Motto: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e
stăpâna noastră, precum într-un sanctuar
reconstituim piatră cu piatră, tot ce-a fost
înainte – nu după fantezia sau inspirația
noastră momentană, ci după ideea în
genere și în amănunte, care a predominat
la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne
purtăm cu limba noastră românească.” (Mihai Eminescu[1])
Partea I. Originea și locul de formare al poporului român și al limbii române
Argumente arheologice, istorice și lingvistice (referințe)
Plecând de la aceste rânduri, atât de adevărate ale poetului național, Mihai Eminescu, redate în moto-ul de mai sus, ne explicăm valorile reale ale limbii române, prezente atât în poezie, cât și în restul scrierilor sale, și trebuie să acceptăm faptul că la baza acestui unic fenomen, numit geniul literaturii române, stă iubirea și credința, ambele daruri născute din cunoașterea profundă a istoriei universale și a celei naționale, cunoașterea valorilor esențiale ale universului.
În ceea ce mă privește, ca cercetător, prin darul Domnului, am zăbovit în domeniul cunoașterii tainelor ascunse ale lexicului limbii române și mi-am pus mereu întrebarea, de ce toate dicționarele noastre explicative dar și cele etimologice ale limbii naționale, ale limbii materne, sunt pline de împrumuturi, de cuvinte luate din limbile popoarelor ce ne înconjoară sau ale celor care vremelnic au cucerit acest pământ al geto-dacilor, în timp ce limba acestor strămoși ai noștri ar fi dispărut fără urmă. Acesta este imboldul de a cerceta de-a lungul timpului, atât cât este posibil, să culegi din scrierile celor care înaintea noastră au trudit, spre a găsi urmele culturii vechi, cultură care nu a dispărut cu totul, ci a fost exprimată într-o limbă, deci în cuvinte a căror origină stă acum ascunsă, ieșind la iveală doar printr-o cercetare asiduuă, interdisciplinară.
E necesar să schițăm cadrul general de la care pornim în această îndrăzneață abordare și să amintim mai întâi tezaurul cultural pe care îl are spațiul în care a supraviețuit poporul român.
Importantă este chiar victoria supraviețuirii etnonimului, numele acestui popor, ca nume etnic păstrat, în cele două variante rumân, român, în comparație cu celelalte popoare a căror limbă descinde din limba latină, pe care noi o vom numi latina prisca sau vetusta.
În acest scop mă văd obligată să fac prima referire la un lingvist enciclopedist, B.P. Hasdeu, cel care a avut în vedere rădăcinile culturale ale acestui popor, posesor al unei culturi străvechi, unică în Europa Răsăriteană, care în mod necesar trebuia exprimată printr-o limbă, prin care s-au perpetuat sintagme și expresii dintre cele mai vechi și mai înțelepte.
Această limbă nu poate fi demonstrată în afara raportării la datele arheologice și la lucrările marilor savanți, ca B. P. Hasdeu, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Nicolae Densușianu. Acesta este în primul rând, scopul pentru care readuc în memoria arheologilor și a cititorilor interesați de istorie și arheologie, o cercetătoare a secolului XX, o mare personalitate – arheolog care, prin lucrările sale, a dominat a doua jumătate a seolului XX, Marija Gimbutas.
Marija Gimbutas (23.01.1921 – 02.02.1994), arheolog și antropolog foarte apreciat, după anul 1950, când s-a făcut cunoscută și în Statele Unite. S-a născut în Vilnius în Lituania, într-o familie prosperă de medici. Tânăra părăsește Lituania și își desăvârșește studiile în Germania Federală. În anul 1946, își susține teza de doctorat în arheologie la Unversitatea din Tübingen, cu o dizertație deosebită prin care a stârnit interesul științific al mediilor academice din toată Germania. Titlul lucrării „Die Bestattung in Litauen in der vorgeschichtlichen Zeit”, publicată imediat, fiind un un subiect de mare interes științific al cercetării arheologice și antropologice din universitățile germane. Astfel, începând cu anul 1947 până în 1949, lucrează la Universitatea cea mai veche din Germania, Universitatea din Heidelberg și la Universitatea din München.
După ce s-a impus ca nume de referință, a imigrat în Statele Unite ale Americii, în anul 1950, unde Marija Gimbutas a fost angajată să lucreze la Universitatea Harvard, traducând în engleză textele lucrărilor sale din limba germană, privitoare la cercetarea arheologică a Europei de Răsărit.
