Onomastică şi tradiţie
de Gheorghe Moldoveanu
Ideea că lexicul unei limbi este o istorie sui generis a colectivităţii ce se foloseşte de limba respectivă este acceptată azi mai de toată lumea. În cazul onomasticii, totalitatea numelor proprii din limbă şi ştiinţa care se ocupă cu studierea acestor nume, relaţia este mai greu de observat pentru vorbitorul comun, dar nu şi pentru specialişti, care au abordat de multă vreme studiul onomasticii în strînsă legătură cu evoluţia societăţii. Toponimia[1], de pildă, a fost considerată „istoria nescrisă a unui popor“[2], un fel de arhivă în care se păstrează sumedenie de informaţii despre trecut.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea începea editarea uneia dintre operele monumentale ale timpului, Marele dicţionar geografic al Romîniei (sic!), din iniţiativa Societăţii Geografice Române în colaborare cu Institutul Geografic al Armatei şi Muzeul Naţional de Antichităţi, care îşi propunea să adune, spre a fi apoi valorificate, informaţiile pe care le pot furniza numele de locuri din şi despre spaţiul românesc şi locuitorii acestui spaţiu văzuţi de ei înşişi. „Dacă n-ar fi decât simpla nomenclatură topică, care pentru prima oară se dă aici în chip aşa de complet – conţinînd aproape 30000 numiri – se apreciază în Pre-cuvîntare, şi totuşi istoria, ca şi filologia, ca şi etnografia ar avea de găsit într-însa comoara cea mai preţioasă de materiale necesare în dezlegarea atîtor probleme.
Se ştie că aceste numiri topice alcătuiesc livreaua teritoriului, că gurile cari le-au grăit pentru întîiaşi dată au amuţit de mult, fără să lase alte urme despre existenţa lor decît pe ele: bătrîne numiri de rîuri şi pîraie, de văi, piscuri şi munţi, dealuri şi cîmpii, de sate şi oraşe, numiri cari trăiesc neîntrerupt în graiul naţiunei şi sunt atîtea mărturii despre popoarele ce au trecut în curs de veacuri prin valea Dunării şi Carpaţi. Şi, cum apa trece, pietrele rămîn, multe din ele stau încă neînţelese ca şi tainiţa din care şi-au luat obîrşia“[3].
Toate numele proprii au la bază nume comune din limba în care ele s-au format, diferenţiindu-se funcţional. Numele comune denumesc o clasă de obiecte prin ceea ce au ele specific comun, dar şi fiecare obiect în parte, pe cînd numele proprii denumesc un singur obiect, spre a-l delimita de toate celelalte obiecte din clasa care îl cuprinde. Aşa se face că enunţul Mă uit la munte este înţeles de oricine, chiar dacă nu ştie la care dintre munţi se face referinţă, pe când Mă uit la Ion rămâne fără înţeles dacă în prealabil nu s-au dat ceva informaţii despre Ion, prin care să se deosebească de alte persoane. De aici au pornit discuţiile despre sensul numelor proprii, considerate de unii specialişti simple etichete aplicate realităţilor numite. Fără a nega total legătura cu numele comune de la care s-au format, cel puţin în cazuri particulare este dificil de stabilit aceste legături, dacă nu se face apel la istoria locului denumit.
Procesul de acordare a numelui propriu este similar cu cel de acordare a numelui comun, care la început denumea un singur obiect, ulterior numele extinzîndu-se la clasa întreagă de obiecte, pe baza similitudinii. Din multitudinea de trăsături ale obiectului se impune atenţiei una, care a atras atenţia şi pare „cea mai potrivită“ în acel moment, în acord cu o multitudine de factori. În momentul când acea trăsătură nu mai corespunde, numele devine nepotrivit şi poate fi schimbat. Cineva primeşte la botez numele Ion, sau Crin, sau Nadia pentru că aşa au stabilit donatorii, cei care i-au pus numele, părinţii, în primul rînd, dar şi alte persoane, care au considerat acel nume cel mai nimerit pentru ceea ce îi doresc celui numit, numele fiind menit să devină o pavăză împotriva relelor şi o garanţie a succesului. În raport de tradiţiile din comunitatea respectivă, se au în vedere numele bunicilor, pentru continuitatea familiei, mai ales băieţii trebuind să poarte numele bunicului, numele naşilor, aleşi tocmai pentru că vor fi model pentru cel ce le va purta numele (naşii sînt consideraţi părinţi spirituali ai copilului!), numele unui sfînt ales proteguitor sau în apropierea sărbătorii căruia se petrece botezul[4], numele altor persoane sau personaje de succes, nume de plante şi animale cu care să se asemene fizic şi/ sau moral etc. Cînd numele purtat părea că nu asigură protecţia căutată şi sperată, numele putea fi schimbat; în caz de îmbolnăvire gravă, copilul era înstrăinat, dat altor părinţi, cu alt nume, pe geam, la adăpostul întunericului. Aşa s-a întîmplat cu personajul Nechifor Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu.
