Pe urmele lui Iisus Hristos
În afară de participarea la slujbele duminicale și din sărbători, există în viața mirenilor creștin-ortodocși și momente speciale de comuniune: umano-divină, originare în acte și creații omenești, pămîntene ori – rarisim – divino-umană în revelații, cerești. 
Ca ins obișnuit, mărturisesc că, în afara participării la slujbele Bisericii, mi se întîmplă rar să am trăiri excepționale de înălțare sufletească meritînd consemnări. O asemenea exaltare am avut prilejul de a o experimenta în 1999, cînd am făcut un pelerinaj în Israel. Am și scris, la întoarcere, un text de circa treizeci de pagini A4, pe care l-am făcut public printre pelerinii de la Biserica Icoanei.Am realizat atunci că poți dobîndi pecetea de neșters pe care ți-o conferă un asemenea drum, dacă ai avut ocazia și puterea să te sustragi tentațiilor… excursioniste (fie-mi permisă vocabula eufemistică, pentru a nu folosi un sinonim necreștin!); poți căpăta, adică, numai dacă Dumnezeu ți-o îngăduie, calitatea de hagiu. Cercetînd biografia și opera Olgăi Greceanu, am perceput că a beneficiat de acest dar; o dovedesc paginile sale intitulate Pe urma paşilor Tăi, Iisuse și operele plastice următoare momentelor de grație din 1933 – anul pelerinajului ei în Israel.
Mulțumită prieteniei cu Lucian-Mihai Marin, mi-a fost semnalat un spectacol teatral inspirat de jurnalul de călătorie al Olgăi Greceanu jucat pe scena de la ARCUB. Regia și scenariul sînt semnate de Eliza Bercu-Bodeanu, coregrafia aparține lui Arcadie Russu, maestrul de sunet e Alexandru Petrescu, iar maeștrii de lumini sînt Alexandru Macrinici și Alexandru Mihăilă. După cum mărturisește actrița-regizoare-scenaristă Eliza Bercu-Bodeanu, actorii Vitalie Bantaș, Amalia Ciolan, Afrodita Androne, Liliana Pană, Ana Maria Bercu și Maria Radu, care au dat viață piesei de teatru la care mă voi referi în aceste însemnări, intitulate Urma pașilor Tăi, sînt creștini ortodocși care frecventează biserica.
Mă voi folosi în continuare de un text-mărturie compus cu amabilitate de însăși Eliza Bercu-Bodeanu, trimis mie ulterior vizionării spectacolului de același generos prieten Lucian-Mihai Marin. Din această sursă sigură aflu că spectacolul s-a născut din dorința de a pune în practică o nouă metodă de lucru… [anume una] din perspectivă creștină. […] Olga Greceanu ne-a lăsat o scriitură atît de potrivită pentru interpretarea teatrală, încît de la prima lectură am știut că vreau să interpretez acest text, vreau să-l spun de pe scenă. Odată cunoscut, jurnalul de călătorie al Olgăi Greceanu a fascinat-o pe Eliza Bercu-Bodeanu: Am început să nu mă mai despart de această carte, descoperind tot mai multe și mai multe lucruri care mă convingeau că în acest spectacol trebuie să fim mai mulți. Găsind echipa de actori profesioniști creștini doritori de a transpune scenariul pe scenă, a urmat o perioadă de lucru foarte interesantă și unică în viața noastră a tuturor. Am lucrat un an… Primul spectacol a fost jucat în data de 9 aprilie 2014, la sala ARCUB, în postul Paștelui… Au urmat alte șase reprezentări, dintre care ultimele două în 25 noiembrie și 18 decembrie 2015. Dintre cronicile apărute la timpul cuvenit, ar fi de reținut frazele datorate Elenei Dulgheru: O coregrafie atent concepută a mişcărilor scenice geometrizează un spaţiu abstract, al cărui unic element decorativ este o mică plantă de ghiveci, pe post de sicomor biblic. Veşmintele de in alb ori de culoarea nisipului, extrase din garderobele de vară de ultimă oră (unul singur e negru, simetrizînd raportul 6:1 al genurilor), veşminte urbane, dar totuşi atemporale, sugerează spaţiul deşertic al dramei hristice, cel de azi, ca şi cel de-acum două mii de ani.// Destinat publicului care a primit revelaţia evanghelică, spectacolul adînceşte şi materializează locurile emoţionale preexistente în bagajul cultural creştin, nepotenţînd producerea altora noi […]. Este primul pas al demuzeificării culturii confesionale, pas început în epoca interbelică, [dar] curmat brutal de tăvălugul ateu şi aflat acum în timidă dezmorţire.[1]
