„Icoana veche zugrăvită

Cu chipul blândului Hristos,

Mi-aduce aminte chipul mamei,

Rugându-se spre ea duios”.

Traian Demetrescu

 Dumitru Pupăză

Şcoala care caută, de atât amar de vreme, să-şi cizeleze rosturile pedagogice, spre reale înfăptuiri, nu va putea găsi niciodată ceea ce doreşte, decât în marile principii de educaţie, ce izvorăsc din inima unei mame. Dacă toate idealurile pedagogice s-ar coborî ca să primească, în sânul lor, aceste principii creatoare de multă putere umană, neapărat că ţelurile sociale, ar avea mai multă lumină şi cre­dinţă în toată organizarea lor, adeverind cuvintele lui Lighart care spune: „Mama nu este liniştită de pedagogie, ea produce această ştiinţă, după cum sânul său produce lapte”. Întreaga viață spirituală a copilului se dezvoltă sub puternica înrâurire a Mamei, care-şi devotează întreaga ei viaţă lui, fiindcă ea înţelege că a fi mamă, nu însemnează numai a da copilului lumina zilei, ci tinde a se da lui însuşi, în întregime binecuvântându-1 cu o iubire pe care numai Mântuitorul Lumii a cunoscut-o şi-a susţinut-o. „O mie de ani de-aş trăi n-aş putea uita educaţia religioasă primită de la mama”. (Lamartine)

Iubirea de Mamă este cea mai sfântă dintre iubirile omeneşti. Necontenita ei grijă, bunăvoinţa şi indulgenţa, toată truda şi munca depusă pentru dezvoltarea sufletului copilului, ori de unde ar veni, nu pot avea atâta influenţă, ca acelea care vin de la ea, fiindcă pe celelalte nu le poate însoţi dragostea maternă, cea mai puternică forţă de realizare a educaţiei. Ca putere caracteristică a unei mame, putem cita devotamentul. Ea nu trăieşte decât pentru copiii ei, toată existenţa ei este sacrificată pe de-a-ntregul lor. Şi sunt atâtea lucruri bune de învăţat, de la o mamă. Mama doreşte întotdeauna ca creaţiunile ei să ajungă la un nivel cât se poate de înalt. Şi pentru aceasta, toată mărinimia sufletului său i se rupe în părţi sfinte, şi cu atâta dragoste se dăruieşte tuturor.

O vezi de multe ori, istovită, dar are pe buze, adânca bucurie, de a fi putut să treacă toată căldură şi puterea ei de creaţiune copiilor, la care priveşte ca la lumina soarelui. Toate nădejdile ei sunt puse în marea sărbătoare a zilei de mâine, pentru triumful realei valori a sufletului copilului. „Mama este izvorul vieţii eterne, iar copilul, este vestitorul victorios al viitorului”. (Emile Zola, „Munca”).

Luând de la început firul vieţii noastre, vedem că nimic nu stăruie mai mult în orice amintire ca Mama. Cuvântul ei întotdeauna plin de adevăr, de cinste, de eroism a sădit în sufletele noastre virtutea pregătitoare pentru marea biruinţă a vieţii. Avem atâtea exemple în întreaga literatură de statornicia icoanei Mamei în suflete.

Mama lui David Copperfield a lui Dickens, mama lui Jak şi Piciul lui Alphonse Daudet, mama lui Iluşa din „Precocii” lui Dostoievski şi „Bunica” lui Delavrancea, sunt icoane nemuritoare de abnegaţie şi eroism, care au vorbit sufletelor din epoca copilăriei nevinovate până în prag de mormânt, numai şi numai de bine. Amintirea lor are în suflet un colţ de poezie plin de farmec, din care au izvorât atâtea îndemnuri şi atâta putere, pentru progresul omenirii.

„Am acel sentiment, că în făptura mamei mele, este ceva pe care moartea nu poate atinge”. (Pière Lotti).

Aşadar, cheia oricărei virtuţi este mama. Cum scopul şcolii aste formarea a cât mai multe virtuţi şi cum mijloacele pe care le are la îndemână Mama, duc în mod sigur la desăvârşirea lor, este neapărată nevoie ca şcoala să împrumute aceste principii ca să devină şi ea o adevărată mamă. Atunci şcoala ar avea în organizarea ei cea mai frumoasă pedagogie, pe care neamuri de-a rândul, atâţia profeţi şi apostoli au căutat să i-o imprime adânc.

Cea mai înălţătoare pildă de muncă şi jertfă pentru creşterea şi ocrotirea copiilor ne-o dă Mama. Numai ea posedă toate delicateţile sufletului omenesc şi munceşte din răsputeri ca să le dea moştenire copiilor. În împlinirea acestei sfinte munci, ea simte o înaltă chemare.

Pentru aceasta, cu drept cuvânt a spus Amiel, că „oamenii mari sunt copiii mamelor lor”. Ea săvârşeşte totul numai şi numai prin blândeţe, şi reuşeşte să înalţe pe alţii numai prin iubirea caldă şi dezinteresată.

Mama este păstrătoarea trainică a tradiţiilor sfinte ale Neamului, la care ţine morţiş să fie sădite puternic în inimi de copii. Dar mai presus de toate, ea voieşte cu tot dinadinsul să formeze fiecărui copil o conştiinţă curată, demnă de marii săi străbuni. Datoria mamelor noastre a fost împlinită numai atunci când ne-au făcut să simţim şi să cunoaştem întreaga realitate naţională a neamului nostru. De aici au izvorât şi s-au pregătit toate jertfele şi tot eroismul pe care generaţii întregi le-au sacrificat Unirii şi închegării neamului românesc – marea datorie a vremii de azi este să muncim necontenit la crearea şi strălucirea sufletului românesc. Şi am toată convingerea că mamele nu vor pregeta o clipă să se desăvârşească şi această dorinţă. Iată ceea ce poate alcătui o întreagă pedagogie. Şcoala este datoare s-o împrumute neîntârziat, ca să poată fi şi ea socotită ca o inimă de mamă iubitoare şi înţelegătoare.

(Revista Învăţătorimii Gorjene, Nr. 12/1930)