Eresuri?! Dar în societate astfel de lucruri s-au întîmplat şi continuă să se întîmple, chiar cînd numele sînt legalizate prin acte oficiale, ce par a fi definitive, bătute în cuie. Ce sînt pseudonimele dacă nu încercări de corijare a relaţiei individului cu numele său? În numeroase colectivităţi există oameni mai cunoscuţi după porecle decît după numele oficiale. Omul nu se poate priva de expresivitatea limbajului, iar numele oficiale, chiar dacă la început vor fi fost (considerate) expresive, s-au neutralizat din acest punct de vedere, au devenit etichete. În multe cazuri locuitorii sînt numiţi nu după numele satului, ci cu o „poreclă“. Aşa se disting locuitorii din trei sate vecine din Vrancea, Cîrlige, Dălhăuţi şi Faraoane, porecliţi cireşari, ghebari, buturugari; locuitorii din Cîrlige sînt cunoscuţi pentru cultura cireşilor, cei din Dălhăuţi erau mereu prezenţi pe piaţa Focşanilor cu bureţi, pe care ştiau să-i găsească prin toate ascunzişurile pădurilor, iar de cei din Faraoane nici buturugile copacilor nu aveau scăpare.
Acest proces de înlocuire a numelui printr-un alt nume, care poate ajunge sau nu nume propriu, este favorizat, pe de o parte de pierderea legăturii semantice cu numele de la care s-a format, numele comun dispărînd din uz, de schimbarea atitudinii vorbitorilor faţă de sensul originar, sau de tocirea expresivităţii numelui de la bază. Pentru toponimul Bucureşti lucrurile sînt relativ simple; legenda că eroul eponim este un Bucur, ciobanul Bucur, este susţinută de structura numelui, format prin adăugarea sufixului -eşti, cu singularul -escu din structura numelor de familie, al cărui sens principal indică originea, descendenţa, apartenenţa, în cazul nostru la numele Bucur. Modelul este extrem de frecvent, atît la numele de localităţi (Cristeşti, Floreşti, Popeşti), cît şi la numele de familie (Cristescu, Florescu, Popescu). Faptul că în onomasticonul românesc există numele Bucur, că în toponimia românească modelul nume de persoană + -eşti este foarte frecvent face să se dea mai puţină atenţie legendei privitoare la originea numelui Bucureşti în întrebarea Bă, care eşti, folosită de cei rătăciţi prin codrii de cîndva din acele locuri de fiecare dată cînd li se părea că aud pe cineva; din bă, care eşti, repetat şi iar repetat, ar fi putut rezulta, cel puţin la nivel de legendă, Bucureşti[5], aşa cum batjocură provine din bătaie de joc.
În alte cuzuri lucrurile sînt mult mai complicate. Ce legătură este între oraşul Alba Iulia şi numele său? Numai istoria oraşului poate ajuta la înţelegerea numelui. Numele vechi era Bălgrad, nume de origine slavă, care însemna „cetatea albă“, ca şi capitala Serbiei, Belgrad. Cu numele vechi s-a impus oraşul în istoria românilor[6]. Tradus în Maghiară, căci Transilvania făcea parte din regatul maghiar, numele a devenit Gyulafehérvár, însemnînd „cetatea albă a lui Gyula (Iuliu)“. Retradus în română, a ajuns Alba Iulia, prin echivalarea Gyula – Iulia şi eliminarea determinatului cetatea, ca în multe alte toponine (Valea Seacă – Seaca), şi în alte compuse (pătlăgele vinete – vinete). S-a ajuns astfel la un toponim al cărui sens nu se poate deduce din sensul cuvintelor din componenţă şi cu o structură insolită, fiind, probabil, singurul toponim format de la un antroponim precedat de adjectiv, dacă facem abstracţie de toponimele formate de la nume de sfinţi, care sînt totdeauna însoţite de sfînt sau sîn(t) (Sîn Nicoară).