Jocul actorilor (ajuns de-acum la maturitate – dacă-mi este permisă o asemenea apreciere profană vizînd armonizarea aproape fără cusur a celor șapte voci/identități, fiecare trimițînd la trăirile poliedrice ale unui eu creator genialoid) a devenit mai mult decît convingător: este profund-emoționant, căci, luînd parte la spectacol, cu greu îți poți stăpîni lacrimile, simțindu-te adeseori înălțat pe aripile rugăciunilor fierbinți și originale așa cum numai o trăitoare precum Olga Greceanu le putea concepe. E greu de evidențiat cineva anume, omogenitatea celor șapte interpreți fiind impresionantă. În afară de actrița-regizoare Eliza Bercu-Bodeanu, o mențiune specială ar merita Ana Maria Bercu, fiindcă, pe lîngă actriță convingătoare, ea se dovedește și o pianistă sensibilă (mă aștept, în continuare, în ceea ce-o privește, la o carieră fulminantă nu numai pe scenă, ci, eventual, și pe platourile de filmare!).
Confruntînd amintirea (încă proaspătă a) replicilor dramatice cu textul Olgăi Greceanu, țin să glosez că în seara de vineri, 18 undrea 2015, m-aș fi așteptat și la transpunerea unuia dintre cele mai pătrunzătoare gînduri ale pelerinei, anume cel referitor la semenii aflați în nevoie – cîți nu sînt, Doamne, pe fața pămîntului!? – mai ales după tragicele experiențe din Bucureștiul toamnei lui 2015: Sîntem toți păcătoși. De două mii de ani niciunul dintre cei ce trec în susul și în josul acestei străzi (i.e. Christian Street; dar, deopotrivă, adaug, niciunul dintre oamenii ce trec pe toate străzile lumii ori se agită, ei înșiși avînd nevoie de ajutor, protestînd prin piețe, în speranța că vor fi auziți de cei aflați temporar la putere) nu vă poate ajuta nici prin cuvînt, nici cu porunca, nici întinzînd mîna spre voi. Paraliticul niciodată nu se va mai scula, orbul niciodată nu va mai putea vedea, și totuși… „dacă ar fi credința ta cît un grăunte de muștar…“ Ce-a vrut să transmită artista, premonitoriu, generațiilor noastre, e că toate relele ce ni se petrec din cauza slabei noastre credințe pot fi contracarate, aplanate, condiția fiind clară ca lumina zilei: (re)încreștinarea, reconsiderarea raporturilor noastre cu Dumnezeu, adîncirea în rugăciuni pentru sine și pentru semeni…
Consemnez cu uimire, parcurgînd biografia Olgăi Greceanu, că ziua de vineri, dedicată vizionării acestui spectacol, a avut o semnificație tulburătoare, așa cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă părintelui Sofian Boghiu, în care unica femeie cu drept de a cuvînta de la amvon îi mărturisea, între altele, un vis din copilărie. Avea doisprezece ani cînd s-a îmbolnăvit atît de grav, încît părinții, la sfatul medicilor, se pregăteau de un deznodămînt tragic. Și atunci, noaptea, a visat o groapă lîngă care stătea Iisus. E pentru mine?, a întrebat ea, iar răspunsul Domnului i-a rămas pentru toată viața întipărit în minte: Groapa e pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrînă, într-o zi de vineri. Într-o pagină de jurnal, octogenara nota: Bătrînă sînt de mult. În fiecare vineri mă gîndesc: „Să fie azi sau altă dată?“ Vinerea în care a trecut la Domnul a fost cea din 17 noiembrie 1978; încă mai lucra la pictura schitului Darvari, din București, pe care l-am frecventat eu însumi, în perioada dinaintea transformării sale în biserică mînăstirească… Pot adăuga acum, după invitația de a cunoaște piesa Urma pașilor Tăi, în viziunea regizorală a Elizei Bercu-Bodeanu tocmai într-o vineri, o rugăciune de mulțumire că Pronia Cerească mi-a făcut cel mai frumos și potrivit cadou din cîte se puteau imagina în preajma Nașterii Domnului!
