Există desigur o ştiinţă a etimologiei, căreia merită să-i înţelegem principiile, criteriile şi metoda şi mai ales să-i gustăm roadele. Dar şi după ce am făcut aceasta, cu onestitate şi reverenţă, temperându-ne nerăbdarea, aprinsa curiozitate, lăcomia de a descoperi rapid ceva miraculos şi real-adevărat, multe nedumeriri te cuprind, apoi o exasperare te încearcă în faţa modestelor ei rezultate. Şi cauţi motivele.

Mai întâi, e limpede că a trebuit să se izoleze câmpul de investigaţie – în cazul acesta o limbă sau o familie de limbi – şi să fie ipostaziat, adică pre-conceput ca o entitate, identitate, unitate, sistem. Altminteri nu i s-ar putea distinge raţional elementele. Însă aici şi acum totul depinde de o filozofie, o epistemologie, o logică şi, dacă ele sunt cumva învechite în mentalul şi/sau formaţia  cercetătorului, bunele intenţii îi sunt dejucate, deturnate.

A doua „fatalitate”: etimologul ştiinţific este obligat să alunge etimologia populară, care prin metaforă şi sonorităţi naturale se leagă de rădăcinile limbajului, şi s-o trateze ca simplu obiect de studiu colateral. Etimologiile diletante vor fi respinse de plano ca orice stă la mijloc între tabere, caste. Or, astfel s-au împrăştiat ingenuitatea şi intuiţiile fondatorilor – în Europa, gramaticienii greci şi romani –, apoi pasiunea filologică a renascentiştilor şi viziunea global-sentimentală a romanticilor şi dispar valenţele de artă a interpretării (hermeneuticii) graiurilor. Poate un practician de astăzi mai dă dovadă de calităţi „geniale”,  dar fuge de obicei de ele, le refulează, căci l-ar face suspect în ochii colegilor academici.

Consecinţa este o îngustare a perspectivei şi o coborâre de la nivelul relaţiei gândire – vorbire la un palier din interiorul limbii, între fonologie şi semantică. Aşa au apărut faimoasele „legi fonetice”, menite să funcţioneze „orbeşte”, potrivit neo­gramaticilor, sau seturile de echivalenţe, ecuaţii, structuri, din concepţiile mai noi.

Însă nu am intenţia de întreprinde o critică riguroasă a etimologiei ştiinţifice. Vreau să comunic doar o impresie generală şi câteva opinii asupra unor cazuri care m-au interesat în special în tentativele mele de receptare şi acceptare a soluţiilor respective. Nu ştiu cine e de vină, pozitivismul ori chiar logica aristoteliciană, dar mi se pare că entităţile noastre etnolingvistice au fost preschimbate în monade fără ferestre, identităţi închise, necontradictorii şi nestratificate. Diversitatea fiind proiectată înafară, la sectorul „împrumuturi – influenţe”, orice (alt) element sau fenomen trebuie să se valideze drept constituent numai printr-un argument tautologic: postularea unei singure surse, o unică limbă… paternă, bine atestată documentar sau reconstituibilă cu un întreg arsenal de  prezumpţii, din fragmentele / relictele idiomurilor moştenitoare.

De pildă, om din română trebuie să se tragă neapărat, împreună cu similarele sale romanice, din latină (homo), iar «omul» breton, să zicem, să descindă din celtică. Numai că lucrurile se complică atunci când remarcăm vreo consonanţă tulburătoare precum între spaniolul hombre şi maghiarul ember sau găsim în una şi aceeaşi limbă, poate în timpuri diferite, două lexeme cu înţelesul vizat (cf. cymric dyn – gwr, bret. den – gour; got  guma – manna) sau întâlnim un plural cu radicalul deosebit de al singularului dat (cf. bret. den – plural tud; rus čelovek – pl. ljudi). Oricâte explicaţii „tehnice” ne-ar oferi specialiştii, vedem cum răbufneşte dinlăuntrul sistemului o a doua sursă.

Situaţia devine dramatică în momentul în care se trece la lămurirea termenilor pentru «om» şi se analizează în contingenţă noţiunile de «neam, popor», «rob, duşman», «bărbat» etc. Se caută un reper în sânul vocabularului limbii / familiei studiate şi, cu ajutorul aceluia şi al propriilor presupoziţii psiho-sociologice, se atribuie o mentalitate anume strămoşilor locutori. Astfel s-a dedus că aceştia se socoteau oameni fie în sensul de „pământeni” (ex. latin homo ~ humus), fie în cel de „muritori”, fie în acela de „liberi”. Poporul ar fi fost ceva ce „creşte, se umflă”; bărbatul – insul dotat cu „forţă, putere”; duşmanul – cel cu „suflet potrivnic” ş. a. m. d.

