.
– Dar eu am plănuit această mîrșavă lucrare, întîlnindu-mă pe întuneric cu ceilalți tovarăși și povățuindu-i cum să-i țină calea și să-l prindă la loc strîmt și rîpos.
– Iar noi am încuviințat și ne-am bucurat de moartea lui! răgeau vocile preschimbate din gîtlejul ucigașilor (pp. 116-117). Sînt pagini ce prefigurează chinurile iadului și nutresc convingerea că, dacă le-ar ajunge sub ochi și la conștiință, măcar jumătate dintre criminalii și făcătorii de rele contemporani – globaliști sau nu – s-ar lăsa pe loc de apucăturile lor satanice!
În privința învățăturii strîmbe a lui Novat și Novațian care le-a adus numeroase foloase susținătorilor, aceștia și-au văzut mai departe de drum în direcția greșită, nevrînd să renunțe la respectivele avantaje, așa cum observ cu uimire că procedează și-n zilele noastre susținătorii doctrinei salvatoare de epidemii programate cum a fost covidul prin seruri ARN mesager, întorcînd spatele și astupîndu-și urechile dinaintea autorilor de studii științifice demonstrînd contrariul, fiindcă n-au niciun avantaj, cugetînd desigur, ca aceia din vechime prezentați cu realism de Sergiu Ciocârlan în cartea sa: Ce beneficii am avea dacă am recunoaște de față cu toți adevărul? Ne va răsplăti cineva cu ceva? Doar ne vom păgubi de cîștigul care ne vine sigur. Așa că puteți crede ce vreți, însă direcția pe care mergem rămîne neschimbată (p. 121).
Seria minunilor Sfîntului Sfințit Mucenic Ipatie continuă și după trecerea la cele veșnice: lumină și cîntări cerești în preajma trupului său părăsit într-un fînar, convertirea la dreapta credință a novațianului proprietar al fînarului martor al minunii, vindecarea de îndrăcire a femeii care-l lovise cu piatra, ajutor celor săraci, încurajarea prin vedenii a celor jertfelnici, alungarea beznei din mințile celor înșelați de erezii.
Drept încheiere a comentariilor mele prilejuite de lucrarea vrednicului de laudă Sergiu Ciocârlan aleg din textele imnografice traduse de diaconul Cornel-Constantin Coman, cu care e îmbogățită cartea:
Frica Domnului din pruncie dobîndind-o,
trai neprihănit ai trăit înțelepțește,
umplîndu-te de toată darea bună a Duhului,
și te-ai arătat apostolește chip al cinstirii celei bune,
Părinte Ipatie, pentru aceasta Dumnezeu cu slavă slăvindu-te.
[…]
Sfințite Mucenice Ipatie, vas al virtuților făcîndu-te,
Bisericii sfinte celei din Gangra
evanghelicește întîi stătător ai fost,
ca unul plin de dumnezeiasca luminare;
și cu apostoleștile daruri strălucind,
minunilor lucrător te-ai arătat
și sufletelor călăuză la lumină și ereticilor prigonitor preatare;
căci cu focul Harului,
neghinele acestora le-ai mistuit ca Ilie rîvnitorul
și mucenincește la Domnul mutîndu-te,
neîncetat roagă-te pentru cei ce te cinstesc…
[1] V. Viețile Sfinților pe luna martie. Retipărite și adăugite cu aprobarea Sfîntului Sinod al BOR după ediția din 1901-1911, prin strădania vrednicului de pomenire nevoitor arhimandritul Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, pp. 416-418. Localitatea se numea realmente Gangra, situată în Asia Mică (Turcia), în prezent Çankırı iar Moartea Sfîntului s-a petrecut în 350, pe vremea lui Constanțiu al II-lea (337-361).
[2] Sergiu Ciocârlan, Sfântul Sfințit Mucenic Ipatie, tămăduitorul cel preaminunat, București, Editura Chilia Sfântului Ipatie, 2023, 130 p., coperta și scenele din viața Sfîntului Ipatie: icoane-frescă realizate de iconarul Ioan Popa în biserica Chiliei Sfîntului Ipatie; grafica: ieroschim. Siluan; traducerea textelor imnografice în metrica bizantină: diac. Cornel-Constantin Coman; corectura: prezvitera Mariana Oltean, drd. Sorin-Gabriel Pomană.
[3] Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Editua Amarcord, 1997, p. 45.
[4] Enache Nedela, Mihai Floarea, Iorgovan – mit, legendă, baladă, București, Casa editorială „CUGET, SIMȚIRE ȘI CREDINȚĂ“, 1995. De altfel, autorul prestigiosului dicționar ne și citează la pagina 191 în legătură cu etimologia pe care i-am atribuit-o substantivului liliac, dar n-a reținut și detaliul eufonic semnalat aici.
[5] Semnalez aici una dintre numeroasele, din păcate, erori sintactice învechite păstrate de scriitor în această scriere, probabil din rațiuni stilistice, de evocare a străvechimii faptelor narate: punctuația din regenta logică urmată de elementul introductiv cauzal căci, grafiat cu majusculă. În ceea ce mă privește, am recomandat mereu regula de a nu se începe niciun enunț prin căci, pentru că, fiindcă, deoarece, că etc., acestea fiind elemente introductive pentru propoziții secundare cauzale sau consecutive.
[6] Idem!
[7] Supranumele acestui sîrguincios hagiograf care a trăit pe vremea împăratului Leon (am găsit ca dată a nașterii sale 886) înseamnă interpret, comentator, critic, corector.