Ne interesează în mod special lucrarea „Old Europe c. 7000–3500 BC, The Earliest European Civilization Before the Infiltration of the Indo-European Peoples”, publicată în „Journal of Indo-European Studies (JIES),1 (1973). Autoarea, în perioada de studii și în primii ani de cercetare în Germania, a publicat în limba germană, apoi după stabilirea în America, lucrările au fost publicate numai în engleză.
Lucrarea de interes maxim pentru noi, românii, intitulată „Civilizație și Cultură – Vestigii preistorice in Sud-estul european”, este o carte tradusă în limba română cu titlul „Civilizația Europei străvechi”, publicată la Editura Meridiane, Bucuresti, 1989, iar în engleză o găsim și cu titlul „Neolithic and Bronze Age cultures of Old Europe”, apărută în 1973. Cronologia privitoare la culturile arhaice din neolitic și epoca bronzului, numite culturile „Old Europe„, le-am găsit analizate în cartea extrem de valoroasă, apărută în traducerea de la București. Noi nu putem insista asupra ei, nefiind arheolog, nici asupra cronologiei stricte a culturilor cuprinse în terminologia autoarei, ci, le menționez alfabetic, toate fiind circumscrise în sintagma folosită de Marija Gimbutas, arealul Carpato-Danubiano-Pontic. Acste culturi au fost studiate, în aceeași perioadă și cu aceleași denumiri și de arheologii noștri: cultura Bojan, Cucuteni, Gumelnița, Hamangia (Novokara), Tărtăria (tăblițele), Turdaș (Vinca), Vădastra. Mărturisesc că mi-a folosit mult participarea directă la sesiunile științifice ale arheologimlor de la Institutul de arheologie Vasile Pârvan, din cadrul Academiei Române. Cred că după ce s-a certificat, prin anlizele cu carbon, C 14, a tuturor afirmațiilor cercetătoarei Marija Gimbutas, arheologii din toată Euoropa au fost interesați să viziteze România, mai ales pentru a vedea cultura extraordinară a Cucutenilor.
Credem că din modestie, poate și din neîncredere, noi nu am continuat să adâncim cercetările efectuate de cei doi deschizători de drumuri, Vasile Pârvan și Nicolae Densușeanu, ci le-am socotit fanteziste și depășite.
În acest scop al aflării datelor esențiale despre cronologia civilizației arhaice și a culturii materiale, în acest spațiu al Europei de sud-est, a fost acceptat, la propunerea sa, de a afla adevărul, un mare arheolog (etruscolog) din Germania, a venit la București, la Universitatea București, la catedra de limbi clasice. Numele profesorului, doctor docent, este Helmut Rix de la Universitatea Albert-Ludgwigs-Universität, Seminar fur Vergleichende Sprachwissenschaft, Freiburg im Breisgau.
Am participat activ la această întâlnire, mi-am notat o mulțime de probleme importante, pe care le-am ordonat pe puncte, cerându-i lămuriri acestui profesor, iar dânsul mi-a răspuns în scris și mi-a acordat o bursă DAAD, pentru a fi acolo, la studiu în biblioteca Universității, ceea ce s-a și întâmplat în primul trimestru al anului 1988. Detalii despre cercetările savantului Helmut Rix, pot fi citite în cartea, Aurelia Bălan Mihailovici[2].
Fără o cercetare interdisciplinară nu ne vom apropia de adevăr, deoarece cercetarea științifică și cultura lingvistică din perioada interbelică nu au fost aprofundate, din vari motive, un fapt care a determinat reluarea operei istoricilor și lingviștilor care s-au remarcat prin cercetările temeinic făcute, devenind membri ai Academiei Române. Aceste merite au fost ignorate după 1947, când a biruit comunismul și în cultură, prin anularea istoriei sau mistificarea ei, moment în care concepțiile luau o altă direcție.
Lucrarea noastră are ca scop punerea în lumină a vechimii culturii materiale, redată prin limba vorbită neîncetat, în perioade de continuitate dar și în cele de disconuitate, locuitorii stabili, autohtonii, stăpâni pe pământurile lor, au vorbit limba strămoșilor lor, nu au uitat-o. Sigur că de-a lungul istoriei sunt perioadele ei de continuitate și discontinuitate dar nu dispar cu totul elementele esențiale, fiind menținute prin tradiția locuitorilor supraviețuitori care respectau regulile sau obiceiul pământului, vlasky zakon, cum era numită Legea valahă în Evul Mediu timpuriu. Afirmațiile noastre au la bază documente ce datează din secolele XIII-XV, înregistrate în colecția de Documente a marelui istoric, Nicolae Iorga, pe care le-am folosit în alcătuirea tezei de doctorat, Lingvistică și istorie în studiul lexicului românesc, lucrare premiată de Academia Română în anul 2002.