De regulă, savanţii lingvişti fac mofturi la evidenţe, la legăturile cele mai la îndemână, la asemănările prea frapante. Totuşi, în ce priveşte originea substantivului comun pentru «sclav» s-au înclinat până la urmă în faţa atestărilor antice, admiţând că reprezintă deprecierea unui nume propriu, un etnonim străin. Dar ezită să extindă interpretarea şi la noţiunile de «servitor, rob», «vrăjmaş, duşman», «străin», «barbar», «paria». Fireşte, se cuvine examinarea de la caz la caz, cu eventuala observaţie a utilizării ambivalente, pendulante („serv / membru al familiei”, „duşman / oaspete”) ori manipulatoare („bărbat / războinic”). Oricum, informaţiile bine asimilate chiar şi pe cale intuitivă îndeamnă la recunoaşterea unei a treia surse – tot interne, să nu se sperie adepţii unigeneticismului – sau forţe, sau a unui al treilea strat, care, după mine profanul, este în fapt al doilea din punct de vedere arheologic: ante– în cronologie şi anti– până la intim în plan sufletesc.

Uimeşte pe de o parte încrederea absolută în valoarea oricărui cuvinţel, radical, relict din punga ori sacul unui cont etnolingvistic şi pe de alta ignorarea progreselor macrocomparatistice. Învăţaţii cu lupa par să uite de glotocronologie – dacă au aflat de ea – şi nu trag cu ochiul la consemnările colegilor care folosesc telescopul şi au descoperit ciudate „coincidenţe” diseminate prin lume, cărora se străduiesc să le dea o soluţie globală, nu una particulară. Accentul exagerat pe diferenţiere şi derivă duce la o înceţoşare a formelor şi sensurilor şi nu se mai bagă de seamă îndârjita rezistenţă a spiritului uman la entropie.

Cea mai mare orbecăială are loc în abordarea etnonimiei. Deşi remarcă uneori că triburile, popoarele, neamurile se autodenumesc simplu şi modest «oamenii», etimologiştii de nuanţă pozitivistă, mulţi iluştri, se întrec parcă în a confecţiona ipoteze ingenioase, hazardate, neverosimile. Iată spicuiri  dintr-un tablou alcătuit cu sârg de unul din admiratorii şi discipolii lor, Bernard Sergent (Les Indo-Européens, Payot & Rivages, Paris, [1995], 1998,    pp. 203-215):

Etnonime care ar proveni de la nume de animale:

• de la cal: concanes (cantabri), epeioi (greci), traspies (scitici), arimaspoi (dinspre Siberia) şi altele;
• de la urs: artani (liguri de prin Alpii italieni),  arthitae (dalmaţi),  ursetini (italici),  arktānes  (din  Epir, ţinând de grupul  etolian), arkádes  (arcadienii, din centrul Peloponezului), arsyetai (sciţi);
• de la lup: volcae (marele popor celtic din Languedoc), winnili (vechi nume al lom­barzilor), hirpini (sabini din Italia meridională), volsci, dauni, daci, varkana – hyrkanoi (iranici de la sud de Caspica, din Hyrcania), ourgoi (popor scitic citat de Strabon);
• kynètes (Hispania) = „câini”, vennicni (trib irlandez antic) = „câinii rasei”!
• de la porc / mistreţ: cadurci, hyántes (Beoţia), sudinoi (baltici cunoscuţi de Ptolemeu), poate sunuci (belgi), perses / parsa (sau = „poporul marginilor /des limites/”);
• de la taur: taurisci (celţi din Noricum), taurini (liguri din regiunea Torino), itali („les Jeunes Taureaux”!);
• de la cerb: carvetii (celţi, Lancashire), cherusci (germanici renani), poate brentii (dalmaţi), frentani (sabini), saka (cf. osset sag „cerb”), poate massageti („oameni-cerbi”?), thyssageti (! = „cerbi rapizi”?), cornavii, cornovii (care înseamnă, poate, „cornuţi”!);
• de la berbec: caeracates (celţi renani), caeroesi (din Ardeni, belgi), kairenoi (picţi), marele popor indian antic vrsni;
• „peşti”: populaţia matsya în India, aones (Beotia), enkheleis, enkhelanes (greci din sudul Iliriei =„anghile”!);
• „castori”: bibroci, bebryci (Pirinei şi nord-vestul Anatoliei);
• „corbi”: brannovii, brannovices (celţi), lugi (Scoţia);
• „şoimi”: reregi (slavi obodriţi, adică de pe Elba), sokoli (Muntenegru);
• prigorie sau ciocănitoare: meropi, aeropi, dryopi (greci toţi).

