Păpușile artistocrate - Limbaromana.org

„…mânuirea este o conspiraţie între artist şi păpuşă…” Bruno Mastan, artist marionetist şi doctor în filosofie

Caut în memoria mea teatrul de marionete şi nu-l aflu. La grădiniţă eram fascinat de o cutie mare, pictată, cu cortină roşie cu ciucuri galbeni, cu două păpuşi hazlii animate de mâinile educatoarei celor de la Grupa Mijlocie. Dacă m-aş fi născut în Arad, aş fi avut, poate, printre imaginile copilăriei pe cea a eroilor-marionete, atât de asemănători oamenilor, atât de expresivi şi magici, ca dintr-un film. Prin anii ’51 s-a înfiinţat acolo Primul Teatru de Marionete din România; trebuie însă de îndată să punem la socoteală şi trupa celebrei şi nedrept uitatei Doamna Brauer, cea care a adus la Buziaş în 1889 cele 13 marionete cumpărate de dânsa la Praga, de a neliniştit timp de decenii cetăţenii din oraş şi din zona Timişoarei cu succesele lor.

Marioneta. Am zice că este o păpuşă, articulată, în contact cu scena, potrivită cu rolul care i se încredinţează, pusă cu meşteşug pe sfori pentru a fi mânuită de nişte artişti care încearcă să fie cât mai puţin văzuţi de public. Dar nu e doar atât. Ea are expresivitate şi o independenţă care stârneşte emoţii mari celor mici şi dintre toate păpuşile este cea mai potrivită genetic să evolueze dezinvolt între realul imposibil şi magicul posibil. O parte din succes o datorează meşterului care a creat-o, dar, odată ajunsă pe scenă, nu mai depinde decât de talentul şi capacitatea actorului de a se identifica cu ea. E dificil să creezi o mişcare, un gest chiar, pe care doar îl bănuieşti a fi corect, fiindcă priveşti şi creezi totul de sus, din capătul celălalt al firului. Parteneriatul dintre păpuşar şi marionetă, o frăţie de arme în care caracterele celor două entităţi complice formează un singur personaj rafinat, sincer şi loial, aşează marioneta în fotoliile rezervate aristocraţiei artei ce le găzduieşte.

În ţară, deci şi la Bucureşti, păpuşile au avut şi au încă o frumoasă istorie, dar varii motive au împiedicat, după ştiinţa noastră vreo altă instituţie de cultură sau trupă, afară de cele două de mai sus, să îşi asume rolul exclusiv de Teatru de Marionete. Aşa că „distinşii şi atrăgătorii aristocraţi”[1] mai apar pe la Ţăndărică în Bucureşti sau la Merlin la Timişoara, sau la Puck în Cluj, ori la Aşchiuţă din Iaşi şi la omonimul său piteştean, dar nu exclusiv, ci doar programatic.

Şi doamne, ce reacţii şi pasiuni pot genera: „Hai , tu, Bucur”… „Bucur, Bucur”- ca la meci, cînd ciobanul arhetipal din piesa „Lacrima de Argint” se înfruntă cu Prinţul Malefic, sau cînd Prinţul spune (à part) : „Cum să o fac pe Dâmboviţa să fie a mea? O să-mi fac un plan” sala strigă, „Ba n-o să-ţi faci niciun plan, pleacă, eşti urât” etc. Iar când tătarii care o furaseră pe frumoasă sunt învinşi de oile fermecate ale lui Bucur, galeria răsună de „o-i-le!, o-i-le!, o-i-le!” ş.a.m.d. Asta s-a auzit într-o dimineaţă, la Sibiu, în sala de sport a Şcolii Gimnaziale nr 4. Se juca „Lacrima de Argint sau Legenda frumoasei Dâmboviţa”[2]. Un astfel de spectacol este pregătit în luni de zile şi am să povestesc despre el fiindcă am fost lângă echipa care l-a pus în scenă; de la început până la sfârşit.

Am trecut cu toţii prin zeci de ani de dezinteres pentru cultură şi am ajuns acum să vedem marionetele, aceste păpuşi „aristocrate” – în sensul bun, grec, al cuvântului- scoase din cui fie din oarecare obişnuinţă, sau ca să fie folosite de un tânăr actor în one-man-showului său pentru captatio benevolentiae, cam ca un ventriloc (care altfel ar profesa o artă veche şi foarte onorabilă în sine).

