O vizită la Fortul 13 Jilava și o comemorare

Venind în întîmpinarea unei mai vechi dorințe de-a mea, dl. profesor Florin Dobrescu, secretarul Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu“, a inclus și grupul pe care l-am alcătuit în programul de sîmbătă 29 brumărel 2016, desfășurat la Fortul 13 Jilava – o vizită a vechii incinte, transformate în muzeu, urmată de participarea la o ceremonie de comemorare a eroilor paraşutaţi de aviaţia militară [a] SUA în România ocupată de comunişti, între 1951 şi 1953, şi executaţi la 31[1] octombrie 1953 în Fortul 13 Jilava, împreună cu susţinătorii lor locali – după cum am putut citi pe http://ogoranu.ro/2016/10/24/pelerinaj-memorial-la-fortul-13-jilava/n.

Fgra

Ulterior participării la acest eveniment, cercetînd site-ul Fundației „Ion Gavrilă Ogoranu“, aflu că asemenea manifestări dedicate cunoașterii trecutului recent sînt obișnuite pentru membrii și simpatizanții acestui ONG înființat din 2008[2]. Cum, la rîndul meu, desfășor de la catedră, ca profesor de literatură română și ca diriginte, o activitate constantă de prezentare a adevărului istoric și literar, consider oportună exprimarea opiniilor despre detenția politică în regimul totalitarist în contextul creat de presiunile exercitate asupra opiniei publice românești de o anumită categorie de intelectuali racordați vesel la ceea ce se numește „corectitudine politică“.

În virtutea acestui concept de origine americană, despre holocaust au curs și curg în continuare rîuri de cerneală, se rostesc și se scriu neobosit, în multe limbi ale lumii, mii de fraze, se inaugurează muzee și se fac comemorări; în schimb despre calvarul românesc din vremea comunistă presa românească și internațională tace. Disproporția e flagrantă, deși cred că ar fi „corect politic“ să fie informați oamenii măcar în egală măsură despre ambele tipuri de crime. De aici decurge și necesitatea scrierii articolului de față.

Preiau, mai întîi, spre lămurirea cititorilor acestor rînduri opinia exprimată tranșant în 1999 de patronul spiritual al fundației numite, Ion Gavrilă Ogoranu: Între luptătorii din rezistenţă au fost şi legionari, şi legionarii sînt o poveste despre care nu trebuie să se vorbească în istoria României, decît cel mult trebuie prezentaţi ca o sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa şi au constatat că în ea au fost mulţi legionari şi-au zis că este mai bine să nu se vorbească deloc despre rezistenţă. 2Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea rea, legionară, şi cea bună, a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu este posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti şi cei care nu au avut vreo activitate politică. Rezistenţa a avut un caracter naţional, nu a fost numai a unei categorii politice. În 1940, în mişcarea legionară au fost înscrişi un milion de tineri între 16 şi 30 de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei 5 ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi fiindcă erau legionari? Acelaşi lucru a fost şi cu rezistenţa anticomunistă. Ce mînă sacrilegă ar putea să-i despartă acum în legionari şi nelegionari, în buni şi răi? Nu existenţa luptătorilor legionari face să fie marginalizată rezistenţa. Adevărul e că sînt forţe interne şi externe care, din diferite motive, nu iubesc nici un fel de rezistenţă împotriva comunismului, forţe care fac şi desfac multe în ţara noastră. Istoria românilor se trezeşte tîrziu, dar se trezeşte…[3].

Grăitoare privind raportul de forțe ideologice din prezent este legea 217/2015 prin care s-a intenționat intimidarea majorității, care luptă pentru înfățișarea adevărului istoric în sensul celor observate de Ion Gavrilă Ogoranu și încurajarea minorității, care a profitat și vrea să profite la nesfîrșit de inculcarea unui sentiment de culpabilitate colectivă pentru fapte imaginare[4].

Nicăieri, poate, în țară, atrocitățile comuniste nu sînt mai bine reliefate pentru posteritate ca în Fortul 13 Jilava: celule fără aerisire, igrasioase, în care deținuții erau înghesuiți ca animalele la abatoare.

