O inaugurare istorică

Am participat duminică, 25 brumar 2018, la slujba de sfințire a altarului Catedralei Naționale, grație Arhanghelului Mihail, Îngerului Păzitor, Maicii Domnului, Sfîntului Apostol Andrei, Care au rînduit aceasta pentru umilul creștin care sînt. Pronia a rînduit ca doamna scrisului literar-istoric românesc Ileana Toma, vrednică fiică de preot, să primească invitații, iar eu, ca însoțitor, să beneficiez de pogorămîntul permis mie, anonimului, de bună seamă și din vrerea Sfntei Mari Mucenițe Ecaterina și a Sfîntului Mare Mucenic Mercurie, pomeniți în această zi! Printre oficialități și înalți ierarhi, pe un frig nemilos, am avut parte de trăiri colosale – superlativele potrivindu-se în acest context și fizic, așa cum depun mărturie și fotografiile însoțitoare ale acestui articol făcute din absida uriașei construcții (A3), unde ni  s-au repartizat locurile.

Din actul de sfințire citit de Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul, semnat după oficierea slujbei de tîrnosire de invitatul Patriarh Ecumenic Bartolomeu, de Patriarhul Daniel și de toți ceilalți ierarhi slujitori am reținut:

După Marea Unire din 1918, necesitatea înălțării unei Catedrale în capitala ţării, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost susținută atît de Mitropolitul primat Miron Cristea, cît și de Regele Ferdinand (1920). […] Eforturile, însă, n-au fost încununate de succes, din cauza crizei economice, a izbucnirii celui de-al doilea război mondial și apoi a instaurării regimului comunist.

După anul 1990, proiectul Catedralei a fost reluat de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, care, deși în anul 1999 a sfinţit locul din Piața Unirii pentru noua Catedrală, a întîmpinat numeroase dificultăți și ostilități prin mutări repetate ale amplasamentului Catedralei în diferite zone ale Capitalei, pînă la stabilirea definitivă a acestuia în Dealul Arsenalului (2005).[…]

După numeroase demersuri pregătitoare (2008-2010), Patriarhia Română a demarat lucrările de construcție la sfîrșitul anului 2010, atent supravegheate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a avut consultări frecvente cu specialişti în domeniu şi cu echipa de coordonare desemnată de Patriarhia Română, proiectanții și executanții lucrărilor.

Pentru sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, în anul 2018, au fost realizate Sfînta Masă, vitraliile din Sfîntul Altar, mozaicurile catapetesmei, obiecte de cult, veșminte liturgice ş.a. Tot în acest an, la 3 septembrie 2018, Patriarhul României a sfințit cele șase clopote, fabricate în atelierele Grassmayr din Innsbruck, Austria, clopotul cel mare, dedicat Eroilor Neamului, avînd greutatea de 25 tone.

Aceste lucrări au fost realizate printr-o conlucrare rodnică între Patriarhia Română și autoritățile Statului Român (Guvernul României, Primăria Municipiului București, alte Primării din Capitală şi din ţară, și cîteva Consilii județene), precum și cu ajutorul ierarhilor, clerului, monahilor și credincioşilor mireni. […]

Cu obiectivitate, presa românescă a recunoscut izbînda demnă de centenarul Marii Uniri. Redau impresiile unuia dintre cei care, ca și mine, au luat parte la eveniment:

E un moment pe care nu credeam că generaţia mea avea să-l prindă. Nu atît pentru că e un proiect amînat încă de la 1878; început de Carol I, continuat de Ferdinand, şi pentru care niciodată „nu a fost momentul“ – pînă în prezent. Ci pentru că eu unul nu mai aveam speranţe că românii mai pot duce la bun sfîrşit ceva – ceva care e început de ei, şi care are relevanţă pentru ei. Acest proiect este un „yes we can“ pentru aceşti ani: şi putem mai mult decât să fim victimele eterne ale istoriei, care se lamentează, veşnic, că „alţii nu ne-au lăsat“. Iar zecile de mii de români prezenţi de la ora 8 în Catedrală, pe Esplanadă, şi pe toate străzile din jur, în ciuda frigului de afară, dau mărturie despre forţa simbolică a acestui moment. Altfel, această Catedrală este un gest de mărturisire a credinţei creştine – să nu uităm că astfel de ctitorii, înainte de a fi „naţionale“, sînt despre Evanghelie şi despre Hristos. Şi despre faptul că trebuie să învăţăm întîi de toate să fim creştini şi cu adevărat; nu doar creştini cu numele. (Cf. Cătălin Sturza, Sfinţirea Catedralei Naţionale – un „yes we can” pentru aceşti ani, în  adev.ro/pir33h).

Deși n-au amuțit vocile celor care au fost și sînt dușmanii ortodoxiei românești – chiar zdruncinată cum este astăzi de imixtiunile politicii, ea trebuie respectată și sprijinită permanent prin rugăciunile noastre, ale tuturor creștinilor –, consider că am luat parte la o lecție a demnității, a abnegației, a solidarității, a curajului mărturisirii Adevărului dinaintea românilor și a lumii întregi.

Nu pot decît să închin, prin aceste rînduri, un modest omagiu constructorilor și slujitorilor acestui sfînt lăcaș reprezentativ pentru românitate, urîndu-le deplină izbîndă întru desăvîrșirea lui și mulțumindu-le că au făcut posibilă această inaugurare istorică în cinstea centenarului Marii Uniri. Visul marilor oameni vizionari, printre care e și genialul Mihai Eminescu, e aproape împlinit!

Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh!

 

București, 1 undrea 2018