În 1877 s-a dat Legea Teatrelor, la iniţiativa directorului Naţionalului de atunci, Ion Ghica, după regulamentul lui Napoleon pentru La Comédie-Française. La câte ni s-au întâmplat după asta: două războaie mondiale, 52 de ani de luptă continuă cu cenzura comunistă şi încă 33 de ani cu 32 de Miniştri ai Culturii, ce credeţi? Mai interesează pe cineva dacă Marioneta mai trăieşte, sau moare?

Răspunsul e da. Teatrul care a creat un spectacol şi un film de animaţie cu marionete născute pentru această aventură, are un nume alintat: Teatrul Coqutte [3], iar spectacolul- unul de poveste: Legenda frumoasei Dâmboviţa. Povestea este spusă de o echipă a Teatrului, într-un proiect început în februarie şi încheiat în noiembrie 2023. Un spectacol şi un film crescute din mintea şi mâinile unor tineri care sunt dramaturgi, regizori, scenografi, sculptori digitali, artişti fotografi, cameramani, artişti păpuşari şi, alături de ei, maeştri păpuşari şi muzicieni renumiţi.

Bruno Mastan (1972-2021), mare artist-păpuşar şi doctor în filosofie, explica acum câţiva ani unui prieten că „depindem de artiştii care ne fac marionetele,…mânuirea este un soi de complicitate,…o conspiraţie între artist şi păpuşă şi conspiraţia depinde de cât de săracă sau bogată e făcută tehnic păpuşa”[4]

Să ne imaginăm acum că ne strângem mai mulţi amici, pricepuţi fiecare în meşteşugul lui, ca să aducem copiilor – şi părinţilor pe care aceştia îi cară cu ei în weekend prin librării şi pe la teatre – POVEŞTI SPUSE DE PĂPUŞI. Nevoia copiilor de magic e, paradoxal, o caracteristică constantă a tuturor generaţiilor deşi, odată scăpată de grija repercusiunilor, ea se manifestă pe paliere imaginative diferite. Ori păpuşa tocmai asta face cel mai bine: e reală dar trăieşte în magic când îşi spune povestea. Un scriitor american spunea că, odată pe scenă, marioneta e realitatea, restul dispare, cu actorii care o mânuiesc, cu fire, cu tot.

În ce priveşte spectacolul, totul a început de la o legendă care, în memoria urbană tradiţională a bucureştenilor leagă bisericuţa de pe dealul de lângă mânăstirea Radului Vodă (vezi acuarela lui Amedeo Preziosi din 1886)[5] de numele lui Bucur ciobanul, pe care îl găsim pomenit prima oară într-o monografie din 1761 de un călugăr franciscan sas, Blasius Kleiner [6], pe când era stareț la Mănăstirea franciscană din Vințu de Jos. Pornită din zona satelor vrâncene dintre comunele Vintileasca și Bisoca din judeţul Buzău, legenda vizează o epocă nedefinită în care se petrece povestea dragostei dintre fata unui pădurar, frumoasa Dâmboviţa şi ciobanul Bucur. Întâmplările ce urmează vor duce la naşterea din lacrima fetei a râului ce-i va purta numele şi va străbate, în timp, oraşul ce se va chema Bucureşti. Şi povestea a căpătat o dramatizare, deci un text.[7]

Acuma, ca să faci un spectacol, ai nevoie de o Distribuţie, de personaje fizice care să îi atragă pe copii cu istoria lor. Dar acestea nu existau deocamdată decât în imaginaţia unui grup mic de entuziaşti. Şi la castingul organizat au câştigat detaşat… Marionetele! Nu suntem surprinşi, fiindcă că acest fel de păpuşi sunt menţionate încă de prin secolul V î.Hr de Herodot, în lucrarea sa „Istorii”. Sunt dovezi chiar că poveştile lor îi fermecau pe copiii egipteni şi pe cei indieni de acum peste 4000 de ani. În definitiv, fie că interpretau roluri mitice sau religioase, fie că distrau târgoveţii prin bâlciuri şi pieţe, micuţele păpuşi au avut, în toate formele lor de mânuire (mănuşă, sfori, tije, umbre…) din Europa până în India, China, Rusia sau Tailanda acelaşi rol pe care îl avea şi teatrul mare: de a comunica emoţii şi de a dezvălui, într-o formă uşor de înţeles, adevăruri intangibile, ascunse, de a face haz de moravurile vremii, de a satiriza prostia, fanfaronada şi tirania, stârnind adeseori mânia, cenzura şi represaliile autorităţilor şi bisericii, dar lăsând în memoria lumii caractere, nume şi istorii inconfundabile. Ca să numim doar câţiva din cei aflaţi pe lângă noi: în Italia îl găsim pe Pulcinella (vezi fotografiile[8]), pe Punch în Anglia, pe Hanswurst în Germania, pe Kasperl în Austria . Guignol trăieşte în Franţa, iar în Turcia îl găsim pe Karagöz care şi-a dat numele teatrului de umbre de acolo...Cum se chemau în regatul România din secolul XIX favoriţii publicului? Marioara şi Vasilache.