Abia respirînd, intrăm prin catacombele pe unde și-au irosit anii tinereții ori și-au scuipat plămînii Constantin Oprișan, pr. Gheorghe Calciu, pr. Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt), Corneliu Zelea Codreanu, mareșalul Ion Antonescu, monseniorul Vladimir Ghika…

Zidurile plîng uscat un puf alb, ca spuma – „urme de mucegai“, îi explic lui Mihnea Vintileanu, fost elev al liceului nostru, acum student, care și-a dorit să se alăture grupului și care își manifestă întrebător curiozitatea.

Mijesc ochii, interiorizîndu-mă și aud pentru cîteva momente gemetele încarceraților, suprapunîndu-se, întretăindu-se dantesc…

Bunăoară, Vladimir Ghika a fost arestat acum 64 de ani, la 18 brumar 1952, sub absurda acuzație de „înaltă trădare“, ajungînd aici. Este amenințat, bătut pînă la sînge, torturat. Un an mai tîrziu are loc procesul, iar în 18 florar 1954 trece la cele veșnice din cauza tratamentului bestial la care a fost supus…

Altă voce, a lui Petre Stoica, fost ministru plenipotenţiar al României în SUA, s-a stins în celula în care se afla și studentul Emanoil Mihăilescu. Moartea i-a survenit de la un banal furuncul la gît netratat, căci nu ne dădeau o aspirină, nu ne duceau la spital şi nu aveam condiţii minime de igienă[5].3

Cînd a intrat prima dată la Fortul 13 Jilava, în anul 1958, Emanoil Mihăilescu a avut un şoc, trăind anticipat suferințele acelui loc groaznic de detenție, care avea să-i înspăimînte, peste ani, pe vizitatori – unii avînd la activ chiar ani de gulag sovietic! Cele mai tensionante momente din cameră erau cînd ieşeam la plimbare şi vedeam în faţa celulei „0“ castroanele pentru mîncare. Acolo erau ţinuţi condamnaţii la moarte. Urmau să fie executaţi în cîteva zile. Ştiam cîţi urmează să fie executaţi după numărul de castroane[6]. Studentul fusese încarcerat sub învinuirea de uneltire contra ordinii sociale, căci, după cum mărturisește participasem la mai multe conferinţe la Mănăstirea Antim, alături de profesori universitari, studenţi, preoţi, muzicieni sau scriitori (…) Amfitrionul acestor întîlniri era părintele Daniil de la Rarău, un om inteligent, cu  o vastă erudiţie. El a creat la Antim un spaţiu care era frecventat de lumea intelectuală a Capitalei, dar şi de alţi monahi. În Bucureşti, se mai auzeau încă tancurile Armatei Roşii, iar aceste întruniri ne umpleau sufletul de bucurie (…)[7].

Gheorghe Jijie, un alt fost deținut, își amintea că dimineața ne dădeau terci, adică un polonic de mălai fiert, că nu era mămăligă. La prînz, de obicei primeam o ciorbă, ori de arpacaș, ori de fasole, ori de…nimic, cu niște resturi de vegetale. De două ori pe săptămînă ne dădeau și niște reziduri animale, pentru că fortul avea legătură cu niște abatoare din zonă. Ce nu se putea vinde, se arunca, copite și altele, pe care le fierbeau pentru noi. În timpul verii temnița se cufunda într-o atmosferă de iad: Era așa de prost aerul, încît de multe ori cînd intra cîte o muscă, cădea, murea. Geamurile erau astupate cu scînduri. Vara era îngrozitor. Vara, ăia de jos primeau în cap transpirația celor de sus. Odihna le era oprimată: pe prici erau puse niște rogojine roase de vreme, de mizerie, pe care dormeam. Asta era tot, nu saltea, nu aveai pernă. Era foarte bine populată de ploșnițe Jilava. Ploșnițele erau prietenele noastre de fiecare zi și noapte… Cei care erau pe priciuri se întorceau la comandă, fiindcă stăteau numai pe o parte, nu puteai să stai pe spate.  Iar pe timpul nopții unul comanda „Pe partea cealaltă“ și atunci se întorcea toată lumea[8].

