Originea limbii române. întrebări, incertitudini, controverse (partea a II-a)

4) Teritoriile carpato-balcanice, locuite de geto-daci (tracii nordici), precum şi cea mai mare parte a zonelor în care se aflau ceilalţi traci au intrat, efectiv, în stăpânirea Imperiului Roman pe parcursul secolelor I-II d.Chr., în timp ce alte zone ale Europei, considerate „latinizate”, au fost anexate cu 100 sau chiar 200-300 de ani mai devreme^[1].

Şi totuşi lingvistica academică afirmă – cu unele nuanţe – că numărul cuvintelor de bază traco-dacice din limba română este, cel mult, comparabil cu cel al cuvintelor de profil din alte limbi „romanice”^[2]. Chiar dacă am admite teoria oficială, româna ar trebui să aibă (în linia unei logici elementare) cel mai consistent fond autohton.

5) Teoria oficială nu poate evita un aspect curios şi greu de explicat al fenomenului de nivelare lingvistică la nivelul imperiului, anume diferenţele majore în preluarea şi perpetuarea limbii latine, diferenţe existente între popoarele incluse în statul roman.

Astfel, unele etnii – grecii, celţii din Britannia, ilirii (sau neamuri înrudite cu aceştia) din actuala zonă a Albaniei, bascii din Peninsula Iberică, berberii din Africa de Nord sau semiţii din Orientul Mijlociu, precum evreii şi arabii – s-au dovedit extrem de rezistente în faţa ofensivei limbii latine. Acestea, cu excepţia unor mici grupuri, nu au înlocuit limba maternă cu limba oficială, chiar dacă au trecut prin procesul de „romanizare” – au preluat elemente de civilizaţie romană, au adoptat cetăţenia romană atunci când a fost posibil, au învăţat limba latină etc.

În cazul grecilor sau evreilor, cercetătorii afirmă că au avut avantajul unei culturi scrise locale, care a favorizat perpetuarea limbilor acestora, dar situaţia nu este valabilă în cazul celţilor britanici, protoalbanezilor, arabilor, bascilor sau berberilor.

Aceste popoare nu au dezvoltat până la începutul Evului Mediu sau mai târziu o cultură majoră şi au avut contacte de-a lungul secolelor cu populaţiile dominante fără a abandona, însă, în linii mari, limba nativă. Nu are suficientă forţă nici argumentul potrivit căruia mulţi dintre cei care şi-au păstrat vechile idiomuri trăiau în spaţii relativ izolate, deoarece există numeroase zone care corespund acestui profil (munţi, dealuri înalte greu accesibile) şi în teritoriile considerate „romanizate”.

Unii reprezentanţi ai lingvisticii oficiale, precum I. Fischer, au afirmat chiar că rezistenţa la latinizare „se afla (…) la două extreme: la popoarele cele mai civilizate şi la cele mai puţin civilizate”, ultimele ducând „o viaţă mai mult sau mai puţin izolată, ceea ce le permitea să se folosească în continuare de limba autohtonă, bineînţeles puternic influenţată de latină”^[3].

Fischer recunoştea, însă, că „bilingvismul şi influenţa latină nu echivalează cu romanizarea”, deoarece „aceste două fenomene sunt proprii şi populaţiilor neromanizate dinăuntrul Imperiului şi celor din afara graniţelor statului roman”^[4].

Conform lingvistului, „durata procesului de romanizare şi supravieţuirea limbilor autohtone nu depindea atât de vechimea cuceririi, sau de durata ocupaţiei romane, cât în primul rând de interesul şi de voinţa populaţiilor de a învăţa latina”^[5].

Afirmaţiile acelui specialist sunt valabile doar parţial, nefiind confirmate de fiecare dată. Mergând pe linia argumentaţiei respective, ar fi trebuit ca populaţii precum etruscii (care au ajuns la un nivel ridicat de civilizaţie, au avut o limbă fixată în scris şi au stăpânit mult timp Roma) să nu fi trecut prin procesul de preluare a latinei ca limbă maternă, iar strămoşii albanezilor (iliri sau traci, nu mai puţin civilizaţi decât restul triburilor înrudite) să se fi latinizat destul de repede. După cum ştim, nu s-a întâmplat aşa.

Specialişti precum Alexandru Philippide şi C. Jireček afirmau – cu unele diferenţe de opinie – că delimitarea zonelor balcanice puternic latinizate de cele rămase sub influenţa culturii greceşti poate fi dovedită prin inscripţiile în cele două limbi identificate în zonă^[6].

