1. Introducere

Literatura, artă a cuvântului, oferă cititorului posibilitatea transpunerii într-un univers al cărui creator este scriitorul, în ipostaza sa demiurgică. Este evident scopul ei estetic, dar nu se poate ignora rolul punctelor de plecare în generarea acestui univers imaginar. Aplecându-mă asupra beletristicii lui Slavici, în căutarea aspectelor cu valoare de document, am identificat nenumărate situații în care am descoperit, dincolo de textul lui Slavici, subtextul, cu o reală valoare documentară. Prezenta lucrare se încadrează în demersul filologic mai amplu al întocmirii tezei de doctorat.

Unul dintre aspectele cărora Slavici le-a dedicat pagini întregi este ocupația locuitorilor din zona Transilvaniei și aȚării Zărandului, în secolul al XIX-lea. Am descoperit rânduri memorabile despre profesiilede preot și dascăl, ca îndrumători ai omului simplu. Ele devin sunt emblematice pentru categoria intelectualilor, având rol important în menținerea echilibrului într-o comunitate și în păstrarea ființei naționale. Deoarece un studiu aprofundat asupra acestor luminători ai satelor s-a finalizat cu publicarea altor articole, m-am axat în lucrarea de față pe evidențierea aspectelor definitorii legate de câteva ocupații ale omului simplu, fără de care profesiile de preot și dascăl nu și-ar găsi rostul.

2. Ocupații de mult apuse

În articolele sale social-politice, Slavici a oferit o explicație pentru slaba dezvoltare a clasei meseriașilor în zona de vest. El este de părere că industria casnică s-a dezvoltat nu datorită iobagilor, care doar munceau pentru domnii de pământ, ci grație nobililor ungari, oierilor și grănicerilor. Dintre aceștia, s-au ridicat de-a lungul timpului meșteșugarii. În timp, mulți au trecut în România, unde sperau să le fie solicitate produsele, de aceea zona de vest nu se poate lăuda prea mult cu munca meșteșugarilor în secolul al XIX-lea.Totuși, aceste realități se regăsesc parțial în literatura lui Slavici.

Meseriașii erau organizați în mici comunități – breslele – care aveau o structură fixă și erau conduse de un om respectat în comunitate și priceput în meserie. Slavici se dovedește cunoscător al acestor meserii:

„frate-său Duțu avea o mică rotărie, iar vărul său Tudor era tovarăș la băcănie” (S₁, p. 402)

„rotăria lui Duțu se află tocmai peste drum de dogăria lui Ciungu” (S₁, p. 403)

„stătea de dimineața până seara cu zidarii, cu dulgherii și cu țiganii salahori[…] luase peste vară câteva zidiri la țară, unde alți arhitecți cu obrazul mai subțire nu bucuros mergeau” (S₁, p. 408)

„d-l Iorgovan Ceplac, căldărarul” (S₁, p. 289)

„un orzar din gura Oborului” (S₁, p. 319)

„El, d-l Corban, măsura toată ziua cu metrul mai șifon, mai olandă, mai mătăsuri ori catifele, mai fel de fel de alte pânzeturi ori stofe pentru rochii, și gura nu-i mai tăcea. Era ca numai puțini priceput în ale lipscăniei. Știa proveniența mărfurilor, le constata din pipăite calitatea, era bine dumerit asupra prețurilor, le spunea toate ca-nvățate pe de rost și toate erau bine rânduite-n capul lui ca-ntr-un catastif purtat cu îngrijire.” (S₁, p. 334)

„Ilie Condac, croitorul de haine preoțești, ba-n urmă și de odăjdii bogate […] pe Costel l-a dat, ce-i drept, la învățătură, dar după câțiva ani s-a răzgândit și l-a oprit în prăvălie, unde lucra cu șase, câteodată până chiar și cu zece calfe și mai făcea și multă vânzare” (S₁, p. 380)

„Duțu lucra cu trei calfe, mai ținea și doi ucenici și nu putea să lase rotăria […] umplea magazia de roate.” (S₁, p. 409)

„Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpân decât de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe, fie mai ales la Sf. Dimitrie, pe când cojocarii au mult de lucru. Apoi, o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia pentru ca stăpânii să știe ce poate și cum au să-l plătească. El (Trică – n. n.) s-a învoit dar cu Claici ca să coase pentru târgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel, lungă până la pământ, albă și împodobită cu flori cusute-n ibrișin. A lucrat patru luni de zile la ea” (S₂, p. 89).