Constantin Iulian, care a suferit și el tortura, mai ales într-o secție specială a închisorii – reduitul – spunea acelora care l-au însoțit într-o vizită la Fortul 13: Am stat de trei ori prin Jilava. Prima dată am stat la reduit, unde eram peste 120 de oameni. Cînd am intrat eu în cameră, toate locurile erau pline și mi-au spus că nu am loc decît jos la șerpărie. De ce șerpărie? Pentru că trebuia să te tîrăști pe coate ca să poți ajunge acolo. Și așa am fost eu primit la Jilava: la șerpărie. Despre torționarii săi, menționează senin: De exemplu, Enoiu a fost unul dintre investigatorii mei, încă mai trăiește, e cel care a condus echipa care m-a torturat pe mine. Dar nu l-am căutat pe niciunul. În solemnul apus al vieții ajungi la niște concluzii diferite de cele din tinerețe. În tinerețe poate vrei să te răzbuni, poate vrei să-i mai dai o palmă sau să-l înjuri măcar. Dar ajungi la o anumită înțelepciune tîrzie[9].

Să mai ascultăm o voce – a lui Valentin Cantor: Mă întorc dupa 55 de ani așa de tumultoși, încît liniștea de aici parcă e dintr-altă lume. De fapt, a fost o altă lume aici. Parcă e ceva irealCînd am intrat în încăperea aceea, mai bine spus temniță, am fost șocat de un aer umed și cald. Nu e de mirare, pentru că în acea încăpere eram peste o sută de persoane… Cînd venea timpul de culcare, noi trebuia să ne tîrîm pur și simplu sub primul prici, ca să stăm undeva peste noapte. Și primul rînd de prici era așa de jos, încît, dacă nu țineai capul potrivit, te loveai cu fruntea de scîndurile primului prici. Te simțeai ca într-un fel de sicriu…[10]

Mircea Negoiță este un alt mărturisitor despre această replică a infernului. Pentru el, nenorocirea a debutat în 1953, în timp ce era elev la Școala de Mișcare CFR din Ploiești. Avea un coleg de cameră la internatul școlii, Gheorghe Cazan, care confecționase manifeste anticomuniste pe care le lipse la gazeta de perete. 4Timp de două luni de tortură prin foamete, bătăi, anchete nocturne a fost dus la Penitenciarul Jilava, în celula cu numărul nouă, sub pămînt, unde mai erau închişi alţi 70 de deţinuţi, adevărate „cadavre vii“. „Toate nevoile ni le făceam în aceeaşi cameră. Mirosul de fecale era insuportabil“[11].

Octav Bjoza, recent decoratul deținut politic reprezentant al supraviețuitorilor, declara într-un interviu luat cu ocazia unei vizite la fostul loc de supliciu:  Nu aveai voie să vorbeşti de la 5:00 dimineaţa la ora 22:00. Şi noi, domnule, parcă simţeam, aveam instincte de-a dreptul animalice. Simţeam că cineva ne pîndeşte în clipa asta. De-a dreptul instincte animalice s-au dezvoltat, auzul, mirosul (…) Ăsta era vizor, asta era vizetă. Pe aici îţi dădea mîncarea. Şi venea cu un hîrdău aici, cu un ciubăr, şi cu polonicul lua. Te uitai cu disperare, zeamă chioară, n-o căzut nici cinci boabe de fasole. Groaznic! Primăvara cînd se azvîrleau murăturile, le puneau în cazane la fiert, să le mîncăm… Pe aici ne pîndeau care eram în unghiul mort, nu aveai voie să fii în unghiul mort. Trebuia să ai grijă. Nu aveai voie nici măcar un ac să deţii. 7 zile de izolare, cu mîncare la trei zile. Şi aia proastă. Da, groaznic (…) Eu cînd am păşit în Fortul 13, înaintea mea cu cîteva luni muriseră vreo trei, din lipsă de aer, îmi amintesc. Pentru că, dincolo de gratii, geamurile erau bătute în scînduri, un gen de obloane de nu intra nici lumina, nici aerul. Noi aicea nu am trăit, ci      ne-am tîrît ca nişte rîme pe sub pămînt. Mustea apa din pereţi. Atunci cînd am intrat, pe panta de la intrare era un culoar de gardieni, în jur de 30, şi noi trebuia să trecem prin acel culoar şi eram loviţi din toate părţile… Care veţi ajunge la poartă pe picioarele voastre veţi putea spera că mai scăpaţi cu viaţă de aici[12].5