Decorul minimalist, costumele de o sobrietate rustic-arhaică, muzica preponderent preclasică, jocul de întuneric și lumină, coregrafia de un dinamism adesea amețitor, replicile de o acuratețe aproape impecabilă (totuși, cum mai știa să strige-șoptit Olga Tudorache!) fac din spectacolul de la ARCUB o reușită. Mirarea mea față de numărul mic de spectatori ai serii din antepenultima vineri a postului Nașterii Domnului e mîngîiată doar de faptul că punerea în scenă durează din aprilie 2014, cei interesați avînd suficient timp de a se fi împărtășit din acest dar artistic… Totuși, (mă) întreb: de ce, inerțial, preoțimea bucureșteană nu ia act de manifestări culturale ca aceasta, spre a-și îndemna enoriașii la împreună-prelungire și în afara Bisericii a lucrării necesare armonizării vieții comunitare creștine?…
Distribuirea ingenioasă a înălțătoarelor gînduri ale Olgăi Greceanu mai multor actori – șapte la număr, cifră simbolică[2] –, mă obligă la o paralelă dramatică, în calitatea mea de om al școlii, cu monologul necreștin neomodernist al lui Marin Sorescu din Iona, care a făcut atîta vîlvă în anii 1970-1980[3], opțiune imuabil-curriculară de peste un sfert de veac! În timp ce piesa zglobiu-ateistă a scriitorului membru de partid comunist ce-a cochetat apăsat și cu neo-comunismul postdecembrist cel înfipt obraznic în fotoliile puterii politice este… „canonică“, remarcabile reușite scenice precum Urma pașilor Tăi ori Întoarcerea zidarului[4] sînt quasinecunoscute. La aproape trei decenii de la debarasarea de ideologia oficială ateistă, mă încumet să îndrept atenția intelectualității cu greutate în domeniul învățămîntului – profesori, evaluatori, inspectori etc. – asupra acestui gen de teatru creștin, căci soluția redresării noastre morale ca popor trebuie făcută nu prin „educație sexuală“, cum cer cu disperare anumite ONG-uri stipendiate vest-european, ci îndeosebi prin încreștinarea tinerilor.
Închei, odată cu actorii de la Teatrul Naţional şi de la Teatrul Mic, evocînd iarăși textul originar (și parafrazîndu-l ușor) că în timpul reprezentației m-a cuprins un melanj sentimental: un fel de timiditate, de șovăială, de blîndețe, de resemnare chiar; pot spune, cu toată convingerea, că simt că nu mai păstrez nicio urmă de supărare față de nimeni din cei ce m-au supărat… Ce înțeles mai are un rău ce mi s-a făcut mie, cînd Fiului lui Dumnezeu I s-a făcut atîta rău și El a iertat?…
București, 23 undrea 2015 – 4 gerar 2016.
NOTE:
[1] http://ziarullumina.ro/urma-pasilor-tai–si-pe-urmele-olgai-greceanu-90881.html
[2] Șapte zile ale săptămînii, șapte sfere cerești și îngerești, cele șapte trepte ale desăvîrșirii (prin trei virtuți teologale: credința, nădejdea și dragostea și patru virtuți cardinale: dreptatea, puterea, prudența și cumpătarea), cele șapte culori ale curcubeului, cele șapte note ale gamei diatonice, șapte stele ale Ursei Mari, șapte orificii ale corpului uman, număr-cheie al Apocalipsei (șapte biserici, șapte stele, șapte duhuri ale lui Dumnezeu, șapte peceți, șapte trîmbițe, șapte capete, șapte potire, șapte pedepse, șapte împărați etc.) (Cf. și Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Editura Artemis, pp.289-296).
[3] Cele patru tablouri sînt menite unui singur actor! Un articol critic am publicat despre această piesă la http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Iona-b1-p38.htm
[4] O cronică a spectacolului realizat de o altă trupă de teatru creștin, anume Compania teatrală „Civic Art CvM“ am publicat la