Aşa că să nu ne mirăm de un important eveniment din secolul XIX în acest gen al artei păpuşarilor de la noi, când „în 1889, Ecaterina Brauer a adus de la Praga un set de 13 păpuși-marionete, iar trupa ei prezenta spectacole la Buziaș și la târgurile din împrejurimi. Reprezentațiile erau susținute în limbile română, maghiară și germană, iar din trupă făceau parte cinci actori care dădeau viață marionetelor. Din repertoriul lor făceau parte spectacole precum „Genoveva de Brabant”, „Regina pierdută”, „Negustorul ambulant”, „Familia birjarului vienez sau Gâscănaș și Mofturilă”- după cum aflăm de la Dana Constantin [9]. Articolul dumneaei mi-a amintit că, de fapt, am auzit de „Genoveva de Brabant”, de la bunicii mei Iulian şi Teodora, învăţători din Moviliţa, la 42 de kilometri de Bucureşti. Se întâmpla într-o vacanţă de iarnă din clasa 3-a, când m-a trezit bunica să ascultăm împreună spectacolul unor copii şi tineri din sat care „umblau cu Vicleimul” de sărbători. Casa era peste drum de şcoala din sat. Şi bunicii ne spuneau nouă, nepoţilor, poveşti şi întâmplări adevărate.

Cu timpul, marionetele şi arta mânuirii lor au evoluat şi au ajuns azi la performanţe tehnice incredibile, cum spun cei ce au participat la festivaluri din Orientul Îndepărtat, iar rolul lor s-a sofisticat într-atât, încât au trecut „cu arme şi bagaje” în preferinţele unui public foarte diferit de cel din secolele abia trecute. Doar disponibilitatea copiilor pentru magia marionetei a rămas neschimbată.

După anii 2000, am avut şansa să îl cunosc pe Zozo (vezi fotografia)[10], o păpuşă fabuloasă, pe care am auzit-o şi văzut-o cântând la pian, cu o virtuozitate ieşită din comun, o prelucrare după „Rapsodia nr 1” a lui Enescu, după ce şi-a strâns în jurul lui copiii dintr-o piaţă din Olanda de pe o rază de cincizeci de metri, la concurenţă, pe care a ignorat-o regeşte, cu nişte mici automobile care făceau un zgomot infernal. Buun! Deci, aşa ceva încă se poate!

Aşa că, pentru legenda Dâmboviţei a trebuit să fie imaginaţi şi realizaţi „omuleţii” ce urmau să-i dea viaţă. [11]

Ai zice că un spectacol de teatru, deci şi cel de marionete, se naşte, epic, în primul rând în mintea dramaturgului, apoi se dezvoltă spaţial şi temporal în sinapsele regizorului şi, odată schiţat într-o viziune scenică şi istorică, trece în mâinile actorilor şi este arătat publicului. La marionetişti drumul e şi mai lung, fiindcă se reîncepe creaţia de la sculptorul păpuşii, cel care o dăruieşte cu un posibil caracter, după care capătă realitate şi apartenenţă socială şi istorică prin expresia picturală a feţei, prin costumele şi accesoriile vestimentare. Montarea şi reglarea firelor este dată unui maestru care îi crează posibilităţile adecvate de exprimare prin limbaj corporal şi care o întroduce astfel în „reţeaua” simbiotică cu actorii. Aceştia, evident, fiecare după sufletul, talentul şi imaginaţia lui, vor încerca să o înţeleagă şi, învăţând unul de la celălalt vor atrage publicul în magia teatrului. Însă, atenţie, aşa cum ne spune doamna Carmen Mărgineanun mare maestru marionetistdin Arad, cu peste patruzeci de ani de meserie, care a şi pus pe fire personajele acestui spectacol: „Păpuşa este partenerul altei Păpuşi”; nu actorii sunt parteneri, ci păpuşile ce joacă în acelaşi spectacol, ele sunt Personajele (pe care publicul le aplaudă sau le detestă), „… motanul din Motanul încălțat este partenerul Țăranului care ajunge prinţ, dar nu este partenerul meu, al păpușarului, al marionetistului..” [12]

