Olăritul din Tansa – Iași

Situat în Podișul Moldovei, la o distanță de 50 km de orașul Vaslui și la 25 km de târgul Negrești, satul Tansa se întinde pe o suprafață de 250 ha. Prima sa menționare datează de la mijlocul secolului al XV-lea, când era cunoscut sub numele de Brudurești, ca proprietate a familiilor boierești Brudur. Ulterior, în aceste ținuturi au avut pământ și cei din neamul Tansea, de la care a rămas și numele localității. De altfel, pe teritoriul satului sunt identificabili, după denumirea unor ținuturi, și alți stăpânitori de pământ. Un exemplu în acest sens ne este adus de profesorul universitar Mircea Ciubotaru, care, în lucrarea sa Lexic şi onomastică în centrul Moldovei, menționează existența unui teren agricol la marginea de sud-vest a satului Tansa cu numele de Baron. Explicaţia toponimului nu poate porni de la apelativul baron, neologism în limba română şi fără posibilitatea sugerării unei relaţii între titlul nobiliar occidental bine cunoscut şi realităţile sociale din Moldova medievală sau modernă. Ca urmare, etimologia denumirii trebuie să pornească de la un antroponim. Numele de persoană Baron este neaşteptat de vechi în această provincie, dar ocurenţele sunt relativ puţine în documentele accesibile. Toponimul (În, La) Baron de la Tansa aminteşte de o veche proprietate răzeşească a lui Baron, de pe la 1700, nepot al unui Bârlădeanu din secolul al XVII-lea, ambii apărând într-o spiţă (nedatată) a răzeşilor de Suhuleţ din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Un alt teren, de la est de Baron, se numeşte până astăzi Bârlădeanu. Numele acestor părţi răzeşeşti s-au păstrat fiindcă au fost activate de litigii şi judecăţi din secolul al XIX-lea.

Relieful deluros cu puțin pământ arabil oferea posibilități reduse pentru agricultură, așa că localnicii s-au orientat spre practicarea unor meșteșuguri bazate pe materia primă exploatată din zonă. Așadar, în scurt timp au apărut meserii ca pietrar, olar, lemnar, dată fiind existența unor importante zăcăminte de piatră, lemn, argilă. De asemenea, ținând cont de istoricul locuitorilor, în majoritate răzeși, ei au fost excluși de la împroprietărirea din anul 1864. Lipsa pământului arabil din această zonă deluroasă și împădurită a făcut ca prin legile de împroprietărire dintre anii 1866 – 1889, legi ce făceau referire la vânzarea moșiilor statului, mulți localnici din Tansa au plecat spre alte zări, unde le-au fost repartizate loturi de pământ. Un exemplu în acest sens găsim în județul Iași, unde există o localitate numită Tansa Nouă, aflată lângă Belcești – Târgul Frumos, locuită în majoritate de tănseni, care, deși aflată la o distanță apreciabilă de satul mamă, datorită suprafețelor arabile mari, a permis practicarea agriculturii.

În acest context, cei rămași pe meleagurile natale, pe lângă lucratul puținului pământ și creșterea animalelor, au început a se îndeletnici cu diverse meșteșuguri, identificabile prin patronimele păstrate de-a lungul vremii: Olaru, Putinaru, Butnariu, Vieru, Prisecaru, Ciobanu, Văcaru, Grăjdeanu. Între meșteșuguri se remarcă prelucrarea lemnului, rotarii și butnarii fiind cei mai întâlniți, apoi pietrarii, olarii, cărămidarii, fierarii, cojocarii, împletitorii de frânghii și de mlajă. După anumite statistici ale vremii, în perioada interbelică, în Tansa, în majoritatea familiilor erau rotari și căruțari, ce lucrau la strung și strujniță, cu ajutorul scoabelor, razului și șarului, butuci și roți de căruță. Se făceau atât roți cu ciolane (din bucăți îmbinate) cât și roți cu obezi (colac întreg de lemn). În Tansa existau mai multe obădării, la fel ca și în apropiere, la Țibana și Băcești, unde lucrau de multe ori și tănsenii. Târgurile de la Negrești, Vaslui, Roman, Băcești, Huși, Bârlad și chiar Galați erau locurile de desfacere a acestor produse.