Astăzi, scepticismul e notoriu, nimic nu a fost bun și nu e bun în acest spațiu binecuvântat de Dumnezeu, iar dacă a existat o realizare, ea nu a aparținut românilor ci străinilor care au locuit vremelnic în acest frumos loc, fiind atrași de bogățiile lui. Trecutul, tradiția culturii dăinuitoare de două milenii, prin credința creștină, propovăduită din primul secol al mileniului I, credință apostolică care a stat la baza spiritualității românești, apreciată astăzi pe toate meridianele lumii.
De ce nu se analizează cu răbdare și interes științific acest trecut răscolitor, îngropat de teoriile sceptice moderne, promovate de autori care consideră istoria Romniei și marile personalități ale ei, drept mit și mituri. De ce se întâmplă acest lucru ne întrebăm acum, mai mult ca oricând ?
Credem și punem totul pe seama multelor schimbări istorice, când adevărul nu a fost îngăduit din varii motive, politice, în primul râmd, tratatele încheiate post conflictual, de-a lungul istoriei, prin care unele teritorii naționale trebuia să-și modifice granițele inițiale. O parte din populația statului român care trecea sub autoritatea unui nou stat acaparator și beneficiar de cele mai multe ori, în toate perioadele istorice, aducând după sine, conceptul prin care această parte a românilor să fie silită să renunțe la limba maternă și la tradiția culturală a poporului din care au fost despărțiți, iar în cazul Transilvaniei ocupate de către vecinii care doreau să-și mărească spațiul vital, tehnica noilor stăpânitori, de deznaționalizare, a durat secole și a avut în vedere maghiarizarea limbii, pornind de la toponimie și de la onomastică. Toate au fost maghiarizate, iar afirmațiile noastre pot fi verificate prin recomandarea lucrărilor celor mai reprezentative, prin care se face dovada modului de lucru al istoricilor și lingviștilor maghiari: Dicionarul limbii maghiare al Academiei din Budapesta, în patru volume, apărut între 1964-1968. Ca un răspuns la această impresionantă lucrare a Academiei Maghiare, istoricul Coriolan Suciu publică Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, în două volume, Iași, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967-1968.
Pentru a înțelege știința sau modalitatea studierii limbii române în studiile lingvistice de-a lungul istoriei limbii noastre, trebuie cunoscută istoria poporului român și cultura materială si spirituală a acestuia, prezentă din cele mai vechi timpuri ale istoriei civilizației europene, instituțiile și denumirea lor. Acesta este dezideratul pe care noi îl urmărim și încercăm să-l facem cunoscut, prin aducerea înaintea cititorilor de astăzi, a activității cercetătorilor din perioada interbelică ce se caracteriza prin libertatea opiniei specialistului, opinie corect demonstrată.
Modele culturale și spirituale în cercetarea istorică interbelică
De această cercetare a dezvoltării instituțiilor și organizării statale s-au ocupat asiduu istoricii, arheologii și lingviștii secolului al XIX-lea și cei din prima jumătate a secolului XX. În perioada interbelică, în mod special, datorită păturii aristocrației românești, căreia i-au fost accesibile studiile făcute în universitățile europene, în bibliotecile europene, păstrătoare a unor tezaure care la noi au fost în parte distruse, iar cercetătorii ajunși acolo, au deprins metoda de lucru, bazată pe onestitate și având credința în Dumnezeu, generatoare a iubirii de patrie și popor, încât au acumulat maximum de cunoștințe puse cu jertfelnicie în descoperirea istoriei limbii și a poporului român.
Vasile Pârvan (28 09 1882 – 26 06 1927) istoric, arheolog, epigrafist. și un cercetător înnăscut, fiind lipsit de sprijin financiar din partea familiei sale, modeste din punct de vedere financiar. A făcut liceul în cadrul Colegiului Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad în perioada 1893-1900. A fost student eminent la Facultatea de litere și filosofie a Universității din București, urmând și cursuri de istorie, între 1900-1904, cu profesori meritorii ale căror nume au rămas în denumirea amfiteatrelor Universității București sau Institutului de istorie al Academiei Române, Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și cel mai cunoscut amfiteatru de către studenții Facultății de filologie este Dimitrie Onciul.