Pentru numele proprii împrumutate din alte limbi sensul trebuie căutat în limba de origine, iar pentru cele formate pe teren românesc trebuie identificat sensul care „se potriveşte“. Din acest punct de vedere, două sînt elementele fundamentale pentru onomastică.
- Sînt de origine străină numele care nu se puteau forma în română; cînd baza există în română, numele propriu, toponim sau antroponim[7], pe care le are în vedere textul de faţă, avem a face cu creaţii româneşti. Bălgrad, Cerna „(apa) neagră“, Putna „(valea) cu drum“ etc. sînt de origine slavă, locurile au fost botezate de slavi, cuvintele comune neexistînd în română, dar nu şi Dealul, Lunca, Toloaca, nume pe care le-au dat românii, cu cuvinte din vocabularul propriu, originea slavă a apelativelor neprezentînd vreun fel de importanţă pentru onomastică. Toponimele slave[8] au o vechime mare, acceptată chiar fără atestare documentară, pe cînd pentru a vorbi despre vechimea toponimelor create de români e nevoie de atestarea documentară, putîndu-se forma în orice perioadă în care cuvîntul a circulat. Este motivul pentru care se vorbeşte despre aşa de puţine toponime şi antroponime traco-dace, doar despre cele atestate documentar. Pentru toponimele şi antroponimele formate de la cuvinte din substratul limbii române cu circulaţie în limba vorbită se poate stabili vechimea doar pe baza documentelor şi sînt creaţii româneşti, nu traco-dace.
- În cazul omonimelor sau al cuvintelor polisemantice trebuie identificat sensul care „se potriveşte“ pentru numele propriu, aspect deloc lipsit de importanţă mai ales în cazul unor cuvinte dispărute din uz sau cu circulaţie periferică. Altfel se ajunge la explicaţii improvizate, incorecte. Pentru toponimul În Curătură un locuitor din Budeşti, Vrancea, dădea explicaţia „e un loc ca o curătoare“, apropiind pe curătură „loc pus în circuitul agricol prin defrişarea pădurii“ de paronimul său curătoare „vas tronconic, din doage, de mici dimensiuni“. Contrar celor afirmate de mulţi, că vorbitorii nu prea sînt interesaţi de sensul numelor proprii, cei mai mulţi, obişnuiţi cu ideea că orice cuvînt are sens, cînd nu-l cunosc, îl inventează. Pe Măgura Odobeşti există schitul Săcături, al cărui nume aminteşte de practica secării, a tăierii pădurilor pentru obţinerea poienilor. Această practică a încetat de mult, ceea ce a făcut ca şi cuvîntul cu acest sens să iasă din uz. Un locuitor din Jarişte, sat de sub Măgură, a oferit o explicaţie ce poate părea ciudată: „călugării care întemeiaseră schitul au fost alungaţi, iar în locul lor au fost aduse maici, nişte săcături“. Explicaţia poate părea ciudată, dar ea îşi are suportul ei: regretul că au fost alungaţi călugării şi au fost aduse maici, suspectate a nu fi lipsite de valoarea pe care o avuseseră călugării, iar atunci sensul este chiar potrivit[9].
Pentru cuvîntul cheie dicţionarele dau şi sensul „vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereţi înalţi şi abrupţi, acolo unde apa rîului, întîlnind roci compacte, exercită eroziune în adîncime“, dedus din descrierea locului denumit şi fără luarea în consideraţie a altor realităţi denumite. Toate locurile denumite astfel au cuvîntul cheie la plural (Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Cheile Olteţului), nepotrivit pentru vale, fapt ce nu poate fi trecut cu vederea. Pentru toponimul Cheie lui Bostan de pe valea Milcovului sensul nu se mai potriveşte, depăşeşete descrierea făcută de dicţionar, iar explicaţia localnicilor e simplă: „este stînca din poiana omului“. Deci cheie înseamnă „stîncă, piatră (de dimensiuni mai mari)“, actualizat şi în expresia cheie de boltă, piatra aşezată în punctul cel mai înalt al unei bolţi, cu rolul de a încheia construcţia şi a da stabilitate tuturor îmbinărilor[10]. În construcţiile toponimice cheie priveşte nu valea, ci stîncile care îngrădesc valea, îngustînd-o.