O altă îndeletnicire a localnicilor era și confecționarea butoaielor de lemn, butnarii din Tansa fiind menționați ca o categorie distinctă de meșteri în catagrafia anului 1820. Lucrate din doage cu cercuri metalice, butoaiele aveau mare căutare, mai ales toamna, după culesul strugurilor, unii dintre bătrâni amintind și de butoaiele din doage cu cercuri de lemn. Alături de acestea, butnarii lucrau și cofițe, găleți de lemn, scafe, coveți, căușe, știubeie pentru cereale de mari dimensiuni sau mai mici, pentru albine, toate fiind identificate în arealul comunității.

Un alt meșteșug reprezentativ pentru Tansa a fost prelucrarea pietrei, impulsionat și de prezența meșterilor italieni, care împreună cu localnicii au ridicat podul de la primărie – în 1896 – și biserica cea nouă – în anul 1902. Dincolo de aceste edificii mărețe, lucrătura în piatră era întâlnită la tot pasul în Tansa – colaci de fântână, stâlpi de poartă, temelii de casă, beciuri, monumente funerare, cruci de mormânt, toate fiind cioplite într-un singur bloc de piatră sau în mai multe. Ajutați de dălți, topoare – tarac, ciocane – buceardă, șarilă, pietrarii (din familiile Vârtan, Vârlan, Brașoveanu, Guzgă, Mardare, Pintilie) dădeau viață blocului inert de piatră, realizând edificii durabile în timp, unele dintre ele vizibile și astăzi. În acest sens, un bun exemplu este realizarea artistică a stâlpilor de piatră de la conacul din Schinetea – Iași.

Dintre meșteșugurile artistice ale căror produse situau Tansa pe un loc fruntaș între satele Moldovei era olăritul, îndeletnicire dintre cele mai iubite, datorită numărului mare de olari înzestrați cu un simț artistic deosebit, majoritatea vaselor fiind impresionante realizări populare. Mărturie în acest sens stă și impresionanta colecție de ceramică din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei adunată de specialiștii muzeului. Atrag în mod deosebit formele întinse smălțuite (străchinile și talgerele), folosite în gospodăria țărănească interbelică, vasele de vatră și cele negre lipsind, din cauza însușirilor fizice ale argilei, ce nu permitea modelarea acestora. Străchinile, cu profilul lor ferm conturat, adânci, cu siluetă inconfundabilă, se diferenţiază de produsele altor centre și prin compoziţia specifică a decorului, originalitatea tratării lui fiind o caracteristică a acestui centru. Ornamentate cu cornul sau cu pensula, străchinile poartă amprenta ceramicii țărănești autohtone, decorul pictat schematic pe fondul ocru sau siena al vasului dat de huma naturală sau pe cel alb, amintesc de străvechile însemne ale meşterilor olari. Astfel regăsim motive arhaice: aripa hultanului, degețelele, ochiul iepurelui, brăduțul, pânza paianjenului, ce se combină în diverse variante, creând compoziții ornamentale deosebite, apreciate de specialiști.

O tehnică deosebită de înfrumusețare a vaselor întinse, întâlnită aici, este și jirăvirea, decor ce constă în trasarea pe pereții interiori ai străchinii a mai multor cercuri paralele, apropiate între ele, peste care se trece cu gaița, (perie fină din păr de porc sau mustăți de iepure, prinse într-o coadă scurtă de lemn întoarsă la un capăt), pe direcție perpendiculară, obținându-se efectul pânzei de păianjen, mișcarea circulară a vasului pe roată ducând la fuzionarea culorilor, obținându-se un efect cromatic deosebit, motiv ce amintește de vasele vâlcene lucrate la Horezu.