Etnonime ce ar etala atribute, calităţi:

• „teribili” – boii, boiotoi, myrmidoni („teroare spectrală”!), galindai, goliad (pruşi sugerând prin nume „moartea”!), pictones, pictavi (~ „furioşii” sau „cei răi”!), cauci (Irlanda), poate chauci (germanici), kaukones (~ idee, sic!, infernală), neures (baltici, = „cei de jos”, în sens infernal!) , veragri (celţi din Valais, = „foarte războinici”, ambibarii (Armorica, = „foarte furioşi”), cimbri (celtici, Iutlanda = „briganzi”);
• „cei care se umflă /de furie sau forţă războinică/”: belgi, turoni, pelendoni, belendi; „care suflă, expiră /idem/: prausi, prussi;
• „războinici”: caturigi (= „regi ai luptei”), catuslugi (belgi, = „trupa de luptă”), petrocorii, tricorii, vertamocorii (~ de la „armată” triplă, împătrită etc.), catuvellauni (belgi, = ”valoroşi în luptă”), harii (germanici de est), cakra (indieni vechi) = „trupă, armată”, yaudheya (indieni vedici) şi traci satrai = „luptători”, celtes (etimologie posibilă: „guerriers”);
• „tari, puternici” : aukhatai (sciţi), malla (inzi), abrioi (iliri), galli, galates, caletes, kurdes;
• „mari, uriaşi”: iazyges, makedones etc.
• „iuţi, rapizi”: alani, asaioi, iaones (ionieni), illyrii, kykones;
• „eminenţi, regali”: brigantes, burgondes, britolagai (din România!), poate keltoi;
• „regi, regi ai lumii”: reii (liguri), biturigi, parisii („chaudron royal”[căldarea magică]…);
• „străluciţi, luminoşi”: argyrinoi (Epir), arśi, kuci, lucani, licieni, lycaoni, roxolani;
• „ardenţi”: aedui (Burgundia), germani;
• „primii”: remi, paradatai (iranici), arverni;
• (rar) „blânzi”: meldi (celtici), molossoi;
• aimones ar fi – desigur şi neapărat prin greacă – „inteligenţii”, britannii idem, dar prin celtică; memini (celţi sau liguri) ”cei care îşi amintesc!”), cruithin / prydyn (britanii sau picţii la urma urmelor?) „poeţii”!!, iar thessaloi „cei care se roagă”!;
• „migratori”: alobrogi, santoni, setantii, sentii (liguri), volci (şi „lupi”), alazones, pelasgoi, filisteni, marcomani, parthoi, perses (poate), aulerci;

(Pentru un eventual rezumat, autorul notează că  „de regulă generală” predomină sensurile de  «războinici» sau «oameni» [prin excelenţă] , cel puţin în cazurile dahae, nervi, buri (germanici) şi poate gothi.)

Etnonime de la arme preferate, acoperământul capului (nobiliar, n. m.), lungimea şi culoarea pilozităţii (superioare, id.):

• pumnal: saxones, sicani, siculi; lance: dorieni, franci; scut: scythes;
• „bonnet pointu”, „couvre-chef” [bonetă frigiană, căciulă]: sciţi sogdieni;
• „bărbi lungi”: langobardes; vandales – „bărbi scurte”; + (diverşi) „bărboşi”, „păroşi” ;
• rutulii (italici sau caucazieni?) sunt „roşii”, balţii „albi” (de ce nu bălţaţi, pestriţi?), aorsi (alani) la fel, eordii (traci) „negri”, helvetes „blonzi”, ruteni (celtici) idem.

(Este aici un preţios indiciu supraetnic, rasial, din păcate nevalorificat.)

Etnonime ce ar traduce sentimentul  înrudirii, comunităţii:

• „prietenii, rudele”: venetes, unelli / venelli, convenae;
• „ai noştri”: suebi, sabini, samniti, semnoni, suioni, serbi, sorabi, slavi, cymri (dacă nu înseamnă „tovarăşii” sau nu se aplică etimologia clasică: com- broges „locuitori ai aceleiaşi ţări”)
• „poporul”: teutones (Deutschen), tutini (messapi din Calabria), teutanes (illiri), praestutii (veneti).

Etnonime de la nume de arbori şi alte plante:

• pin: peucetii (messapi);
• stejar: grabaei (dalmaţi), qaerqueni (Venetia);
• păr: dardani;
• tisă: eburoni;
• frasin: osi, osones;
• porumbar (Prunus spinosa): draganes (celţi sau liguri);
• secară: rugii.