În 1904 Vasile Pârvan a primit o bursă, oferită de Universitatea din București spre a studia în Germania, unde a urmat cursurile a trei Universități, cea din Jena, din Berlin și Breslau. Adeseori se confrunta cu probleme financiare, peste care se suprapuneau cele de sănătate, semnele bolii, care l-a și răpus, începuseră să apară. La Universitatea din Breslau a luat doctoratul cu distincția Doctor cum laudae, unde și-a susținut, în anul 1908, teza de doctorat cu titlul Naționalitatea negustorilor din Imperiul roman, teză susținută în limba germană sub conducerea profesorului Conrad Cichorius, o lucrare considerată de specialiști ca unul dintre cele mai bune studii referitoare la dezvoltarea comerțului în antichitatea romană. A impresionat profesorii și colegii săi din Germania, prin inteligență și prin tenacitatea sa în studiu, prevăzându-i o carieră încununată cu Premiul Nobel. A ocupat catedra de la Universitatea București, în urma trecerii la cele veșnice a profesorului Grigore Tocilescu. În 1919 a fost numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca. Amintim că a fost membru al mai multor Academii și Societăți științifice din străinătate, dar a primit o catedră de profesor și la Paris, la Sorbona în 1926 și a fost numit membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice din Geneva. Preocuparea centrală a cercetării sale a fost istoria Daciei și în acest scop a deschis o serie de șantiere în vederea cercetării arheologice, făcând săpături pentru a determina în primul rând cea de a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor obținute în urma săpăturilor a redactat Getica (1926) o operă extrem de importantă, consultată și astăzi, fiind acceptată ca o sinteză a istoriei antice, bazată pe cercetarea arheologică, prin care a reușit să pună în lumină rolul politic și cultural al daco-geților, relațiile pe care le aveau cu sciții și celții în dezvoltarea culturii. Alți cercetători cred că dacă ar fi avut mai mulți ani de viață, ar fi extins aceste relații și cu influența culturii etruscilor. M-am întrebat de ce a fost interesat de geți și a dat titlul monumentalei sale lucrări, Getica. Încercând să aflu mai multe despre tracii atât de răspândiți în sudul Dunării, am aflat că geții formau o ramură cunoscută a tracilor, rămași în istorie prin notele cronicarilor, sau mai bine spus, ale unor istorici antici, impresionați de unele calități ale acestora. Geții au fost menționați pentru prima dată în anul 468 î.Hr. de către Sofocle în tragedia Triptopolemos, iar Herodot i-a menționat în Itorii sau istorisirile sale prin următoarea afirmație: „geții sunt cei mai bărbați și mai drepți dintre traci”. Istoricul Tucidide îi descrie pe geți prin asemănarea lor cu sciții în ceea ce privește armele de război pe care le aveau și sciții, dar și mersul, deplasările călare. Se știe că Getica, această interesantă lucrare făcea parte dintr-o trilogie pe care marele savant nu a mai reușit s-o termine. Lucrare trebuia să fie urmată de Dacia romană și apoi de un al treilea volum Protoistoria slavilor. Postum, a apărut o lucrare neterminată Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-dunărene, care la rândul ei, ar fi făcut parte din trilogie. Obiectivul fundamental al trilogiei era analiza procesului de formare a poporului român prin sinteza daco-romană și prin asimilarea altor alogeni, confruntați cu o românitate rurală puternică.Teza lui Pârvan era limpede: românii au prins rădăcini prin ocupațiile agricole și au format o comunitate puternică, pe care venirea altor neamuri nu a putut să o disloce, teză care a circulat și în cazul Campaniei, înainte de întemeierea Romei. Ceea ce mă bucură și trebuie să reținem este concepția sa, aceea că singurul obiect real al istoriei este cultura, viața spirituală, celelalte aspecte ale vieții fiind utile în măsura în care ajută la înțelegerea evoluției spiritului uman. Prin concepția sa istorică idealistă, după unii, expusă în Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane, dar și în eseurile sale din volumele Idei și forme istorice, Vasile Pârvan a demonstrat viabilitatea spiritului românesc.
[…]
Limba latină prisca sau vetusta, limba geto-dacilor
Pentru a ne apropia de subiectul propriu-zis al temei noastre, exprimată mai ales prin mărturiile înaintașilor pomeniți în prezentarea de mai sus, vom introduce și vom zăbovi asupra vieții și a operei unui teolog, am spune o adevărată minune a lui Dumnezeu, prin care am fost făcuți părtași unei realități surprinzătoare, ignorate de toți specialiști, o limbă stăveche.