Meseriile la care se referă Slavici sunt specifice timpului său și sunt legate de necesitățile vieții din trecut. Azi, notarul, dogarul, băcanul, chiar și căldărarul nu mai există, deoarece obiectele muncii lor s-au transformat sau au fost înlocuite cu altele, moderne. Insistăm, totuși, pe etapele parcurse de cei care doreau să învețe orice meserie, pentru ca omul zilelor noastre să nu uite aceste urme ale trecutului: ucenic și calfă. Termenul ucenic, preluat din limba slavă – učenikŭ – desemnează „o persoană tânără care învață o meserie lucrând în producție sub îndrumarea unui meșter sau urmând o școală profesională”^[1]. Astfel, învățarea meseriei era făcută în această etapă de ucenicie, care se întindea pe mai mulți ani. Slavici vorbește în mod firesc despre ucenici deoarece era o modalitate sigură și eficientă de a învăța o meserie și, uneori, pentru tinerii săraci, de a găsi un adăpost și hrană. Cu timpul, învățarea meseriei a început să se realizeze în cadru instituționalizat, în școli profesionale, iar meșterii au dispărut. Slavici are meritul de a fi imortalizat această etapă din istoria învățării meseriilor pe teritoriu românesc – pagini memorabile despre meserii și meseriași, despre bresle și reguliledupă care funcționau ele se află în romanul Mara.La sfârșitul uceniciei, tânărul devenea calfă. Cuvântul, provenit din termenul turcesc kalfa, se referă la un „lucrător calificat după o perioadă de ucenicie”^[2]. Aceasta reprezenta etapa superioară, calificarea, când meseriașul putea să lucreze pentru meșter, dar plătit, deoarece era specialist, sau putea să lucreze pe cont propriu. Dovada că ucenicul merita să înainteze la rangul de calfă era un produs al muncii sale, în funcție de specificul meseriei, care trebuia să fie expus judecății publice. Dacă acesta era apreciat, tânărul era declarat calfă, în prezența celor mai de seamă reprezentanți ai breslei respective. Slavici menționează calfele de cojocari, deoarece cojocăritul era o ocupație importantă în zona de vest. De asemenea, trecerea lui Națl de la ucenic de măcelar la calfă se face printr-un fel de examen numit tăietura de măiestru, un adevărat spectacol în comunitate.

O confirmare din zona Șiriei o oferă Ștefan Grec, care la vârsta de 92 de ani, își amintește încă de cei trei cojocari pe care i-a avut Șiria în anii tinereții sale. Fiecare dintre aceștia a avut inași – „ucenici”, neplătiți. Aceștia lucrau doar pentru a învăța meseria. De remarcat că Slavici nu a recurs niciodată la termenul regional inaș, preferându-l pe cel de ucenic, cu largă utilizare în toată țara.

Slavici prezintă și alte ocupații, care erau unicate în zona rurală – o moașă, un crâsnic –, încât nu necesitau structuri organizate:

„M-am pus să învăț moșitul, ca să am un rost în lumea aceasta.” (S₂, p. 333)

„era fecior de tabac, cea mai puturoasă din toate meseriile” (S₂, p. 385)

„Ea nu era numai prescurăreasă. Îi mersese vestea și că era descântătoare cu rost binecuvântat. Cei ce sufereau de junghi în coaste, de friguri, de dureri de cap ori de inimă la dânsa alergau, și mare minune ar fi fost dacă nu s-ar fi vindecat.” (S₁, p. 279)

„Barbu, soțul ei, era crâsnic, trăgea clopotele, purta grijă pentru curățenie și buna rânduială în biserică și-i ducea popii cădelnița, și noi, băieții de la școală, ne simțeam foarte fericiți când el ne dădea voie să tragem clopotele alăturea cu dânsul și drept recunoștință măturam prin biserică ori îi dădeam într-altele ajutor.” (S₁, p. 279)

„și-a petrecut viața la ghișeul de la poștă, unde s-a deprins a chivernisi mii și mii în fiecare zi, așa ca să iasă totdeauna cu obrazul curat, deși purta în spinare și a căpătuit cinci copii” (S₁, p. 345)

„pândarii de noapte” (S₁, p. 397)