Zonele din vestul Peninsulei Balcanice, Pannonia şi vestul Dalmaţiei, unde se presupune că ar fi trăit strămoşii albanezilor erau denumite de Philippide „lacuna de romanizare”^[7].

Consideraţiile acestor lingvişti nu sunt, însă, convingătoare. Numeroase populaţii, în diverse etape istorice, au utilizat idiomurile de circulaţie (sau pe cele considerate „sacre”) în întocmirea unor acte sau epigrafii, dar nu şi-au abandonat limba maternă. Este suficient să amintim documentele redactate în latină în Occidentul medieval sau pe cele scrise în slavă în estul Europei.

Un istoric britanic, Julian Bennett, referindu-se la situaţia din Dacia romană şi post-romană, a apreciat presupusa impunere a limbii latine ca fiind o acţiune „uimitoare”, pe care nu o poate explica în mod corespunzător^[8].

Constatând apropierea dintre română şi limbile considerate romanice şi încercând, totuşi, să identifice modul în care s-a putut impune idiomul italic în zonă, Bennett ajunge la concluzii forţate, precum „lipsa unei voinţe politice sau sociale care să păstreze vechea limbă” ori „pierderea completă sau poate chiar suprimarea culturii locale”^[9].

Potrivit savantului, însă, „situaţia Britanniei este inversă”, deoarece „deşi ocupată pentru aproape 350 ani”, elementele latine din limbile engleză, scoţiană, irlandeză, galeză sau cornică sunt, aproape în totalitate, „de origine medievală”, provenind, mai ales, din „dialectul normand al limbii franceze”^[10]. Istoricul român Gheorghe Brătianu afirma chiar că în Anglia cucerirea romană „nu a lăsat alte urme în vocabularul britanic modern decât termenii pentru împărat, drum şi zid”^[11].

Astfel, deşi inclusă parţial în Imperiul Roman, populaţia celtică din Britannia „nu a vorbit niciodată masiv latineşte”, iar schimburile de cuvinte dintre „limba nou-venită şi limba autohtonă” au fost puţine, ceea ce înseamnă că „limba britană rămăsese mijlocul de comunicare obişnuit al claselor inferioare”^[12].

Mai mult, referindu-se la zona arabă (Nabateea), anexată, oficial, de către romani în anul 107, deci la puţin timp după supunerea Daciei, Bennett observă că erau utilizate mai multe limbi „pentru clasele diferite de documente, private sau publice” – latină, aramaică, dar mai ales greacă, ultima (nu latina!) devenind o adevărată lingua franca în acel teritoriu, în dauna dialectelor semitice vorbite acolo, fără a putea să le înlocuiască, însă, definitiv^[13].

O constatare se impune, totuşi: cei care, potrivit opiniilor academice, au înlocuit idiomul propriu cu limba oficială a imperiului au fost, în imensa majoritate, indo-europeni (celţii din Galia, ilirii din zona italică, Panonia sau Dalmaţia, tracii, oscii, umbrii etc.).

Populaţii precum etruscii, ligurii sau iberii, din spaţiul considerat ca fiind „latinizat”, au origine incertă, o serie de lingvişti admiţând, însă, un caracter              indo-european al limbilor lor.

Conform acestora, idiomurile liguric şi iberic ar fi înrudite cu celta şi ar aparţine, deci, grupei centum a acestei familii lingvistice: „Astfel, în ce priveşte ligura, se crede că, pe baza unor concordanţe în fonetism şi morfologie ce arată cu celtica, ar fi înrudită cu aceasta. În cazul din urmă, unii indoeuropenişti (Herbig, Kretschmer şi alţii) înclină a crede că ea face parte din limbile indoeuropene. Aceeaşi părere a fost exprimată şi pentru iberică. Aceasta a suferit o uşoară înrâurire din partea limbii celtice, iar Iberii care erau, în parte, amestecaţi cu Celţii aşezaţi în peninsula iberică în mijlocul lor, au dat naştere la cunoscuta tulpină a Celtiberilor”^[14].

De asemenea, specialişti precum Theofil Simenschy, Ariton Vraciu, Gheorghe Ivănescu, Vladimir Georgiev sau Mihai Vinereanu au afirmat că etruscii au fost un popor indo-european, la fel ca vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, pelasgii (vezi infra, capitolul al II-lea).