Pe un zid, stă mărturie peste vremuri, un îndemn:

Într-una dintre aceste celule, cea cu numărul 18, evreul Nicolae Steinhardt, insuflat de Sfîntul Duh, hotărăște catehizarea creștină. 10-15 Martie 1960. Lecțiile de catehizare merg foarte repede; – avea să noteze el scrupulos în cea mai fascinantă și bine concepută estetic scriere pe care o consider o capodoperă a memorialisticii din toate timpurile, Jurnalul fericirii părintele Mina [Dobzeu] e îngăduitor și nepretențios și e drept că și eu mă dovedesc a cunoaște destul de multe. Cei trei preoți se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întrebe: ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără șovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul (…)[13] 15 Martie 1960. Catehizarea a luat sfîrșit. Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: la întoarcerea „de la aer“, cînd caraliii sînt mai ocupați, cînd agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm clandestin în văzul tuturor (…) Eu unul nu voi ieși la plimbare. (Lucru ușor, deoarece m-a ros bocancul și am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineață la raport. Doctorii Răileanu și Al-G. mă tratează aplicîndu-mi pe „bubă“ un ștergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că „nici mort“ nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) (…) Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd cîte doi balia, ciubărul, tineta și un „rezervor“ cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în „rezervorul“ purtat de el și de un alt deținut. Vin la patul meu și cei doi preoți greco-catolici și nașul. Naș mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., fost avocat și profesor, bun cunoscător de latină și greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceți Prutul“ (…) Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puțin probabil. 6La repezeală – dar cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stînjenește dicția deslușită – părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați – hoțul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoții greco-catolici: e lîngă tinetă și balie (am coborît cu toții de la cucurigu) și acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit (…). Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil și fără cufundare și fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina; numele acesta aveam să-l uit și apoi să mi-l reamintesc)[14].  

Răsfoiesc materialele pe care le-am aflat și postez pentru elevii mei de-a X-a și de-a XII-a, care m-au însoțit în acest remember, precum și pentru cititorii acestor însemnări înlăcrimate cîte ceva din istoricul acestui Fort 13 Jilava, săpat la circa zece metri, între 1870-1890 de generalul belgian Henry Alexis Brialmont şi de căpitanul de geniu Ioan Clucer, spre a înțelege de ce-l numesc loc infernal:

(…) După terminarea construcţiei, Fortul 13 Jilava a fost folosit ca depozit de muniţii şi garnizoană militară pînă în anul 1907, cînd la Jilava au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi[15]. Era prima jertfă adusă aici satanei, știut fiind că odiosul măcel a 11.000 de suflete de sub domnia lui Carol I (care voise a transforma România într-o colonie germană) a fost îndreptat asupra celei mai nevoiașe pături a societății, țărănimea, ajunse la capătul răbdării din pricina exploatării arendaşilor – majoritatea evrei dispreţuitori ai creştinilor („goimilor“)…7

(…) Între 1921 şi 1944, la Jilava au fost închişi ca deţinuţi politici membri ai Partidului Comunist arestaţi în mai 1921, în urma congresului de constituire a acestei formaţiuni politice, dar şi după scoaterea PCR în ilegalitate, în 1924. În 1933, aici au fost aduşi o parte dintre comuniştii arestaţi în timpul grevei de la Atelierele CFR Griviţa, ca Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Vasilichi[16]. Era rîndul la roata suferinței a „cozilor de topor“ rînduite, după eliberare, să faciliteze colonizarea țării de către sovietici – și aceştia învederați anticreştini…

