Pe urmele Athosului Românesc

După Dobrogea, care păstrează dovezi ale creştinismului apostolic, Buzăul este una din puţinele zone ale ţării care conservă urme materiale ale creştinismului primar, adică din perioada de început a pătrunderii şi răspândirii creştinismului la noi. Începutul iradierii creştine în zona Buzăului se consideră că ar fi jumătatea secolului III d. H., o dată cu creştinii (clerici şi laici) din Capadocia aduşi pe aceste meleaguri ca prizonieri de carpi şi goţi. Din rândul lor s-a ridicat ulterior Ulfila, hirotonit episcop la 341 pentru toţi creştinii din ţara getică, al doilea înalt ierarh semnalat pe cuprinsul de azi al Arhiepiscopiei Buzăului şi Vrancei, după Teofil al Goţiei. Creştini erau şi unii militari romani din castrul Pietroasele.

Istoricii bisericii noastre leagă apariţia monahismului buzoian şi de prezenţa audienilor în zonă. Erezia lui Audius asupra Trinităţii, respinsă de Sinodul de la Niceea (325), i-a atras exilul. Trecând Dunărea, el şi adepţii lui au propagat creştinismul şi au înfiinţat primele mănăstiri din Muntenia, în care se practicau viaţa monahală, fecioria şi asceza. Majoritatea monahilor din aceste mănăstiri erau autohtoni, căci goţii săvârşeau cultul în biserici amenajate în corturi. Audienii practicau ruga în zori de pe înălţimi către soare, către lumina necreată, asemenea altare audiene de rugă putând să fi fost Chilia lui Dionisie Torcătorul, Ghereta de lângă satul Nucu şi Uşa Pietrei, de la Ruginoasa.

Ştiri punctuale despre existenţa unei vieţi creştine organizate pe plaiurile buzoiene avem din timpul persecuţiei lui Athanarich împotriva creştinilor, 369-372. Analiza actului despre martiriul Sfântului Sava de la Buzău (Gotul) evidenţiază în această zonă o intensă viaţă creştină în parohii, mănăstiri şi episcopie. Populaţia autohtonă din obştile săteşti limitrofe Buzăului sau dinspre dealuri şi munţi avea o situaţie materială bună, bazată pe agricultură şi creşterea animalelor. Satele aveau biserici, preoţi, cântăreţi şi toate cele necesare serviciului divin.

Monahismul buzoian, printre cele mai vechi din ţară, a numărat la începuturi multe lăcaşuri pitite sub streaşina munţilor, cu biserici săpate în stâncă, amenajate în peşteri sau durate din lemn. Triunghiul sihăstriilor rupestre Aluniş-Nucu-Ruginoasa s-a impus atenţiei istoricilor Bisericii Ortodoxe Române nu doar prin vechime, ci şi prin continuitate şi intensitate, unele aşezăminte de aici având funcţii magico-religioase precreştine şi alcătuind apoi „cel mai vechi centru călugăresc cunoscut din Carpaţi, existent din epoca paleocreştină, secolele IV-VII”, format din „numeroase peşteri şi bisericuţe rupestre”, cu o „profundă tradiţie isihastă locală”, zona fiind „cea mai puternică vatră sihăstrească din centrul ţării noastre, după Dacia Pontică (Dobrogea)”. Aşezămintele monahale ale Buzăului au traversat perioada migraţiilor şi i-au supravieţuit, străbătând veacurile când mai multe, când mai puţine, când mai puternice sau mai firave, ducându-şi viaţa de sine înainte ca Nicodim să introducă în Ţara Românească vieţuirea monahală chinovială, viaţă pe care au îmbinat-o cu regulile cenobitice. În documentele de după înfiinţarea Episcopiei Buzăului aşezămintele monahale se reflectă ca un factor de unitate a românilor, de strângere a lor în jurul puterii statale centralizate, consolidând-o. Împreună cu poporul şi ţara, biserica a trăit şi binele şi răul, cunoscând perioade de avânt sau de stagnare, de bunăstare sau de decădere, fiind însă neîncetat unul dintre factorii noştri de stabilitate. În preajma Munţilor Buzăului s-a edificat treptat o tradiţie de vieţuire monahală, cu obiceiuri şi reguli, cu rugăciuni şi lecturi în singurătate, dar şi cu contacte cu alte centre sau chiar cu Athosul, fapte care au condus treptat la apariţia „celui mai important fenomen spiritual din ultimele trei secole ale celui de-al doilea mileniu de creştinism: reînnoirea isihastă”.