Povestea „Legendei frumoasei Dîmboviţa” are acum cinci personaje şi „o samă” de oiţe. Cum legenda e trecută în mâinile păpuşilor şi într-un spectacol de teatru şi într-un film, regizorul de teatru Ingrid Bonţa a trebuit să se înţeleagă cu regizorul filmului, Lucian Ţigănuş şi cu scenografa Valeria Cristia şi să plaseze legenda Dâmboviţei (una din multiplele ei variante) undeva între Facerea Lumii şi năvălirile tătarilor după pradă în spaţiul vrâncean [13], deci, probabil prin secolul XIII, când „Prezenţa tătarilor la graniţele Moldovei a reprezentat „adevărata pacoste a acestei ţări”, cum afirma dezgustat sirianul Paul de Alep, la jumătatea secolului al XVII-lea.” [14]

Urmăream cu toţii evenimentele care măsurau progresul proiectului: Lucian a desenat în 3D, poate mai potrivit este „a sculptat” capul unei fete moderne, sigură pe sine, provocatoare şi inocentă în acelaşi timp, potrivită pentru încercarea prin care va trece, între iubirea ei pentru ciobanul Bucur şi tentaţia palatului Prinţului Malefic. Numele ei e Dâmboviţa. Ciobanul Bucur, prin contrast se arată a fi un bărbat obişnuit, serios desigur, obişnuit să acţioneze doar dacă e nevoie şi să gândească la dragoste doar în perioadele lungi cum de la sfârşit de an pastoral în care coboară oile de la munte [15]. Prinţul Malefic primeşte de la sculptor o privire mai vicleană, o osatură a feţii mai ascuţită, făcându-ne de la început să îl bănuim de rele, dar şi el e lovit de dragoste la vederea frumoasei Dâmboviţa. Dimpotrivă, cei doi Tătari Mustăcioşi, răi şi prădalnici, fără conştiinţă dar cam prostănaci, un fel de Thomson şi Thomson- detectivii din benzile desenate cu Tintin- au găsit în textul lui Ingrid o partitură comică cărora Lucian le-a creat două mutre de aiuriţi, până la urmă chiar simpatici. Cele Nouă Oițe şi Una Fermecată care apar în spectacol, chiar dacă sunt drăgălașe, nu vă faceţi iluzii, ele sunt magice şi bagă spaima în tătari. În film ele nu fac nici Meee nici Beee ci, spre amuzamentul copiilor scandează „brânză, brânză, brânză”. Valeria le-a gândit şi creat cu simpatie, iar personajele legendei au fost îmbrăcate de ea cu costume potrivite cu caracterul lor. Asta le permite ca în spectacol să urmeze cu ușurință mișcările textului, iar în film le pune în valoare expresivitatea, curajul , răutatea, prostia sau dibăcia.

Când am întrebat-o pe Ingrid cât de greu poate fi azi să faci un spectacol de marionete „de succes”, a răspuns aşa:

„Nu mi-am pus până acum întrebarea de cât de greu e sa faci spectacolul de succes, ci mai degrabă m-am întrebat dacă marioneta mai este de succes. Din cauza confuziei generale a publicului creată de CIORĂPIȘTI, trupe care merg prin grădinițe cu spectacole simpliste cu ciorapi, respectiv păpuși tip bi-ba-bo, lumea crede că marionetele sunt la fel, și părinților le este teama de inexpresivitate, static și plictis. Când lucrezi la un spectacol pentru copii trebuie sa te gândești la toate aceste aspecte. Acum fiind vorba de un spectacol de marionete, păpuși pe fire, care se mișcă, gesticulează ca si un om, având toate încheieturile mobile, cel mai expresiv tip de păpușă, mânuibilă de un singur om, se mai adaugă câteva aspecte la care trebuie sa fiu atentă. Cred ca daca povestea e buna, daca spectacolul are umor, are magie, dinamism și este interactiv, spectacolul va fi de succes.”