În noaptea de 25/26 noiembrie 1940, la Jilava au fost împuşcaţi 64 de opozanţi ai Mişcării Legionare care erau încarceraţi în acest penitenciar ca represalii la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Dintre aceştia, amintim pe generalul Gheorghe Argeşeanu, fostul prefect al Poliţiei Capitalei, Gabriel Marinescu, ministrul de Justiţie, Victor Iamandi, directorul Siguranţei Statului, Niky Ştefănescu, şeful Serviciilor Secrete, Mihai Moruzov, fostul prim-procuror al Tribunalului Militar al Capitalei, colonelul Vasile Zeciu. În aceeaşi noapte au fost deshumate şi cadavrele celor 14 legionari (Corneliu Zelea Codreanu, „Nicadorii“ şi „Decemvirii“) ucişi pe 28/29 noiembrie 1938, în timpul transferului de la Rîmnicu Sărat la Jilava. Cadavrele au fost ulterior reînhumate la Casa Verde. Din ianuarie 1941, la Jilava au fost aduşi o parte dintre legionarii arestaţi şi condamnaţi în urma rebeliunii legionare din 1941[17]. Se inaugurează, acum, blestematul loc demonic ca poartă de trecere prin moarte năpraznică spre lumea de dincolo a semenilor… Parafrazînd cuvîntul evanghelic, acela ce împuşcă, împușcat va pieri… Așa se explică sfîrșitul tragic al unora dintre aceia care dispuseseră suplicii și crime, căci în mai 1946, aici a fost închis „lotul marilor criminali de război“, deferit, în tradiția bolșevică, Tribunalului Poporului. Au fost condamnați la moarte mareşalul Ion Antonescu, ministrul de Externe, Mihai Antonescu, ministrul Apărării, generalul Constantin Pantazi, şeful Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, şi ministrul Radu Lecca. Ca urmare, la 1 iunie 1946 au fost executaţi la Jilava, în Valea Piersicilor, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Constantin Vasiliu.

La întrebarea legitimă CUM AU FOST POSIBILE ASEMENEA ATROCITĂŢI pe care, aflîndu-le îndeosebi grație memorialisticii (despre care nu obosesc a le vorbi cunoscuților și elevilor mei[18]), oricărui om normal i „se sparie gîndul“, personal nu pot încerca vreun răspuns definitiv, avînd încă nevoie să mă documentez mai mult, dar pot înălța rugăciunile creștinești încheiate prin: iartă-i, Doamne, fiindcă, uneltele diavolilor devenind,  n-au știut ce fac. La și mai îndreptățita interogație CE AM PUTEA FACE SPRE A PREÎNTÎMPINA RECĂDEREA ÎN BARBARIE socotesc că răspunde parțial un articol apărut în numărul 3 din ianuarie 2008 al ziarului „Curentul internațional“ din New York, din care, prin intermediul fostului deținut politic Alexandru Mihalcea, autorul unui jurnal și al unei cutremurătoare cărți dedicate lagărului morții de la Salcia, pot cita: Începînd cu 1947 și pînă în 1964, Jilava a fost ca un plămîn uriaș al Gulagului românesc care absorbea pe toți deținuții politici din țară și apoi îi expedia la închisorile de executare a condamnării sau la locurile de muncă forțată – Canalul Dunăre-Marea Neagră, lagărele de muncă din Deltă și Insula Mare a Brăilei, minele de plumb și alte locuri de caznă… În România nu a existat deținut politic care să nu fi fost la Jilava. (…) Jilava este numele care a făcut să tremure o generație de români, foști deținuți politici care cu toții au cunoscut-o (…) Jilava comunistă a ucis mii de muncitori, țărani, intelectuali, studenți și elevi. Supraviețuitorii nu pot uita niciodată priciurile doar cu rogojini, dormitul la „șerpărie, tinetele, apa de băut „raționalizată“, perchezițiile, bătăile lui Maromete, teroarea țiganilor temniceri. De aceea este o necesitate națională ca fortul nr. 13 Jilava să devină Muzeu al Comunismului, al terorii roșii. (Sublinierea îmi aparține)[19] (cf. Aurel Sergiu Marinescu, Fortul nr. 13 Jilava – Bastilia românească, op. cit.).

 

Cum acest deziderat s-a împlinit între timp, teribilul loc de detenție de odinioară devenind muzeu din aprilie 2015, pot să completez prin rîndurile de față ceea ce imaginile păstrate în mintea elevilor mei și subliniate prin fotografiile transmise ulterior fiecăruia dintre ei ar trebui să le alcătuiască fondul informativ de bază privitor la adevărul istoric, necesar oricărui om știutor de carte al secolului al XXI-lea.