Este miracolul dezvăluit de un mare diplomat care avea în grijă tezaurul Bibliotecii Secrete a Vaticanului, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, care a declarat, în mod responsabil: Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!”. Formularea nu este tocmai corectă, limba română este un rezultat al transformării și dezvoltării latinei prisca sau vetusta, limbă vorbită de strămoșii noștri geto-daci. Pentru a accepta ideea fantastică a acestei limbi latine prisca, va trebui, cu răbdare și interes, să parcurgem istoria ideilor, mai ales aceea a preocupărilor oamenilor de cultură, mai ales a acelora din Transilvania, aflați într-o continuă amenințare a identității lor naționale, prin suprimarea dreptului la învățământ și cultură în limba lor nativă, limba română.
Orientarea lor, în încercarea de a ieși din această subjugare, din partea celor care au cucerit acest teritoriu civilizat, a fost conștientizarea poporului român de originea lui și a limbii naționale, ca un dar al nobleții naturale datorat originii romane, prin care putea fi justificată noblețea acestui popor. Iată cum istoria sau mai degrabă darul lui Dumnezeu în descoperirea adevărului, Roma este deținătoarea secretelor istorice, multă vreme ascunse, cu scopuri nebănuite.
Secretele Vaticanului încep să iasă la lumină prin amabilitatea, buna-credință și loialitatea teologului, izvorâtă din trăirea aevea a moralei creștine de către acest misionar, Miceal Ledwith.
Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj în anul 2013, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, dar și decan al Diocescan College Sf. Petru din Wexford, și președinte al Conferinței rectorilor Universității irlandeze, fost membru al Biroului de conducere al Rectorilor Universităților Europene (CRE), o mare personalitate a făcut o declarație, pentru noi toți, șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume știe că limba română, dar și latina clasică vin din locul din care se trage limba latină, latina prisca şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină populară este o limbă vorbită de strămoșii românilor… Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale, limba latină”. Cum nimic nu e întâmplător, ci totul proniator, deși nu am timp să stau în fața televizorului, am fost de față și am urmărit cu atenție discursul marelui diplomat, fiind foarte interesată, ca specialist lexicolog. Modul de prezentare a fost serios și foarte bine argumentat, ceea ce exprima capacitatea intelectuală a vorbitorului. Era persoana de încredere a Papei Ioan Paul al II-lea și ocupa funcția de bibliotecar șef al Bibliotecii secrete a Vaticanului, în care se păstrează toate documentele secrete. Mulțime de alte documente despre noi, românii și istoria noastră sunt păstrate în Biblioteca uzuală a Vaticanului. O parte dintre acestea au fost studiate și copiate de diplomatul de pe lângă Sfântul Scaun, I. Dumitriu Snagov, documente pe care le-a copiat și pe care le găsim sub forma unui album, cu titlul Monumenta Romaniae Vaticana. Așa că timpul acționează în favoarea adevărului și aduce din ce în ce mai multe dovezi care arată că teoria Marijei Gimbutas este adevărată și confirmă munca arheologilor noștri, care au descoperit și au descris culturile arhaice preluate și analizate de cercetătoarea stabilită în America, unde, cu analize C 14, s-a confirmat că spațiul carpato-danubiano-pontic este vatra Vechii Civilizații Europene. Prin aceste studii, făcute de străini, lingviști sau istorici onești și cu o morală creștină, se poate observa că cei mai mulți sceptici încep să-l valorifice pe Nicolae Densușanu, cel care a descris Dacia preistorică, dar nu i-au fost admise argumentele, fiind socotite fanteziste, atunci când afirma că dacii treceau drept un popor primordial și formator al civilizației europene. Toate aceste false judecăți s-au întins în lumea științifică, pentru faptul că nu se voia să se știe adevărul, fiind ocultat de istoricii și de lingviștii care erau influențați de alte teorii privitoare la istoria poporului român și a limbii române. Majoritatea dintre ei erau de altă etnie și în acest fel nu erau interesați de românism, nu cunoșteau civilizația și cultura spirituală a acestei țări. A fost ignorat mileniul I creștin și creștinismul nostru apostolic, ce a fost de la început sub influența culturii creștine bizantine. De altfel, nici istoria culturii și civilizației bizantine nu era cunoscută sau mai bine spus era intenționat ignorată, de cei care au integrat în structurile culturale europene doar Occidentul și antichitatea greco-romană. Istoricii români, filologii au exagerat rolul Romei, mai ales ardelenii. […]
Nota redacției: Extrasele fac parte dintr-un volum în curs de apariție.
[1] Taina sensului în lexicul românesc, Editura Eikon, 2018, p. 110
[2] Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 241