Din întreaga tipologie de vase lucrate de meșterii olari se remarcă mai ales străchinile, cu profilul lor ferm conturat, adânci, cu siluetă inconfundabilă, decorate, remarcate mai ales prin compoziţia specifică a câmpului ornamental, tratat în regiștri. Peste angoba albă sau brună, vasele primesc și un strat generos de smalţ, ceea ce presupune arderea lor de două ori, la temperaturi diferite, proces ce le conferă o mare durabilitate în timp. Cuptorul de ars oale de la Tansa purta numele de horn. El avea formă tronconică făcând parte din marea categorie a celor cu vatră organizată, cu grătar. Era făcut din cărămidă sau din lut bătut, tehnică numită în vălătuci, cu cărare pe mijloc, pe unde circula focul și cu prichici, pe care erau așezate oalele la ars. Înalt de doi metri, cuptorul avea în partea superioară o deschidere circulară de 1,40 metri și o bază a vetrei de 1,80 metri, a cărui formă rotundă era obținută prin trasarea pe fundul gropii a unui cerc mai mare, ce marca peretele exterior, și al unuia mai mic – peretele interior. În timpul arderii, cuptorul este acoperit cu hârburi, capacitatea lui fiind de 800 – 1200 de vase, funcție de dimensiunea lor.

Cel mai înzestrat olar al Tansei, de la care am moștenit lucrări valoroase, a fost meșterul Ion Diaconu. Deși nu provenea dintr-o familie de olari, el a fost înzestrat cu un deosebit simț artistic manifestat încă din anii copilăriei, când a fost atras de vraja modelării lutului, multe din lucrările de peste ani purtând amprenta acestei perioade (jucării, fluierici, ocarine, figurine de animale).

Spirit îndrăzneț și tenace, Ion Diaconu s-a numărat printre cei mai de seamă olari ai țării, deprinzând repede tainele acestui meșteșug, având pe lângă el oameni pricepuți, sintetizând experiența și priceperea lor (Ion Olaru, Ion Cristian, Constantin Sbiera). Primele vase valoroase au fost lucrate în anul 1944, pe când avea doar 17 ani, sub îndrumarea meșterului Ion Olaru. Acesta, bolnav fiind, l-a rugat pe tânărul meșter să îl ajute, să lucreze oale, străchini în general, respectând întocmai forma și decorul caracteristic ceramicii de Tansa. Entuziasmat de realizare, bătrânul Ion Olaru (n. 1895) l-a ajutat pe mai departe, învățându-l să prepare ghileala – angoba, culoarea de fond a vasului, smalțul, să obțină culorile naturale bazate pe huma extrasă din gârla Tansei (roșala, cafeniul ori negru) sau să perfecționeze procedeul de ardere a aramei, în vederea obținerii culorii verzi. Străchinile tânărului olar, lucrate cu cornul, au început să capete contur, fiind din ce în ce mai apreciate în târguri și expoziții, făcându-și deja un nume în rândul olarilor din Moldova.

De-a lungul celor 38 de ani de activitate, Ion Diaconu a lucrat toate formele consacrate ale centrului Tansa, atât cele cu funcție utilitară cât și decorativă: străchini, castroane, talgere, căni, cănițe, ulciorușe, borcane, gavanoase – ghivece de flori. Se observă, ca și în cazul celorlalți olari proveniți din acest centru, lipsa oalelor de foc, cauza principală fiind proprietățile lutului, ce nu asigurau rezistența oalei la foc. De asemenea, din aceleași considerente, la Tansa nu s-a lucrat nici ceramică neagră.

Registrul ornamental este divers, fiind prezente atât simboluri simple pictate cu cornul cât și compoziții artistice deosebite: șarul – cercul, șinătăul – linia vălurită, puchi și puchiței – buline și puncte, ochiul iepurelui – bulină pictată pe mijloc, brăduțul – element întâlnit mai ales la împodobirea artistică a cănilor și cănițelor, aripa vrabiei – un decor asemănător unei crenguțe cu frunze dispuse în ghirlandă, vizibilă mai ales la marginile străchinilor, pânza paianjenului – motiv realizat prin tehnica jirăvirii, coronița miresei.

Privită în ansamblu ei, creația lui Ion Diaconu se individualizează prin armonia formelor și a culorilor dată de efectul contrastelor cromatice dintre fond și motiv decorativ, lăsându-ne moștenire produsele măiestriei sale inconfundabile.

Comunitatea olarilor din Tansa veacului trecut a fost un model de organizare pentru alte sate, constituind fundamentul supraviețuirii în timp a acestui meșteșug; în ciuda schimbărilor politice și economice, nu tocmai încurajatoare, s-a încăpățânat să ducă mai departe tainele olăritului tradițional, iar lucrările realizate în acest centru rămân de referință în cadrul colecțiilor muzeale.