La fel de important mi se pare însă că, dacă aţi vorbi cu Lucian despre termenul de „sculptură digitală” a păpuşilor cu ajutorul unor softuri superspecializate, şi în final despre cum vor fi ele „printate 3D” -cu o maşinărie care poate „tipări” orice în 3 dimensiuni din nişte materiale create special de chimiştii zilelor noastre- aţi afla că ceea ce face el este mult mai aproape de modelarea lutului decît ai crede. Artistul care lucrează în lut face ceea ce se spune adesea că ar fi făcut şi Creatorul: modifică cu inspiraţie părţi din boţul de lut căruia îi dă o formă care să fie cât mai aproape de intuiţia lui creativă. Imaginaţi-vă în programul pe care îl foloseşte că aduce pe un ecran o minge facută din fire subţiri împletite ca ochiurile unei plase de pescuit şi pe care o poţi roti şi îi poţi aduce în faţă oricare parte. Programul 3D îţi permite să tragi de fire şi să transformi mingea într-un cap de om şi, din alte câteva ochiuri pe care le tragi şi le deformeazi, să dai forma unui nas, apoi, la fel, apar urechile, ochii… e fascinant. Mai departe, să le faci feţe expresive, deja e funcţie de cât de performant e softul şi de cât talent şi meşteşug dovedeşte măestria sculptorului!

„Păi eu nu lucrez pe meșteșuguri”, zice Lucian, „mai degrabă am o profesie, ba chiar mai multe, pe care le-am explorat în decursul timpului cu succes: în film, în grafică, jocuri video sau în animație; ceea ce m-a apropiat de proiectul ăsta este poate faptul că până acuma nu am putut îmbina partea virtuală cu cea fizică în maniera în care să îmi pot vedea fizic personajele construite în mediul virtual, jucând în realitate… și de fapt nici nu cred că există , până acuma cel puțin, vreo documentare aprofundată a procesului de creare a unui spectacol de secolul 21 cu reiterarea tuturor activităților artistice ce dau naștere acestei frumoase și uitate, din păcate, arte : spectacolul de marionetă.

Şi a venit şi ziua când urma să se ţină primele repetiţie pe text cu distribuţia completă…

Actorii din Grecia Antică, actorii ambulanți ai Evului Mediu dar şi marile stele de cinema americane de Hollywood, erau capabili să recite, să cânte, să danseze şi chiar să demonstreze, la nevoie, calităţi acrobatice definind astfel un anume tip de actor complet. Spun asta fiindcă este remarcabil cum fiecare din membrii echipei din proiect îşi asumă mai multe roluri şi atribuţii, conforme şi compatibile cu pregătirea lor complexă: Ingrid, directorul artistic este şi regizor, actorii Ionuţ Terteci şi Andrei Iordache preiau mai multe roluri când mersul spectacolului o cere, Lucian , regizorul filmului este şi sculptorul digital capetelor de păpuşi iar Valeria, care a construit întreaga scenografie a spectacolului, mânuieşte principalul personaj al legendei, frumoasa Dâmboviţa.

O întreb: se împacă un scenograf cu lumea reală cînd face scenografia unui spectacol?

„Se impacă la fel ca orice artist care creează” spune Valeria. Cu completarea, în cazul scenografiei, că fiecare obiect din jur poate fi o inspirație sau o rezolvare a unei situații scenice, că atenția față de obiecte, texturi, forme, culori este poate mai ascuțită, că detaliile sunt observate şi analizate în permanenţă, că totul poate căpăta o valoare scenică deosebită, în orice moment.

Desigur, toate astea iți pot schimba comportamentul şi atenția pentru alte lucruri din lumea reală, dar cred că asta se întâmplă în orice meserie.

La fel cum un actor este mai atent la cei din jur, observă gesturi, analizează tipologii, caută si găsește asemănări cu personajul pe care îl are de „construit” dincolo de ochiul omului obișnuit, face exerciții de introspecție şi de trezire a memoriei afective etc, la fel e şi în scenografie, doar că personajul de construit este de fapt “decorul”.

