Pe umerii ei: mantuirea lumii

„Făgăduinţa de a zdrobi capul şarpelui cu călcâiul, i-a fost făcută femeii. Bărbaţii sunt cu inima zăbavnici a crede” Luca 24:11

 

Într-o ţară ca România, ca de altfel în toate celelalte în care a pătruns pe vremuri marxism-leninismul, femeii i s-a impus de către acest curent masculinizarea, modificarea stării sale interioare, aducând-o la acelaşi nivel cu a bărbatului.

Astfel, femeia, uitând de menirea sa, a fost îndemnată(ba chiar silită) să lase să cadă vălurile de pe  suflet, trup și minte, rămânând dezgolită de mister şi expusă loviturilor sufletești, raționale și fizice.

Astazi femeia româncă se întoarce în sufletul ei, adunându-şi din praf adevăratele valori, regândind, reaşezând starea harismei feminine.

Stâlp incontestabil al familiei creştine, ea ştie că este responsabilă de mântuirea nu doar a sufletului ei, ci de cea a întregii familii.

Ea este cea care aduce daruri de preţ din adâncul fiinţei ei.

„Ea umple lumea cu prezenţa ei dinăuntru. Femeia are o complicitate cu timpul: timpul nu „durează” pentru ea, căci poartă în ea veşnicie, fiindcă poartă viaţă, prunc.”  1.

Apoi, fiind pusă faţă în faţă cu bărbatul, ea se descoperă a fi oglinda lui, ajutându-l să se descopere, să se corecteze, să-şi împlinească menirea înmulţindu-şi talanţii.

Relaţia pe care o are femeia româncă din Ardeal cu Dumnezeu, este, pe de o parte, una tainică, izvorul fiinţei ei; pe altă parte este una declarativă, începând cu prezenţa ei în biserică, apoi continuând în  familia pe care o ocroteşte cu semnul Sfintei Cruci. Ea ştie instinctiv că mântuirea lumii începe de la ea. Ea este cea care „umanizeaza şi personalizează lumea ” şi o face cu răbdare şi iubire. Şi fiindcă femeia româncă este credincioasă, ea este Iubire până la sfârşit. Dar”până la sfârşit nu este o măsură, ci lipsa măsurii”.

 

Se roagă mama pentru mine

Se roagă mama pentru mine

Măicuţii Domnului Iisus

Cu mâinile împreunate,

Cu ochii piânşi privind în sus.

Măicuţă pururea Fecioară

Tu care ştii ce-i chinul greu,

Ajută Maică şi te roagă

Şi pentru drag copilul meu.

Tu care-ai stat plângând sub cruce

Jelindu-ţi Fiul răstignit

Primeşte lacrimile mele

Pentru copilul meu iubit.

Din calea lui alungă răul

Şi mi-l păzeşte de păcat,

Cu mâna Ta Măicuţă-l scoate

Din râul cel învolburat.

Apleacă-ţi mila către el

Înţelepciune să sporească,

Să poată răul lepăda

Şi toată grija cea lumească.

Se roagă mama pentru mine,

Tot în genunchi, cu fruntea-n jos:

O, Maica Sfântă Preacurată

Ajută-mă să-l cresc frumos!

De aceea, în Grădina Maicii Domnului, femeia creştină româncă, nu fuge de suferinţă, ci, cu vălul muceniciei pe cap, o acceptă şi din orice interdicţie, neajuns sau necaz, îşi face o libertate. Libertatea de a crede şi de a duce pe umerii ei mântuirea lumii.

 

1. Paul Evdochimov