 

Partea a doua a evenimentului organizat de Fundația „Ion Gavrilă Ogoranu“ sîmbătă 29 brumărel 2016 a fost dedicată comemorării celor treisprezece tineri români executați la Jilava la 13 octombrie 1953, șase parașutați de NATO în România, ajutați de alți șapte din țară. Îi enumăr, îndemnînd pe cititorii mei creștini să-i pomenească în rugăciunile lor: ALEXANDRU TĂNASE, MIRCEA POPOVICI, ION GOLEA, ION SAMOILĂ, ION TOLAN, GAVRILĂ POP, ION BUDA, GHEORGHE DINCĂ, VLAD MIHAI VASILE, 89

ION COSMA, ERICH TARTLER, ION JUHASZ, AUREL CORLAN.

Despre ei Florin Dobrescu a dat publicității în 2013 un corpus de documente[20] despre care am luat cunoștință abia în circumstanțele descrise în aceste pagini. Îmi iau permisiunea să citez cîteva fragmente, datate august 1953, dintr-un text semnat de Ion Golea[21]; mă gîndesc în special la tinerii de astăzi, care n-au cunoscut ororile regimului totalitar și care – mulți dintre ei, din păcate! – nici nu vor să cunoască realitățile acelor vremuri, manipulați fiind de mass-media actuale ce promovează cu sîrg divertismentul, consumul și… uitarea. Sper, de asemenea, ca următoarele paragrafe amare să le dea de gîndit și nostalgicilor care-și mai fac auzită din cînd în cînd vocea, fiindcă ele tot despre manipulare mărturisesc – de aici relevanța lor generală de actualitate:

Prieteni străini,

România reală, care luptă în munți și suferă în închisori, vă spune: Bine ați venit! Cei care ne conduc azi vor face totul spre a vă împiedica să cunoașteți adevărul asupra țării în care vă aflați. Un munte de minciuni a fost ridicat între voi și noi. (…) Într-o săptămînă capitala noastră înfometată și-a schimbat complet înfățișarea. Vitrinele în care pînă mai ieri se găseau doar ghivece cu flori, portrete și lozinci, sînt acum (…) încărcate de mărfuri. Au apărut untul, ouăle, vinul. Se găsesc prăjituri și bomboane. Pîinea din comerțul liber, care putea fi cumpărată numai pe baza buletinului de populație în cartierul respectiv, pentru ca țăranii flămînzi să nu o poată căpăta, se găsește astăzi pretutindeni, ca și franzela și chiflele. Toate acestea au făcut să dispară cozile care ne storceau zilnic ultimul rest de energie, după 10 ore de muncă normată (…) Aceeași minciună domnește în viața noastră politică și socială. România este în realitate o țară ocupată militărește, dar pe care invadatorul o silește să-și proclame în fața întregii lumi libertatea și recunoștința pentru el. În mare măsură însă, așa numitul nostru comunism este o mistificare. Imperialismul moscovit a avut întotdeauna nevoie de un instrument ideologic care să-i ușureze penetrația peste hotare. (…) Îndată ce industria a devenit sector socialist, ea a fost obligată să lucreze pentru pretinsul nostru export, în baza căruia RPR primește de exemplu 0,25 lei pentru o pereche de bocanci trimiși în Rusia, adică prețul unui pahar de sifon. În sectorul rural, moșiile rămase după prima expropriere din 1945 n-au mai fost împărțite țăranilor, ci au devenit „gospodării de stat“, care trimit tot ce produc peste graniță.

10 Aceasta face ca Uniunea Sovietică să fie astăzi singurul latifundiar din România. La rîndul lor, zăcămintele și industria petrolieră au fost luate în întregime de sovietici, devenind binecunoscutul Sovrompetrol, ale cărui produse sînt așa de rare pe piața internă, încît populația s-a întors la opaiț. (…) Cîștigă oare muncitorul român atîta cît să-i îngăduie să trăiască în condiții normale de hrană, locuință și îmbrăcăminte? Întrebați pe primul acar de tramvai pe care îl găsiți în stradă, cît cîștigă lunar și veți afla că salariul său este de 280 lei pentru cel puțin 10 ore de muncă. Puneți aceiași întrebare tinerei muncitoare de fabrică ce vă însoțește pe stradă și, dacă nu minte, vă va spune că salariul ei nu trece de 350 lei pentru același număr de ore. Calculați apoi ce s-ar putea cumpăra cu aceste salarii – dacă bineînțeles va exista totdeauna marfă – știut fiind că pîinea albă este 4,35 lei kg, untul 27 lei, carnea la tîrgul liber 16 lei, uleiul de floarea soarelui 40-45 lei (…) (Extrase din textul manifestului pentru străini, răspîndit de Ion Golea, la Festivalul Mondial al Tineretului de la București din august 1953).