Secole de-a rândul bisericile săteşti au exercitat asupra enoriaşilor o atracţie irezistibilă. Nu numai pentru că viaţa lor începea acolo prin Sfânta Taină a Botezului, iar apoi toate evenimentele majore ale „marii treceri” se împleteau cu biserica, ci şi fiindcă învăţătura prin predică îi ţinea la curent cu faptele trecutului şi prezentului, le oferea modele morale, îi scotea din contingent, din efemer, racordându-i la cele veşnice. O şi mai mare atracţie au exercitat mănăstirile asupra credincioşilor mireni. Uşile mereu deschise ale bisericilor acestora, cântările şi rugăciunile cvasipermanente, duhovnicul de aici care asculta, sfătuia cu blândeţe şi da canonul potrivit, locurile tainice şi depărtate la care se ajungea anevoie, liniştea, împăcarea şi pacea din jur şi de pe chipul vieţuitorilor, toate acestea îi fascinau nespus. Nicăieri ca la mănăstire mentalul popular nu a realizat că venea dintr-o lume a aparenţelor trecătoare şi intra în cea a esenţelor nepieritoare. Închinarea la icoane (unele făcătoare de minuni), plata unui pomelnic, participarea la slujbe şi adorarea sfintelor moaşte însemnau cu adevărat o „uşurare” sufletească şi făcea ca „pelerinajul” la mănăstire să lase urme adânci, mijlocind o apropiere reală a credinciosului de Dumnezeu. Dacă se întâmpla ca omul să aibă acolo şi vreo rudă sau cunoştinţă mai apropiată şi să stea mai multe zile, întoarcerea viitoare spre curăţenie şi credinţă era cu mult mai trainică.

Există mărturii documentare, în special însemnări, că aşa s-au petrecut lucrurile şi în zona aşezărilor rupestre, spaţiul creştin cel mai vechi şi mai puternic din Eparhia Buzăului. Particularitatea de căpetenie a aşezămintelor monahale din acest areal rezultă chiar din denumirea lui, multe dintre ele având biserici săpate în piatră. Ca şi la Peştera Sfântului Apostol Andrei, creştinătorul Dobrogei, primele bazilici ale credinţei strămoşeşti au fost săpate şi aici în stâncă. Părăsite de mult şi înlocuite cu biserici de lemn, iar mai apoi de zid, peşterile amenajate ca lăcaşuri de cult, altarele de rugă spânzurate pe buza prăpastiei şi bisericile săpate parţial sau integral în piatră au caracterizat faza creştinismului primar românesc. Puţine sunt locurile din ţară unde se mai pot vedea aşezări monahale rupestre de odinioară. Este lăudabil efortul de conservare a lor, includere în circuite de turism monahal, restaurare sau chiar reactivare a unora dintre ele. În unele cazuri, e drept singulare, după risipirea călugărilor şi desfiinţarea lăcaşului, biserica lui de piatră a devenit biserică de mir (sau de enorie) pentru credincioşii din jur. De cele mai multe ori nu s-a întâmplat aşa deoarece satele erau mai la vale, la distanţe mari de centrele monahale rupestre.

Făcând precizarea că sintagma „Athosul românesc” aparţine lui C. D. Aricescu, propun cititorilor prezentarea câtorva dintre fostele altare de piatră din zona vestigiilor rupestre din Munţii Buzăului, însoţind episoadele şi cu imagini.

 

1. FOSTUL SCHIT  AGATON

Cele mai vechi aşezăminte monahale din zona vestigiilor rupestre buzoiene au fost mănăstirea Aluniş, din comuna Colţi şi mănăstirile Agaton, Bogoslov şi Motnău, din comuna Bozioru, ele înscriindu-se printre cele cca 30 semnalate în vechime pe Valea Bălănesei, de la Pârscov până la Goideşti. Mănăstirea Agaton fusese ctitorită la nord de satul Nucu, pe un versant al muntelui Crucea Spătarului. A avut biserica, hram Sfântul Ioan Zlataust, săpată în piatră pe o coamă de stânci, cam la 40 de metri, unde nu era posibil accesul dinspre vale, ci numai lateral şi dinspre culme. A avut deci o poziţie strategică bine aleasă, ca şi alte aşezăminte similare din alte părţi (Cetăţeni, Corbii de Piatră, Nămăeşti). Pe urmele mănăstirii Agaton putem merge înapoi, cu aproximaţia permisă totuşi de dovezile arheologice şi de relatările documentare, până înainte de secolul al XIII-lea. În chilia săpată în piatra din stânga bisericii s-au găsit fragmente ceramice de secol XIII-XV. În chilie „se nevoia de obicei sihastrul cel mai bătrân şi mai sporit în duhovnicie, care era totodată ieroschimonah şi egumen”. Ucenicii lui din jur duceau viaţă de sine, adunându-se în biserica de piatră la Sfânta Liturghie doar duminica şi de sărbători, priveghind noaptea, mărturisindu-se şi împărtăşindu-se. Mâncarea şi-o culegeau în cea mai mare parte din natură şi o consumau o dată pe zi, după asfinţit. Veacul al XVI-lea a debutat, cum se ştie, cu măsuri ferme de organizare bisericească, ele cuprinzând şi zona noastră prin înfiinţarea Episcopiei Buzăului, tocmai ca dovadă a existenţei aici a unui vechi şi puternic înrădăcinat creştinism, întreţinut de bisericile săteşti şi de lăcaşuri monahale de felul Agatonului. În timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521) călugărul Agaton, dacă mai trăia atunci, reuşise să facă din schitişorul său un aşezământ monahal important. Înainte fusese locaş sihăstresc, acum prin osteneala schimnicilor din jur se amenajează partea de lemn din spatele stâncii cu biserica, cum arată lăcaşurile capetelor de grinzi care se văd şi azi, schitul devenind astfel chinovie, viaţa de obşte neînlăturând însă cu totul schimnicia, „nevoinţa întru peşteri, pietre şi strâmtori”.