Unii filologi au considerat chiar că cele mai multe (sau aproape toate) dintre etniile menţionate vorbeau limbi indo-europene din grupa centum. Giacomo Devoto, Gheorghe Ivănescu, R.A. Crossland sau Mihai Vinereanu credeau că idiomurile tracice (dar şi cele ilirice) aparţineau, în totalitate sau parţial, grupei centum a familiei indo-europene, în timp ce alţi specialişti (W. Deecke, W. Tomaschek, C. Pauli, H. Hirt, H. Krahe, H. Barić, J. Pokorny, D. Dečev, I. Popović sau W. Porzig) admiteau şi ei un posibil caracter centum al unor limbi antice balcanice, referindu-se, însă, în primul rând, la iliră (vezi infra, capitolul I).

De ce nu a rezistat latinitatea şi în alte spaţii ale Imperiului Roman, unde se aflau popoare cu idiomuri aparţinând unor familii lingvistice diferite? Cât de apropiate erau, până la urmă, limbile vorbite de  strămoşii popoarelor „romanice” de astăzi? Iată nişte întrebări la care nu au fost găsite, deocamdată, răspunsuri clare.

Italia – antică şi contemporană – reprezintă un caz care poate provoca destule discuţii. În urmă cu 2500-3000 de ani, peninsula era populată de diferite etnii (sabini, latini, falisci, osci, umbri, siculi, etrusci, celţi, iliri), majoritatea vorbind, se pare, limbi destul de strâns înrudite.

Astfel, din epigrafiile păstrate, se constată faptul că idiomuri precum latina şi falisca erau foarte asemănătoare. Putem da, ca exemplu, textul foied uino pipafo cra carefo (în faliscă) – hodie uinum bibam, cras carebo (în latina clasică), care înseamnă „azi voi bea vin, mâine voi duce lipsă”^[15].

Alte mărturii în vechi limbi ale zonei (printre altele, osca, umbrica, sabina, volsca, dar şi messapica, sicula sau veneta, ultimele trei fiind considerate a proveni din Balcani) prezintă multe afinităţi cu latina. Astfel, referitor la oscă, lingvistul I. Fischer remarca: „o limbă indo-europeană, apropiată de latină, care se vorbea în centrul şi sud-vestul Italiei”^[16].

De asemenea, alţi cercetători, precum francezii Raymond Bloch, Jean Cousin sau W. Bourgeaud, au constatat analogii importante între unele idiomuri italice provenite din spaţiul balcanic (precum sicula sau veneta) şi latină, considerându-le chiar, alături de faliscă, drept cele mai apropiate de limba oficială a Imperiului Roman (vezi infra – capitolul II).

Prezentăm doar câteva dintre multele exemple: alpus (sabină) – alfu (umbrică) – albus (latină), cu sensul „alb”; sipus (oscă) – sepu (volscă) – sibus (latină), cu sensurile „isteţ, ştiutor”; frater (umbrică) – fratrum (oscă) – vhraterei (venetă) – frater (latină), cu sensul „frate”; taurom (oscă) – turu (umbrică) – taurus (latină), cu sensul „taur” etc.^[17]

Un număr important de specialişti a admis, de altfel, teoria că cele mai multe dintre idiomuri constituiau un grup „aparte” şi anume „ramura italică” a familiei indo-europene^[18].

În prezent în peninsulă sunt vorbite două idiomuri înrudite cu statut oficial de limbi (italiana şi sarda), precum şi mai multe graiuri considerate „dialecte” ale limbii italiene.

Diferenţele între aceste dialecte sunt, însă, extrem de pronunţate. Dacă nu ar exista italiana literară, locuitorii peninsulei ar întâmpina multe dificultăţi în comunicare.

Să fie, oare, vorba de o origine prelatină a idiomurilor în cauză sau măcar a unei părţi a acestora? Indiferent de opinii, acest fenomen de fragmentare lingvistică este greu de explicat, cu atât mai mult cu cât este vorba de nucleul fostului Imperiu Roman, zonă în care funcţia nivelatoare a latinei ar fi trebuit să se manifeste cel mai puternic.

6) Comparând procese similare, precum impunerea latinei altor populaţii ca limbă oficială a Imperiului Roman şi expansiunea englezei, francezei, spaniolei sau portughezei, spre sfârşitul Evului Mediu (ca limbi oficiale ale puterilor coloniale care au anexat mai multe teritorii pe alte continente) se ajunge la situaţii cu totul diferite.