Am ilustrat suficient cred, prin acest amplu citat, mintea lucidă și însetată de adevăr a tînărului Ion Golea. Oricine poate judeca dacă a fost dreaptă uciderea lui ca „trădător“ (desigur, al URSS și al marionetelor sale politice din RPR!), ori dacă, dimpotrivă, judecătorii lui au fost adevărații trădători ai intereselor naționale – veritabile cozi de topor eficient mînuite de vicleanul „prieten“ de la răsărit, pe care Istoria i-a aruncat cu dispreț la coș.

Cine vrea să cerceteze, poate descoperi elemente biografice impresionante despre fiecare dintre ceilalți condamnați la moarte și executați în Valea Piersicilor de regimul comunist. Pentru fiecare dintre ei se poate dovedi patriotismul, anticomunismul, în speță antisovietismul și curajul de a se opune ocupantului spoliator…

Gîndită / șoptită / rostită cu speranță amestecată vîrtos cu frica de a nu fi ghiciți / auziți de agenții partidului unic croit după modelul sovietic, propoziția „vin americanii“ a funcționat decenii de-a rîndul pentru zecile de mii de români nespălați pe creier ca o luminiță de la capătul tunelului. Parașutarea în România aflată în plin stalinism a celor șapte tineri deja pomeniți – antrenați în bazele serviciilor secrete militare americane – s-a produs în contextul răcirii relațiilor Occidentului cu URSS după 1946. Guvernanții Angliei, Franței și Americii realizaseră, treptat, că pentru democrația pe care își bazau politica, amenințarea comunismului era reală. Cu alte cuvinte, dacă acceptaseră ușuratic și egoist la finele conflagrației mondiale că ideologia comunistă putea să opereze nestingherit în Est, nu erau dispuși s-o experimenteze la ei acasă! Pricepuseră, așadar, că expansionismul bolșevic nu părea să fie mulțumit cu Europa de Est, Stalin, pe urmele lui Lenin, năzuind comunizarea întregului continent, într-o primă etapă, în cea de-a doua urmînd comunizarea lumii întregi. Așa se explică, de pildă, hotărîrea luată de președintele Franței Vincent Auriol și de omologul său american Harry Truman de a slăbi regimurile comuniste instalate de sovietici în estul Europei. Or, un mijloc convenabil era utilizarea emigranților statelor subjugate, de la care aflaseră că în țările căzute pradă URSS existau grupuri de rezistență. Cele mai importante efective clandestine de luptă anticomunistă se aflau în România: aproximativ 30.000 de oameni după rapoartele oficiale, 60.000 după informațiile vehiculate de liderii rezistenței[22]. Idealismul patrioților români care au acceptat misiunea de „mesageri ai libertății“, în condițiile foarte riscante știute, merită apreciate și omagiate. Admirația noastră pentru eroi nu putem să o escamotăm, chiar dacă se mai pot ridica voci antiromânești împotrivă-ne, în virututea „corectitudinii politice“…

11

 

Lecția de istorie s-a terminat. Efectele ei în (sub)conștientul participanților la comemorarea celor uciși în urmă cu peste șase decenii vor avea, probabil, vaste ecouri, intrînd în rezonanță cu informațiile culese de la alți mărturisitori care au fost siliți să-și împletească biografiile cu Fortul 13 Jilava: Nicolae Steinhardt, Gheorghe Calciu, Costache Oprișan, George Petrescu, Vasile Ionescu, Dimitrie Gerota, Eugen Haţieganu, Sorin Popa, Ion Gheorghe, Dan Hurmuzescu, George Petrescu, Cicerone Ionițoiu, Richard Wurmbrandt, Gheorghe Nichifor, Constantin Iulian, Gheorghe Jijie, Valentin Cantor, Toma și Petre Arnăuțoiu, Corneliu Coposu, Constantin Argentoianu, Constantin I. C. Brătianu, Ion Diaconescu, Iuliu Maniu, George (Gheorghe) Manu, Constantin Noica, Ion Gavrilă Ogoranu, Petre Țuțea…

 

Mihai Floarea

 

[1] Cercetînd documentele, opinez că ziua este 13.