Aceste ocupații se regăsesc, cu excepția tabacului, și în zilele noastre, bineînțeles, cu specificul actual. Poposim totuși asupra credinței în însușirile neobișnuite ale descântătoarei, care, prin descântec, ajunge la vindecarea unui bolnav. Este într-o anumită măsură firească menționarea acestei ocupații, mai ales că încrederea într-o descântătoare era destul de mare în trecut, când medicii erau puțini, iar oamenii erau precar instruiți și de aceea înclinați către soluții oculte. Vindecarea era, probabil, starea la care se ajungea în urma autosugestiei. Astăzi privim cu neîncredere la unele reminiscențe ale acestei ocupații străvechi, pe care Slavici a amintit-o în literatura sa ca pe oricare altă ocupație. El oferă astfel, indirect, și informații legate de nivelul scăzut de instruire a oamenilor în vremea sa.

Dintre categoriile de funcționaricărora le-a acordat atenție scriitorul, voi prezenta câteva care în vremurile noastre sunt cunoscute mai puțin sau deloc. Se știe că Slavici a fost „scrietor” la cabinetul notarului din Comlăuș. La vremea aceea, într-un cabinet notarial lucrau trei funcționari: notarul, ajutorul de notar, om cu experiență, și „scrietorul”, adică funcționarul care se ocupa cu scrierea actelor pe care le întocmeau notarul și ajutorul său. Slavici îndeplinea bine această atribuție, având scrisul frumos și ordonat, așa cum am constatat răsfoindu-i manuscrisele.

„Eram în vara anului 1869 adjunct notarial vulgo-scrietor la Cumlăuș, un mare sat de pe câmpie, nu departe de Arad, și-l aveam pe Giurgiu Veșcan coleg mai bătrân și mai priceput în ale notărășiei. Principalul nostru, acum răposatul G. Popovici, […].” (S₁, p. 57)

„Zoltan era „jurat”, adică ajutor al solgăbirăului de la Pâncota, mai ales în afaceri judecătorești.” (S₁, p. 83)

„nașul său, pe atunci vestitul comisar Pascal Riga, îl luase copist în cancelaria sa” (S₁, p. 296)

„Bumbu, un cioroi mărunt și sprinten, de curând scăpat din cătănie, pe care-l făcuse chiș-birău, adică vătășel.” (S₁, p. 59)

Ocupațiile de vătășel și solgăbirău sunt azi dispărute. Dicționarele menționează că denumirea de solgăbirău, provenită din cuvântul maghiar szolgabiró, era purtată defuncționarii fostei administrații austro-ungare, având drept corespondentă actuală funcția de subprefect. Din moment ce Slavici a trăit în timpul administrației austro-ungare, se poate ajunge ușor la concluzia că a cunoscut această denumire dată în vremea sa pentru calitatea de funcționar. Mai mult, ca secretar al notarului din Comlăuș, în mod inerent s-a familiarizat cu funcționarii de toate gradele, colaboratori apropiați în activitatea sa. Ocupația de vătășel desemna un slujbaș la primărie, care îndeplinea și funcția de curier, așadar era un funcționar inferior. Interesant este cum Slavici folosește mai întâi expresia chiș-birău – provenind de la expresia maghiară kis-biró – însemnând„mai puțin decât primar”, probabil echivalentul unui viceprimar din zilele noastre. Scriitorul nu numai că a cunoscut respectivele funcții, dar a și știut denumirea lor maghiară, drept dovadă că a folosit-o.

Confirmarea ocupațiilor de notar, adjunct și scrietor am primit-o de la Maria Cosma, din Pâncota, al cărei tată a fost froșpontar în localitate – angajat care conducea froșpontul, trăsura oficială de la primărie (figura 1).

Figura 1: Notarul, primarul și ajutoarele sale, Pâncota, aproximativ 1924

(sursa: Maria Cosma, Pâncota, arhiva personală)

După spusele ei, vătășelul – aflat în fotografie în căruță, cu toba – ducea corespondența, care consta mai mult în cărți poștale, și făcea anunțuri din partea primăriei către populație, atrăgând atenția în prealabil prin sunetul de tobă. În prim-plan se află notarul și cele două ajutoare, precum și primarul. Chiar dacă imaginea nu este de la Cumlăuș, cu ajutorul acesteia, oricine își reprezintă lumea de atunci, înțelegând că ceea ce a scris Slavici este mai mult decât închipuirea, este viața însăși.

Arendașii erau oameni cu bani, care aveau resurse pentru a arenda diferite suprafețe. Ei erau harnici și dispuși la muncă cinstită pentru a obține profit.