„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea” Facerea, cap. 1

Marionetele sunt gata. Actorii au învăţat replicile. Se fac repetiţiile cu costume, se stabileşte mişcarea pe scenă, locurile de întâlnire şi luminile potrivite şi mai ales modurile de mânuire a păpuşilor-personaje pentru a le face interesante şi credibile în contactul dintre ele. Cu siguranţă e nevoie de o întreagă artă şi meşteşug, ca să le faci să trăiască în toată complexitatea lor. Iar Ele au mai puţin de o oră ca să convingă.

Am asistat la primele trei reprezentaţii „de scenă”. Prima , într-o sală de teatru, în Bucureşti. A doua, la Sibiu, într-un spaţiu de şcoală gimnazială. La cea de a treia peste 200 de copii însoţiţi de învăţătoarele şi profesoarele lor din Şcolile Gimnaziale din comuna Ciocăneşti, judeţul Dâmboviţa, au urmărit veseli, uimiţi şi entuziaşti spectacolul de marionete după legenda frumoasei Dâmboviţa şi a ciobanului Bucur. Fără îndoială, dacă micul râu Dâmboviţa a reuşit să dea numele său unui judeţ, cu atît mai mult legenda lui s-a bucurat de un succes deosebit pentru micii locuitori ai acestei comune.

De la început, în curtea şcolii unde s-a jucat, s-a instalat magia spectacolului de marionete, cu amestecul ei de basm şi arhetipuri morale, cu păpuşi extraordinare ca înfăţişare şi remarcabil mânuite de actorii proiectului „Rădăcini Urbane” iar succesul a venit pe măsura capacităţii extraordinare a copiilor de a accepta convenţia teatrală şi de a o transforma în emoţie şi conştiinţă.

La sfârşit, Păpuşile nu mai erau marionete ci Personajele pe care le jucau, iubite şi admirate, cu toată modestia lor. Toate şi-au făcut fani care au venit buluc să se îmbrăţişeze cu ele de rămas bun, doar personajul cel rău a fost ignorat total, nici măcar nu s-au uitat la el! Nu erau supăraţi pe el, dar nici nu aveau chef să se împrietenească.

Între timp se lucra Filmul. Un film cu marionete. Mai precis o premieră românească de film cu marionete. Păpuşile sunt puse pe sfori mai lungi, pentru a putea fi mânuite de pe un podium în spatele unui ecran verde, care îi acoperă cu totul pe păpuşari. Asta face posibil ca în post-producţie să se şteargă doar sforile şi umbrele, nu şi pantofii sau degetele artiştilor [16]. E simplu ca principiu, dar trebuie să ai şi să lucrezi cu instrumente IT cu nume nevinovate dar cu puteri de „Transformer”, cum e DaVinci Resolve. Despre el, firma lui scrie că e „singura soluţie în lume ce combină editare, corecții de culoare, efecte vizuale, grafică de mişcare şi post-producţia audio într-un singur software”. Şi mai trebuie să ştii să filmezi cu trei camere, să alegi cadrele cele mai bune, să ai argumente ca să convingi artiştii păpuşari să repete „dublele” de câte ori e nevoie, deşi e realmente obositor pentru ei să stea cocoțați peste o gradenă cu brațele întinse deasupra ecranului mai multe ore pentru o scenă de 2 minute, respirând odată cu păpușile pe care le fac să trăiască o legendă. Iar şansa a făcut ca Daniel Pârvu, pianist, profesor şi reputat compozitor român de muzică de film- cu un premiu Emmy 2010 în palmares – să accepte să scrie acea parte din coloana sonoră de care avea nevoie filmul.

Marionetele, aceste făpturi construite din migală, ştiinţă şi pasiune, asemeni omului, dar putând, ca şi actorul de cinema, să facă lucruri pe care omul de rând nu le poate face, aceşti prinţi ai magiei şi imaginaţiei, actori prin destin şi mentori ai celor ce învaţă a-i mânui, după ce au fost uitaţi o vreme lângă vatra existenţială din cămăruţa lui Tata Carlo[17], vor reveni în viaţa oraşului, cu aceeaşi forţă cu care au convins în 1929 autorităţile să le acorde, lor şi trupei doamnei Brauer , “Brevetul de invenţie şi interpretare”.