[2] Redau un fragment argumentativ convingător pentru necesitatea înființării acestei fundații: Scopul declarat al ONG-ului este „cinstirea şi păstrarea vie a memoriei luptătorilor pentru libertatea si demnitatea naţiunii române în decursul deceniilor de represiune prin care a trecut România în ultimul secol“, iar dintre obiectivele stipulate în statut enumerăm: editarea de cărţi şi materiale audio-video privind lupta de rezistenţă naţională, edificarea unor monumente destinate memoriei luptătorilor, sesiuni de cercetare ştiinţifică şi istorică şi alte manifestari dedicate acestei teme, organizarea unor servicii de asistenţă socială şi medicală pentru foştii luptători şi familiile acestora aflaţi în nevoie ș.a. (Cf. http://ogoranu.ro/despre-noi/).

[3] Cf. http://ogoranu.ro/author/florin/ . În fotografia alăturată, dl prof. Florin Dobrescu și doi foști deținuți politici vorbind vizitatorilor.

[4] Cf. Norman G. Finkelstein, Industria Holocaustului: Odată cu prăbușirea blocului sovietic, în fostul leagăn al evreimii europene s-au deschis perspective ispititoare. Înveșmîntîndu-se cu evlavie prefăcută în mantia „victimelor nevoiașe ale Holocaustului“, industria Holocaustului a încercat să stoarcă miliarde de dolari de la aceste țări deja sărăcite. Promovîndu-și țelul cu insolență, neîndurător, a devenit principala instigatoare a antisemitismului în Europa. (citat de Ieronim Hristea, în vol. De la steaua lui David la steaua lui Rothschild. Profeția stăpînirii universale, București, Editura Țara noastră, f.a., p. 547).

[5] Cf. http://adevarul.ro/news/eveniment/emanoil-mihaiescu-primit-despagubiri-600000-euro-atrocitatile-suferite-puscariile-comuniste-1_50aecc5b7c42d5a663a093d2/index.html

 

[6] Idem.

[7] Idem.

[8]Cf. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/03/19/fort-13-jilava-istorii-tulburatoare-din-inchisoare-cu-constantin-iulian-gheorghe-jijie-si-altii-despre-fenomenul-pitesti-cu-alin-muresan-biserica-ortodoxa-si-prigoana-comunista-reportaje-si-inter/

[9] Idem.

[10] Idem.

[11] Cf. http://adevarul.ro/locale/galati/marturisirile-unui-fost-detinut-politic-ma-bateau-furtunul-cauciuc-lesinam-1_50ad20a07c42d5a6638f2d7b/index.html

[12] Cf. http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/temnitele-comunismului-fortul-13-jilava-a-devenit-memorial-si-poate-fi-vizitat-486174

[13] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ediția a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia, p. 80.

[14] Op. cit., pp 82-83.

[15] Cf. http://anp.gov.ro/web/penitenciarul-bucuresti-jilava/fortul-13-jilava

[16] Idem.

[17] Idem.

[18] Pentru aceștia am pregătit încă de acum șapte ani un manual opțional dedicat „literaturii arestate“, pe care nu am posibilitățile financiare de a-l tipări, dar care constituie un prim și necesar pas întru inițierea în domeniu.

[19] Cf. http://www.romanialibera.ro/aldine/history/-jilava–bastilia-romaneasca-117939

[20] Florin Dobrescu, Mesagerii Libertății. Parașutările NATO în România comunistă, București, Editura Sânziana, 2013, 150 p.

[21] Cf. op. cit., pp. 63-65.

[22] Cf. istoricilor Gheorghe și Hadrian Gorun, citați de Florin Dobrescu, op. cit., p. 14.