„Bătrânul Wieser, deși avea trei sesiuni de pământ în hotarul Sf. Anei și vie frumoasă în dealul de la Galșa, mai luase și la Bârnozel în arendă vreo patruzeci de jugăre, pe care pusese parte porumb, parte nutreț, căci avea mare slăbiciune pentru caii frumoși și făcea prăsilă cu armăsari de la Mezöhegyes” (S₁, p. 89).

Adesea însă, în goana lor după avere, arendașii deveneau împilatoriai oamenilor din comunitatea rurală, ceea ce atrăgea furia acestora și determina acte de răzbunare

Sămădăii reprezintă un capitol întunecat din istoria noastră. Mai mult decât o ocupație, sămădăii alcătuiau formațiuni protestatare pe teritoriul Transilvaniei și al Țării Zărandului. Am decis însă menționarea lor în rândul ocupațiilor, deoarece astfel își câștigau existența, deși scopul principal era răzbunarea. Slavici a urmărit atent și această categorie:

„Cât țin luncile, ele sunt pline de turme de porci, iar unde sunt multe turme, trebuie să fie și mulți păstori. Dar și porcarii sunt oameni, ba, între mulți, sunt oameni de tot felul, și de rând, și de mâna a doua, ba chiar și oameni de frunte.” (S_2, p. 580)

„[…] sămădăul, porcar și el, dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca.” (S_2, p. 580)

Pentru Slavici, sămădăii erau „oameni de frunte” – și figura impunătoare a lui Lică Sămădăul o demonstrează. El însuși mărturisește că Lică Sămădăul este prototip al luncanilor, cum îi numea el pe locuitorii de la gurile dinspre șes ale Crișurilor:

„seamănă în multe privințe cu podgorenii, dar sunt, în genere, mai îndrăzneți și mai năvalnici, oameni cu deosebire trupeși și chipeși, cei mai avântați dintre românii pe care-i știu eu. Tipul luncanului m-am încercat să-l înfățișez în Lică Sămădăul din Moara cu noroc.” (S₄, p. 281–282)

„Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei ce poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin, cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur.” (S₂, p. 581)

Aspectul vestimentar nu este descris de Slavici în mod întâmplător. Îmbrăcămintea cu accesorii bogate demonstrează starea materială superioară a unui sămădău, iar biciul este de carmajin – cuvânt provenit din maghiară, unde karmaszin înseamnă „piele” (figura 2). Mânerul împodobit se înscrie în tendința epocii, când se împodobeau atât obiectele casnice, cât și accesoriile.

Figura 2: Bici

(Sursa: Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj-Napoca)

Dincolo de cercetările făcute până în prezent cu privire la existența reală a lui Lică, se cuvine a accentua rolul sămădăilor în viața oamenilor din zona de vest. Informații despre sămădăi apar și într-o monografie întocmită de profesorii Ioan Coste și Ioan Godea, care arată că, în toate satele ardelenești, sămădăii erau supraveghetori peste porcari și țineau evidența deținătorilor de porci, obligați să declare că dețin și cresc aceste animale. La început, sămădăii înregistrau veniturile proprietarilor de porci, apoi autoritatea lor s-a extins, devenind stăpâni de pământ și primii exploatatori ai locuitorilor din zona de vest, pe care îi obligau să muncească zilnic pentru ei.

Existența sămădăilor a apărut ca o necesitate, pentru supravegherea turmelor de porci din zona de vest, dar s-a transformat repede într-o formă de oprimare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diferită de cea a lotrilor și a „băieților săraci”. În zonă, bătrânii vorbesc și acum despre Pavel Jigovanul, un lotru care a cumpărat hanul Moara cu noroc de la cea care l-a reconstruit, baroneasa Bitto Agneta din Șilindia. Folclorul amintește de Lică Sămădăul, cum era numit unul dintre temuții lotri din Mocirla – care azi se numește Lunca Teuzului –, Vasile Panda. Este posibil ca personajul lui Slavici să amintească de acesta, după prenumele al cărui diminutiv corespunde. Cunoscut pe atunci pentru asprimea sa, el a fost urmat de Todor Sămădăul – Teodor Petroman, care era om de încredere al proprietarului ținutului, Arpád Vermesy. Acesta nu știa că Todor Sămădăul era căpetenie de lotri, dar faptul că oamenii cunoșteau calitatea de om de încredere al lui Vermesy îl făcea și mai temut. La rândul său, Todor Sămădăul îl avea ca om de încredere pe Nicolae Cristea, din Iercoșeni. La 23 februarie 1883, cei treisprezece lotri ai lui Todor Sămădăul au prădat conacul arendașului Korek Kálmán, din Cuied, și l-au ucis, împreună cu familia sa, ca pedeapsă pentru nedreptățile suportate de săteni din partea lui. Marii proprietari, în căutarea siguranței, au cerut Curții Imperiale ajutorul. Ducesa Anna de Habsburg a ordonat organizarea acțiunilor militare de căutare a lotrilor de către militari din Arad și Oradea. Primăvara, cei treisprezece lotri au fost localizați lângă Bocsig. Ei s-au sinucis, pentru a nu fi prinși de armata imperială, fiind apoi depuși într-o groapă comună.