Etnonime de la habitat şi puncte cardinale:

• vale, vad etc.: umbrii, ambrones („apă”), danaoi („apă-fluviu”), nantes, namnetes („de pe curba fluviului”), messapi („cei dintre râuri”), lugii („lac, mlaştină”);
• copac, pădure: tervingi;
• câmp, câmpie: polanes, polianes, agrianes;
• luwi ar fi „oamenii stâncilor”, carpii idem, greuthingii (greuthungii?) locuitori din „ţară pietroasă”;
• ausones („cei din est”), vestini („din vest”).

Etnonime de la ocupaţii, activităţi economice:

• paemani (proto-belgi) = „păstori”, cotieri (sciţi) id., anglii = „pescari”.

Etnonime de la nume de divinităţi şi funcţii simbolice:

• marsi, marrucini (de la Mars / Marte), osci-opisci (Ops), aioleis (Eolos), sequani (zeiţa Senei, adică Sequana), alauni, ingaevones, hermiones (Irmin?), istaevones, rhaetii (zeiţă venetă Reitia), ramnes (de la Romulus), luceres (de la tovarăşul său lucumon „şef, rege” etrusc), tities (de la sabinul Tatius, bogatul, ex-corupătorul!) şi … hermiones / istaevones / ingaevones potrivit lui G. Dumézil.

Am ordonat puţin aceste informaţii – care erau puse şi din fuga condeiului, uşor ceţos şi mai numeroase – pentru a le înţelege mai bine, nu spre a face vreun proces de intenţie autorului. Dimpotrivă, îi rămân profund recunoscător că s-a înhămat la un inventar minuţios, completându-l adesea cu proprii propuneri, şi că n-a ocolit cazurile pasibile de mai multe interpretări. Apoi observ că unele dintre etimologiile oferite – cele implicând sensurile «oameni, popor», «bărbat, viteaz» – sunt corecte. (Undeva, Sergent notează raritatea denumirilor de genul „oamenii, adevăraţii oameni” la indoeuropeni, spre deosebire de amerindieni, şi recurenţa „bărbat, războinic”.) Altele par apropiate de adevăr sau plauzibile, dar cu nuanţări, date de distincţia dintre cum te numeşti (endo-etnonim) şi cum eşti numit (exo-etnonim). Autoadularea putea determina neamurile – prefer acest termen difuz, intermediar între rasă şi trib –  să se creadă „strălucite”, autopercepţia fizică prin comparaţie drept de o culoare aparte, pozitiv-superlativă, însă nu va fi fost decât o speculaţie şi o deformare fonetică –  etimologie populară! –  asupra etniconului lor primar semnificând «suflu-suflet, fiinţă antropică, om, persoană)». Dacă se vor desemnat totemic, de la animale, plante, lucruri, sigur nu mai avem cum şti,  fiindcă nu avem amintiri de continuitate cu maimuţele, din care se pretinde că descindem… ştiinţific. Totuşi, paleoliticii şi neoliticii sunt măcar metaforic ai „pietrei” (Deucalion şi Pyrrha aruncau peste spate foetuşi de asemenea natură), vieţuitorii epocii bronzului „săbii” şi „lănci”… Istorii ale legăturilor şi prelucrărilor ambientului se lasă citite în tălmăcirile hiperspecializaţilor lingvişti, mai curând decât evoluţiile arhetipurilor psiho-spirituale. 

Pretind – vai mie! – că toate etnonimele autentice, originare, organice, vor fi avut la începuturi noima «om, fiinţă umană» şi că şi-au pierdut transparenţa şi câştigat (!) opacitatea de nume proprii, interpretabile în toate felurile, doar odată cu suprapunerile, coexistenţa, distonanţa cu «altul, celălalt, diversul» aceluiaşi genom.

În fine mai notez o mare nemulţumire: de regulă, practicienii etimologiei academice nu folosesc informaţiile mitic-legendare despre popoare, poate considerându-le rezultatul unui fel de euhemerism pe dos, deşi principala cale de  transmitere a cunoştinţelor etnonimistice în pre- şi protoistoria ştiinţelor limbii a fost tocmai „moda” eponimilor. Ei le lasă, împreună cu teonomastica (numele de divinităţi şi conceptele generice de «zeu») şi [i]magologia (sacrul, demonicul… juridicul), socio-ideologilor de tipul lui Dumézil şi Benveniste.

(Fragment din cartea DANSUL ORIGINILOR. Mic tratat de naivitate intelectuală, Ed. Valman, Rm. Sărat, 2011. © Ioan Dumitru Denciu)