Cînd toponimele fac trimitere la legende, lucrurile sînt încă mai complicate. Locuri numite Jidovina sînt răspîndite pe mai tot cuprinsul României[11], iar explicaţiile sînt, de cele mai multe ori, descriptive, pornind de la înfăţişarea terenului denumit: „movilă foarte mare, făcută de oameni în vremuri de demult; tăietură foarte mare în pămînt, presupusă a fi făcută de oameni în vremuri străvechi; drum între două dealuri; gropi de unde lumea ia pămînt pentru lut“. Două sînt elementele de sens ce par a se asocia cu sensurile prezentate: dimensiunea, foarte mare, şi vechimea, foarte mare. Se abate de aici sensul ultim, „gropi de unde lumea ia pămînt pentru lut“, caz în care a operat, după toate probabilităţile, hiperbola: gropile au devenit aşa de mari, uriaşe, de parcă ar fi jidovine.
Toponimul în discuţie poate fi pus în legătură cu castrul Jidava sau Jidova[12] de la Cîmpulung Muscel, Jidoştina, cătun al comunei Şugag, Alba, Jidov, vîrf de munte pe lîngă Zlatna, Masa Jidovului, stîncă izolată pe valea Sebeşului, Jidoaia, lac în munţii Lotrului, Jdioara, sat din judeţul Timiş (cu sincoparea lui i protonic), care are legătură cu magh. Zsidóvár, atestat la 1215, şi sîrb. Židovar, ambele amintind de cetatea dacică Jidova şi de castrul roman întemeiat în secolele al II-lea – al III-lea. La bază se află cu siguranţă, pentru cele mai multe dintre ele, apelativul jidov, prin care sînt desemnate personaje mitologice din vremi de mult apuse, numite şi uriaşi sau urieşi. Pare că spaţiul lor temporal este cel al dacilor, cu care ar fi avut o convieţuire liniştită; dacii le permiseseră să locuiască în munţi cerîndu-le un singur lucru, să le asigure paza comorilor.
Între aceste nume şi poveşti se află Jidovina de la Cristineşti, Botoşani, prin care se individualizează dealul cu fugituri din sudul satului, deasupra căruia se întinde platoul La Urieşi, având în mijloc o movilă ce ar fi putut fi cîndva foarte mare, uriaşă, dar timpul i-a redus înălţimea, cu fiecare arătură devenind tot mai mică. Drumul ce pleacă din Cristineşti şi trece pe lîngă Jidovină şi La Urieşi duce în satul numit oficial Dragalina, la propunerea unor participanţi la primul război mondial, în memoria generalului Ioan Dragalina, mort în războiul împlinirii ţării, iar popular este Dragulea, după lacul Dragulea de pe pîrîul Iubăneasa, în sud-vestul satului. În Cristineşti circulă şi o legendă cu o fetiţă de urieşi care a găsit într-o zi pe cîmp un om mic, atît de mic, încât l-a pus în palmă cu tot cu boi şi cu plug şi, cîntîndu-le trăgănat drag-olea, drag-olea, ca să nu-i sperie, i-a dus acasă, iar mama i-a explicat că omul e din seminţia ce urmează să-i înlocuiască, deci trebuie să-i ducă la loc, de unde i-a luat, ca să nu le strice rostul. Unde va fi fost casa acelor urieşi e greu de spus, dacă jidovină însemna şi distanţa dintre doi munţi, un pas făcut de acei jidovi, care călcau din munte în munte. Aceasta e legenda întemeierii satului Dragulea. Sigur e legendă, o legendă prin care se explică numele a trei locuri apropiate, o legendă frumos articulată, pe structura generală a poveştilor despre jidovi. După toate probabilităţile, însă, numele Dragulea are la bază antroponimul Dragolea, atestat de documentele istorice[13]. Dar avem încă o dovadă că mitul jidovilor a circulat în folclorul românesc şi că locurile şi-au luat numele şi după realităţi imaginare (a se vedea, de pildă, toponimele formate cu drac).