Această întâmplare a avut un impact puternic asupra locuitorilor din zonă, astfel că a fost fixată chiar în folclorul local, în balada Cântarea lui Pătru Beci, unul dintre temuții căpitani de lotri de la sfârșitul secolului al XVIII-lea^[3]:

„Vai gi Pătru beci săracu

Că mi-l prinsă împăratu

Șâ mi-l poartă în coșíe

Cătă loc dă cununie.

Bace Doamne așa soarce

Șe l-o scos pă om în noapce

Șâ l-o dus în mniez gi codru

Gi-o ajuns să fie lotru.

Greu îi drumu dorului

Da mai greu i-a lotrului

Doru pere-ntr-o-alinare

Lotru-n veac scăpare n-are.

Strâgă Beciu gin șetace:

Nu mă omorâ-mpărace

Că mi-s om cu direptace.

Că mi-s omu locului

Sudoarea pământului”.”^[4]

Folclorul local confirmă existența lotrilor, urmărirea lor de către forțele imperiale, precum și opoziția între ceea ce însemna dreptate în Imperiu și ceea ce era dreptatea pentru omul de rând. Proveniența lotrilor din rândul băștinașilor este și ea confirmată, ca și asumarea destinului de fugar pentru un lotru.

Este puțin importantă existența lui Lică Sămădăul pentru cercetarea de față. Relevante sunt însă informațiile care se transmit prin tradiția orală și prin puține documente scrise. Deoarece mișcarea lotrilor s-a prelungit prin activitatea sămădăilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aceasta i-a fost în mod sigur cunoscută lui Slavici, altfel nu s-ar explica numeroasele asemănări între faptele reflectate în Moara cu noroc și informațiile din vremea aceea. Atacul asupra arendașului din Cuied trebuie să fi fost doar unul dintre multele care se petreceau în contextul vremurilor tulburi de atunci, în diferite locuri din ținut. În această situație, întâmplările din Moara cu noroc reflectă o mică parte din frământările oamenilor în lupta pentru existență. Sfârșitul lui Lică Sămădăul din Moara cu noroc este similar sfârșitului celor treisprezece lotri prinși de armata imperială, care s-au sinucis, ceea ce arată că Slavici cunoștea, probabil, întâmplarea, cu care a fost contemporan, referindu-se la sămădău ca la un „om aspru și neîndurat”, cu forța necesară de a decide asupra propriei vieți.

Am ținut să aprofundez informațiile legate de sămădăi pentru că aceștia reprezintă un capitol de mult timp încheiat în existența românilor din Transilvania, deloc sau prea puțin cunoscut în zilele noastre. În mod sigur, Slavici a auzit de aceste întâmplări care cutremurau tot ținutul Zărandului și al Aradului, și le-a consemnat în Moara cu noroc, care devine astfel un document al vremurilor trecute.

Persecutorii au apărut ca o necesitate, în contextul existenței bandelor de oameni fără căpătâi de care vorbește Slavici și pe care i-am regăsit în persoanele lotrilor și ale „băieților săraci”. Aceștia trebuiau urmăriți și pedepsiți, ceea ce urma să facă persecutorii.