Aşa-numita „latină vulgară” (lingua rustica) îşi menţine, potrivit lingviştilor, caracterul unitar până în pragul secolului al V-lea în estul Europei şi până în secolul al VI-lea (sau al VIII-lea, conform unor specialişti, precum Alfred Ernout^[19]) în Occident, după care se fragmentează surprinzător de repede, în decurs de maxim 2-3 secole, nu doar în dialecte, ci în limbi aparte, în condiţiile în care se acceptă că în secolele VII-VIII s-au dezvoltat aşa-numitele idiomuri „neolatine”.

De altfel au fost identificate texte (datate ca fiind din secolele IX şi X) care au fost scrise în franceză şi spaniolă, demonstrând chiar dezvoltarea unor dialecte. Majoritatea specialiştilor consideră că cel mai vechi document scris în franceză (şi într-o limbă „neolatină”) este cel intitulat Jurămintele de la Strasbourg (842), un fel de acord între urmaşii lui Carol cel Mare, redactat în două idiomuri: germanic – teudesca lingua şi „romanic” – romana lingua.

Varianta „romanică” seamănă cu limba latină, fiind, totuşi, destul de diferită de franceză. De asemenea, în cuprinsul acesteia nu sunt identificate articole, hotărâte sau nehotărâte. Din ultimele decenii ale aceluiaşi secol (IX), este păstrat un alt document, Cantilena  Sfintei Eulalia, iar în limba în care este scris acesta pot fi reperate „articolul hotărât şi alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică drept limba proto-franceză”^[20].

Cel mai vechi text atestat de limbă spaniolă, Glosas Emilianses (Glosele mănăstirii Sfântului Emilian), din jurul anului 959, prezintă o limbă distinctă, delimitată în mod cert de latină. Acest text a fost scris, se pare, în dialectul        navarro-aragonez iar „articolul hotărât în acest text este bine definit şi seamănă cu cel din dialectul aragonez de azi, din cel Galician, precum şi cu cel din limba portugheză prin faptul că l iniţial a fost elidat”^[21].

Constatările de mai sus duc la concluzia că „limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar şi la nivel dialectal”^[22], adâncind, însă, şi mai mult, misterul privind perioada formării efective a acestora.

În schimb, engleza, spaniola, portugheza sau franceza vorbite în alte zone ale lumii de 4 sau chiar 5 secole nu s-au modificat atât de mult pentru a forma alte limbi distincte, idiomurile de pe diferite continente evoluând „foarte puţin în cinci sute de ani şi vorbitorii de o parte şi de alta a Atlanticului se înţeleg perfect între ei”^[23].

În acelaşi timp multe dintre limbile autohtone s-au conservat în zona americană, în anumite state din America de Sud având caracter oficial, alături de spaniolă (precum quechua şi guarani în Paraguay şi Bolivia).

În Brazilia, descoperită de europeni în 1500, coloniştii portughezi deveniseră majoritari încă din a doua parte a secolului al XVI-lea. O statistică din 1583 număra 85 000 de „albi”, 18 500 de autohtoni, decimaţi de boli şi războaie, precum şi 12 000 de „negri”^[24]. Cu toate acestea, alături de portugheză, în acel stat sunt folosite şi în prezent idiomuri indigene dar şi limbi africane precum yoruba^[25].

Toate acestea demonstrează că în suficiente cazuri populaţiile considerate primitive, înapoiate îşi pot păstra vechea limbă chiar dacă sunt supuse unei puternice şi îndelungate presiuni în vederea asimilării.

Situaţia este, de asemenea, valabilă în Europa de sud-est, teritoriu stăpânit aproape 500 de ani de turcii otomani, dar care nu a fost „turcizat”, vechile idiomuri continuând să existe. Aşa s-a întâmplat şi în Peninsula Iberică, stăpânită, în mare parte de arabi timp de 6-7 secole.

De altfel chiar populaţia latină a fost în secolele VII-VI î.Chr. sub stăpânirea etruscilor, iar limba etruscă a fost, conform lui Titus Livius, „predată public” la Roma, fără a se putea, însă, impune^[26]. Întreaga Chină a fost cucerită, în jurul anului 1250, de către hanul mongol Kubilai, ocupaţia durând circa 120 de ani, iar limba mongolă fiind predată în şcoli^[27]. Cu toate acestea, nu s-a produs o înlocuire de limbă.