[1] Toponimia este totalitatea numelor de locuri (topos „loc“ + onoma „nume“) şi ştiinţa care se ocupă cu studierea acestora.
[2] Iorgu Iordan, Toponimia românescă, Editura Academiei, Bucureşti, 1953, p. 2.
[3] Marele dicţionar geografic al Romîniei, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe de George Ioan Lahovari, general I.C. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, vol. I, fasc. I, Bucureşti, Stab. Grafic J. Socecŭ, 1998, p. VIII-IX.
[4] Este sfîntul menit să-l protejeze de toate, este patronul, care ocroteşte şi răspunde de faptele celui ce-i poartă numele, de aceea trebuie să i se dea şi ascultare. De aici a pornit sărbătorirea patronului; era sărbătorit sfîntul ocrotitor, nu purtătorul numelui acestuia. Ulterior centrul de interes s-a deplasat şi aproape s-a uitat cui îi este destinată sărbătoarea, numită şi onomastică, sărbătoare legată strict de nume şi nu de ziua naşterii, căreia în mod greşit i se spune onomastică; onoma, de la care e format cuvîntul, înseamnă „nume“.
[5] În Vrancea, pe valea Milcovului, locul Luncile Untriceşti şi-a luat numele după cel al proprietarului, Nicu Untreci, poreclit aşa pentru că mai tot timpul şi-l petrecea atîrnat de gardul de la drum şi pe oricine trecea pe drum îl întreba Un̕ treci „unde treci, unde mergi“?
[6] Aici se tipărea la 1648 Noul Testament de la Bălgrad, sub oblăduirea lui Simion Ştefan, „mitropolit al Bălgradului, Vadului, Maramurăşului şi a toată ţara Ardealului“.
[7] Antroponimia este totalitatea numelor de persoane (antropos „om“ + onoma „nume“) şi ştiinţa care are ca obiect studierea acestora.
[8] Înţelegem aici prin toponime slave toponimele create de slavii nediferenţiaţi, înainte de împărţirea lor în grupurile din care s-au format popoarele slave de azi, bulgari, sîrbi, ucraineni, care au un tratament aparte.
[9] Privitor la Dealul Săcării de lîngă Suceviţa, Neculai Grămadă notează: „nu poate fi dealul cultivat cu secară, ci dealul pe care s-a tăiat pădurea, deci o secare, o secătură“ (Toponima minoră a Bucovinei, vol. I, Editura Anima, 1996, p. 68).
[10] Importanţa ce i se dă acestei pietre este pusă în lumină uneori prin decoraţiunile ce o împodobesc, dîndu-i personalitate.
[11] Neculai Grămadă (op. cit., p. 105) înregistrează patru toponime cu acest apelativ pentru Bucovina.
[12] Este prezentat de Eminescu în Curierul de Iaşi din 1 oct. 1876: „această cetate numită Jidova sau Uriaşa“.
[13] Dăm aceasta cu titlul de probabilitate şi nu sigur, credincioşi ideii că în onomastică e nevoie nu de etimologie, ci de etiologie, ştiinţă care studiază cauzalitatea şi factorii implicaţi în evoluţia fenomenelor şi proceselor. Faptul că documentele atestă un Dragolea ne îndreptăţeşte să punem cele două nume în legătură, fără să avem certitudinea că chiar a existat un Dragolea în aceste locuri, în lipsa documentelor necesare.
Iată povestea unui nume greu de explicat pentru oricine nu-i cunoaşte povestea, dar absolut adevărată. Este povestea numelui Locea.
Doi copii au găsit pe cîmp, la adăpostul unui butuc de vie, un pisicuţ care încă nu făcuse ochi. L-au luat acasă şi, îngrijit cum se cuvine, pisicul creştea repede şi frumos. Avea însă un beteşug; cu una din lăbuţele din faţă călca rău, cu pernuţele invers decît era normal. Era un milog, şi a fost poreclit milogea, ca mulţi copii cu beteşuguri la mîini sau picioare. Milogea era prea lung, a fost redus la Logea, care, fiind prea sonor, a fost înlocuit cu Locea. Vremea a trecut şi beteşugul s-a vindecat. După ani, colţul acela de sat era plin de motani numiţi Locea, numai pentru că semănau cu fostul milog; nimeni nu mai ştia de la ce se pornise. Explicaţia acestui nume este etiologică!