„Pustele de pe întinsul șes al Țării Ungurești erau pline de oameni fără de căpătâi, care se însoțeau pe ici pe acolo și formau, sub conducerea vreunei căpetenii vestite, bande adeseori primejdioase. Mulți dintre păzitorii ordinei, așa-numiții persecutori, erau luați dintre acești făcători de rele, și nu o dată persecutorii ascundeau ceea ce foștii lor tovarăși furau. Erau pretutindeni notari ori scriitori de ai lor care dădeau bilete pentru cai ori pentru vite de furat, și nu puțini dintre oamenii cu stare erau, de voie, de nevoie, ocrotitori, dacă nu chiar gazde de hoți.” (S₁, p. 98)

„Mai trăiesc încă și azi unii dintre cei ce l-au cunoscut și l-au știut de frică pe nemilosul Ráday, care luase asupra sa greaua sarcină de a curăța pustele de făcătorii de rele. Înzestrat cu puteri discreționare, el a primit la dispozițiunea sa cetatea de la Seghedin, a constituit un tribunal extraordinar, a organizat poliția după buna sa chibzuință și a pornit o strașnică goană nu numai pe puste, ci și prin sate și prin orașe. […] în fiecare zi te putea aștepta ca persoane care se bucurau de multă considerațiune să fie duse sub escortă la Seghedin.” (S₁, p. 98–-99)

Existența persecutorilor se explică tocmai prin teama de atacurile lotrilor și ale „băieților săraci” din trecut. În mod logic, persecutorii intimidau hoții, fiind probabil cunoscuți de ei. Unele dintre atacuri puteau fi evitate deci prin colaborarea dintre persecutori și atacanți, care implica, după cum scrie Slavici, contribuția notarilor sau a ajutoarelor acestora, prin eliberarea unor „bilete” – certificate de garantare a provenienței, de obicei pentru cai, evident necorespunzătoare realității – fără de care animalele nu puteau fi vândute. În Moara cu noroc, Slavici nu amintește de persecutori, dar lasă a se înțelege că toți oamenii importanți din zona Ineului aveau turmele de porci date în seama lui Lică Sămădăul, așadar, iată colaborarea indirectă a persecutorilorcu oficialitățile.

3. Concluzie

Vorbind azi despre Slavici și despre beletristica sa, am auzit adesea voci care susțin ceea ce Lovinescu numea mutația valorilor. Sunt de părere că, în ciuda preocupărilor și gusturilor cititorului contemporan, cu totul diferite de cele din trecut, acesta are ocazia să descopere în scrierile lui Slavici reale fragmente de viață. Dacă astăzi mai trăiesc puțini dintre cei care s-au născut spre sfârșitul vieții lui Slavici și mai cunosc trecutul din poveștile părinților sau ale bunicilor, peste încă un secol sau două, doar literatura va fi aceea care va reînvia trecutul. În Micul prinț, Saint-Exupéry introducea imaginara meditație a unei flori asupra condiției umane: oamenii nu au rădăcini, și asta-i stingherește foarte mult. Am privit literatura lui Slavici ca o modalitate de recâștigare a rădăcinilor, pentru că trecutul este cel care dă sens prezentului nostru.

Siglări ale operei lui Slavici:

S₁:       Opere, vol. II, Nuvele, București, Editura Național, 2001.

S₂:       Opere, vol. III, Postume – Din periodice – Teatru, București, Editura Național, 2001.

S₃:       Opere, vol. IV, Mara – Din bătrâni – Manea, București, Editura Național, 2001.

S₄:       Opere. VIII. Scrieri istorice și etnografice. Scrieri sociale și economice, Bucureşti, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Univers Enciclopedic, 2007.

Bibliografie:

1. ***, Dicționar explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
2. Aurel Bărbătei, Destin la răscruce, Pâncota, 2006, f. a.
3. Coste, Ioan; Godea, Ioan, Lunca Teuzului. Mocirla, București, Editura Litera, 1990.
4. Marin Iosif Balog, Înalta birocrație austriacă din Transilvania și rolul ei modernizator la mijlocul veacului al XIX-lea, Cluj, Napoca, studiu în cadrul unui proiect de cercetare în derulare.
5. Pîrnac, Iulian-Liviu, ImagineaTransilvanieiînviaţapublicădinRomâniaîn anii 1866-1876, București, teză de doctorat.

[1] ***, Dicționar explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998, s. v.

[2]Ibidem, s. v.

[3] Versuri culese în 1940 de Simion Cociuba, din Pâncota, la târgul de la Beliu, și consemnate de Aurel Bărbătei în lucrarea cu caracter monografic Destin la răscruce.

[4]Aurel Bărbătei, Destin la răscruce, Pâncota, 2006, f. a., p. 91.