[1] Galia Cisalpină a fost cucerită în jurul anului 191 î.Chr., sudul Galiei, în 120 î.Chr., iar nordul Galiei, în anul 50 î.Chr.; Peninsula Iberică a fost cucerită, în mare parte, încă de la sfârşitul celui de-al doilea război al romanilor cu cartaginezii (punii) – 197 î.Chr. (Vezi: Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 70).

[2] „Dacă cifra de 180 cuvinte celtice dată de către Wartburg poate fi luată ca reală, ar rezulta că în franceză elementul preroman este numericeşte aproximativ echivalent celui din limba română…” (I.I. Russu, Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez, Editura Dacica, Bucureşti, 2010, p. 134). Specialistul adăuga, totuşi, că „în ceea ce priveşte calitatea (frecvenţa) şi puterea de circulaţie”, elementele  traco-dace „sunt desigur superioare celor celtice din franceză” (Ibidem). Destui filologi din mediul academic  au admis, însă, mai puţine cuvinte româneşti prelatine – maxim 150 termeni de bază.

[3] I. Fischer, Latina dunăreană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 14-15.

[4] Ibidem, p. 15.

[5] Ibidem.

[6] Vezi: Alexandru Philippide, Istoria limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. X-XII – Introducere de      Carmen-Gabriela Pamfil şi Luminiţa Botoşineanu.

[7] Apud ibidem, p. XI.

[8] Julian Bennett, Traian (traducere: Vladimir Agrigoroaiei), Editura Bic All, Bucureşti, 2006, p. 222.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] G.I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 88.

[12] Julian Bennett, op. cit., p. 222.

[13] Ibidem, pp. 223-233.

[14] Vezi: Th. Capidan, Limbă şi cultură, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943, p. 114.

[15] Ibidem, pp. 11-12; u iniţial se citeşte, în aceste cazuri, v – vino, vinum.

[16] I. Fischer, op. cit., p. 61, nota 10.

[17] Vezi, în acest sens: B.P. Hasdeu, Studii de lingvistică şi filologie, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 185-186; Mihai Vinereanu, Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor Impex SRL, Bucureşti, 2009, pp. 71, 366, 820; Idem, Fondul lexical principal al limbii române, Editura Uranus, Bucureşti, 2020, pp. 42, 242-243, 523; Idem, Dicţionarul etimologic al limbii române (ediţia a II-a, vol. I-II), Editura Uranus, Bucureşti, 2023, vol. I, pp. 147, 638 şi vol. II, p. 576.

[18] Vezi: I. Fischer, op. cit., p. 12.

[19] Apud Al. Rosetti, Istoria limbii române (I. De la origini până în secolul al XVII-lea), ed. a II-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 90.

[20] Mihai Vinereanu, Adevăruri incomode…, p. 111. Lingviştii Mihai Vinereanu (ibidem) şi Carme Jimenez Huertas (op. cit., p. 54) considerau că acesta este, de fapt, cel mai vechi text în această limbă păstrat până astăzi. Opinia lor nu este, însă, aceeaşi în ceea ce priveşte documentul Jurămintele de la Strasbourg. Vinereanu credea că este vorba de o variantă „de latină populară”, în timp ce Huertas remarca faptul că seamănă, într-o anumită măsură, cu limba catalană, „singurul element bizar fiind poziţia verbului deplasată spre sfârşitul propoziţiei” (Vezi: Mihai Vinereanu, Adevăruri incomode…, p. 112; Carme Jimenez Huertas, op. cit., p. 54).

[21] Mihai Vinereanu, Adevăruri incomode despre limba română, Editura Uranus, Bucureşti, 2018, pp. 112-113.

[22] Ibidem, p. 113.

[23] Carme Jimenez Huertas, Nu venim din latină, ediţia a II-a (rom.), Editura Geto-Dacii, Bucureşti, 2016, p. 37.

[24] Ariton Vraciu, Studii de lingvistică generală, Editura Junimea, Iaşi, 1972, p. 70.

[25] Ibidem.

[26] Titus Livius, Ab urbe condita, IX, 36, 3, apud Carlo Tagliavini, op. cit., p. 78.

[27] Jacques Attali, Istoriile şi scenariile de viitor ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2024, p. 93.