Păpuşile au tot ce le trebuie ca să pornească în aventura vieţii lor. Ca Buratino cînd, cu buna intenţie de a merge la şcoală, îmbrăcat cu hăinuţele din hârtie creponată şi cu Abecedarul sub braţ, a închis, ieşind, uşa cămăruţei în care atârna faimoasa pânză pictată cu un ceaun în care fierbea o mâncărică de berbecuţ, pe focul dintr-o vatră imaginară.

Asociaţia Teatrul Coquette a desfăşurat în 2023 proiectul „Rădăcini Urbane Neştiute”, co-finanţat de Administrația Fondului Cultural Național.

[1]William Doyle, „Aristocrația”, scurtă istorie de la origini până în prezent, Editura Corint, 2018

[2]Proiectul Asociaţiei Teatrul Coquette “Rădăcini Urbane. Legenda frumoasei Dîmboviţa”, a produs cu cofinanţarea AFCN un spectacol şi un film de animaţie cu marionete. Spectacolele pentru Marele Public vor începe din luna noiembrie a.c. Cele trei reprezentaţii din octombrie sunt numai pentru copiii invitaţi la spectacol de partenerii proiectului – asociaţii culturale dedicate unui public specific fiecărui partener. În Sibiu partenerul este Centrul Cultural German Sibiu, din Popeşti Leordeni este Direcţial de Asistenţă şi Protecţia Copilului şi în Bucureşti –ArtExtract şi Centrul Naţional de Cultură al Romilor – Romano-Kher.

[3]Teatrul Coquette, www.teatrulcoquette.ro

[4]Eugen Istodor • HotNews.ro, HAUTE_CULTURE Marți, 24 Octombrie 2017, 16:51.

[5] M.N.A. Reprodus din Albumul „Preziosi în România” de Adrian-Silvan Ionescu, Noi Media Print 2003

[6]Bisericuța lui Bucur Ciobanul, între legendă și prezent, 19 septembrie 2009, Simina Stan, Jurnalul Național.

[7] Dramatizarea îi aparţine regizoarei Ingrid Bonţa de la Teatrul Coquette, directorul artistic al proiectului.

[8] Pulcinella lui Dildo, păpuşar Catalan, Punch şi Vasilache şi Mărioara, foto internet

[9] https://renasterea.ro/povestea-celor-mai-vechi-marionete-din-vestul-tarii/ , Dana Constantin, Renaşterea Bănăţeană, 18 noiembrie 2019.

[10] ZOZO încercând pianul Grotrian Steinweg, (foto Călin Şabac)

[11] Personajele încep să se trezească la viaţă. Mai au puţin şi vor căpăta personalitate. Deocamdată au obosit. (foto Daniel Ana)

[12] Carmen Mărginean, artist marionetist, Teatrul de marionete din Arad, Interviu Arad, 30 aprilie 2023. A fost cea care a „pus pe sfori” marionetele acestui proiect. Cu peste 40 de ani de Teatru de marionete, artist, meşter, profesor, actor , regizor, iubit de publicul a cel puţin două generaţii din Arad , creator de personaje marionete în spectacole din ţară şi străinătate

[13]Cetatea lui Bucur, Dumitru Almaş, http://e-povesti.ro/povesti/cetatea_lui_bucur/ https://www.scribd.com/document/434663689/Legenda-Ciobanului-Bucur ,

https://adevarul.ro/stiri-locale/buzau/ciobanul-care-a-intemeiat-bucurestiul-bucur-a-1622004.html

[14]Năvălirile tătarilor şi otomanilor în Moldova şi sentimentul insecurităţii populaţiei în Evul Mediu, Y. Obidin 6 martie 2016, blogul „Războiul pentru trecut”

[15] Si astăzi la Bran, pe la sfârşitul lui septembrie se sărbătoreşte vechiul obicei „răvăşitul (alesul n.n.) oilor”, cea mai importantă petrecere a comunităţii ciobanilor întorşi acasă de pe munte cu turmele, după ce înapoiază oile şi îşi iau răsplata muncii lor.

[16] În studioul de filmări la „Lacrima de Argint” fotografie Călin Şabac

Alte surse

https://www.yoair.com/ro/blog/anthropology-history-of-puppetry-and-its-cultural-variations/

https://yorick.ro/metamorfozele-teatrului-de-papusi-in-romana/