Actul de atestare documentară a Agatonului este un hrisov din 18 iulie 1587 dat de Mihnea Turcitul „sfintei şi Dumnezeeştii mănăstiri numită Motnău, unde este hramul Sfintei Troiţe şi mănăstirii Agaton, unde este hramul Sfântului Ioan Zlataust şi mănăstirii ce să cheamă Ioan Bogoslov ca să le fie ocină în jurul mănăstirilor”. După enumerarea hotarelor, se precizează că „această mai sus-zisă ocină a fost ocină domnească şi a fost pădure întreagă şi necurăţată, ci au curăţat-o călugării de la mănăstirile care sunt mai sus-zise cu securile şi cu foc şi cu multă trudă”. Dania urmărea întărirea mănăstirilor, arătându-se apoi: „Şi s-au înfrăţit fraţii din mai sus-zisele trei mănăstiri de a lor bună voie înaintea domniei mele ca să fie fraţi pe acest mai sus-zis loc şi ocină şi să se hrănească frăţeşte”. Deducem din act că locaşurile trăiseră ca schituri fără avere, devenind prin dania domnească mănăstiri înfrăţite. La leat 7159 (1650-1651) Matei Basarab înnoieşte moşnenilor din Scăeni  un act din 1524, de la Radu de la Afumaţi, întărit şi de alţi domni, acte „vechi şi stricate”, pe care domnul le văzuse, dând hotarele după ele. Aşa aflăm că Siliştea Scăenilor se învecina la 1524 cu mănăstirea Aluniş, iar Brădetul (partea dinspre munte a moşiei Scăeni) avea ca punct de hotar Vârful Agatonului. Înţelegem că la 1524 monahul Agaton trecuse de ceva vreme la cele veşnice, de vreme ce locul îi purta deja numele. Locaşurile miluite de Mihnea Turcitul fuseseră distruse de invazia tătarilor din 1596, dar Agatonul se refăcuse de ctitori mai modeşti, care îşi strecoară şi ei numele printre celelalte din pomelnicul de pe peretele altarului. Agatonul figurează în cartea de scutire de la Gh. Duca din 20 ianuarie 1678. Numele său mai este întâlnit în hrisovul lui C-tin Brâncoveanu din 15 martie 1697 de întărire a daniei făcută în urmă cu 110 ani de Mihnea. Îl regăsim şi în cărţile domneşti de milă date de Ştefan Cantacuzino (18 iulie 1714) şi Nicolae Alexandru Mavrocordat (1 aprilie 1720).

Ca o compensaţie la distrugerile provocate de tătari aşezămintelor monahale din acest spaţiu sacru, probabil la rugămintea episcopului Luca al Buzăului, Mihai Viteazul a ctitorit în acelaşi an (1596) mănăstirea Sfântul Gheorghe, cu biserică de lemn. Deşi Agatonul apare şi în cartea de scutire dată în august 1733 de Grigore II Ghica, după ce documentul anterior de acest fel – Mihail Racoviţă, 1731 – îl omisese, el îşi încetase existenţa în deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea, dovadă inscripţia „Florea ot Aluniş 7240” (1731-1732) de pe fereastra altarului, ca şi faptul că în 1742 nu figurează în hrisovul lui Mihai Racoviţă de reînchinare a tuturor lăcaşurilor monahale către Episcopia Buzăului. Apariţia Agatonului şi în acte din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este formală, după altele mai vechi, fără cunoaşterea exactă a situaţiei sale în momentul emiterii lor. Moşia celor trei mănăstiri înfrăţite trecuse în posesia altor aşezăminte din zonă, sau fusese treptat cotropită de moşnenii Scăeni. Pentru reconstituirea vechilor ei hotare, episcopul Cosma dă în 1786 o carte de blestem în care apar pentru ultima oară împreună tustrele numele fostelor aşezăminte miluite de Mihnea voievod.

La Bozioru există două obiective cu numele Agaton: Agatonul Vechi (Dărâmătura) şi Agatonul Nou, despre care am vorbit până acum. Nu este exclus ca aşezământul monahal să-şi fi avut începuturile la Agatonul Vechi şi din cauza prăbuşirilor să se fi mutat la noul loc, sau acolo să fi fost doar câteva chilii de schimnici. Este greu de precizat azi ce a fost la Agatonul Vechi. Aşezarea se află tot în vârful unei stânci sub care se deschide prăpastia. Pereţii rămaşi şi conturul „podelelor” arată că au fost trei încăperi, cu acces dinspre nord, pe zid fiind vizibile câteva scobituri pentru picior. Se cunosc şi urmele unor grinzi din lemn de la acoperiş. Prăbuşirile fac imposibilă orice datare, aşezarea dispărând înainte de secolul al XVI-lea. Din fostul schit Agaton (cel Nou) ruinele care se pot vedea astăzi sunt: un beci-ascunzătoare, podeaua, peretele sudic (având urme de decor incizat), altarul şi chilia din stânga lui. Beciul, plasat curmeziş sub „podeaua” bisericii, este exact de mărimea unei persoane culcate ghemuit. Cândva ascunzătoarea fusese mascată cu o lespede masivă de piatră. Legenda spune că aici s-a găsit o comoară, probabil odoarele vechi, „agonisita” stareţilor mai gospodari şi, fireşte, icoanele şi cărţile de valoare. S-a susţinut chiar că lada în care s-a găsit comoara a fost păstrată multă vreme de stareţa Agripina de la Mănăstirea Sf. Gheorghe. Legendele atrag aici mulţime de vizitatori, unii sperând să descifreze inscripţii „tainice”, să găsească grote noi sau intrări ascunse în camere secrete. Podeaua, cu contur precis decupat în stâncă, este unică, biserica nefiind compartimentată în încăperile tradiţionale. Păstrează urmele lăcaşurilor unor capete de grinzi verticale ce susţineau acoperişul de lemn, după prăbuşirea celui iniţial. În peretele sudic sunt săpate 2 strane şi o fereastră. Compartimentul cel mai interesant este altarul, în care nu încap decât 3-4 persoane alăturate. Are o fereastră, pe glaful căreia este incizat „Florea ot Aluniş 7240”. Ca şi alte bisericuţe rupestre, prezintă nişele proscomidiei şi diaconiconului, dar spre deosebire de altele, conservă 2 pomelnice gravate în stâncă de o parte şi alta a ferestrei. Primul: „Pomenirea Neagoe Voevod/ Pomenirea arhiep(is)c(o)p Dosite(i)/ Pomenirea monahia Teodora/ Pomenirea monah Agaton”. Între primul şi al doilea rând s-a adăugat mai târziu, cu scris mai mic şi mai inestetic: „Pomenirea Manea i Dumitru/ i Vlad i Ilinca i Mihai”. Pomelnicul din dreapta ferestrei: „Pomeni/rea Io Moisi/ Voevod/ Pomenirea/ Io Vlad/ Voevod/ Pomenirea/ Io Venti/lă Voev/od i Ra/da i Po/agon(i) ? Vodă/ stu ? Vodă/ ghi ? Stan i Nea/goe”. De observat formele slavoneşti „pomianiti”, „voevoda” şi „i” (şi), iar la al doilea pomelnic, între numele Rada şi Stan, deşi literele chirilice sunt foarte clare, apărând tot aşa şi în transcrierea din 1871 a pictorului Henri Trenk, însoţitorul în zonă al lui Alexandru Odobescu, cele două nume după care am notat ?, urmate în pomelnic de determinantul Vodă, nu au sens. Referitor la al doilea pomelnic, s-a observat că succesiunea domnitorilor din veacul al XVI-lea este corectă, iar Rada este numele doamnei lui Vlad Vintilă de la Slatina (de fapt, de la Sărata, judeţul Buzău, unde avea proprietăţi). Deasupra intrării în altar, în interior, se disting litere dintr-o altă inscripţie, devenită ilizibilă prin măcinarea stâncii, despre care profesorul Bazil Iorgulescu susţinea că, citită invers, dezvăluia locul comorii. Vom încheia arătând că toate cercetările despre Agaton au surprins „etapa Neagoe Basarab a complexului monastic isihast”, adică dintre vârstele lui, maturitatea şi finalul, în vreme ce începuturile şi copilăria se pot doar aproxima.