Convinși că icoana românească pe sticlă este un domeniu de o frumusețe și bogăţie aparte, ne-am propus să vă invităm într-o călătorie concepută sub forma unui serial ale cărui episoade vor detalia numeroase aspecte referitoare la originea icoanei pe sticlă, la centrele unde, de-a lungul secolelor, din generaţie în generaţie, s-a transmis meşteşugul picturii pe sticlă, la iconarii cunoscuți sau anonimi, la repertoriul tematic, limbajul plastic și multe altele. Nutrim speranţa ca această călătorie, în ansamblul său, să reprezinte o contribuţie cât de mică sub aspectul relevării valorii istorice, teologice, estetice şi tehnice a icoanelor pe sticlă, deschizând încă o fereastră spre înţelegerea acestor comori de simţire românească.
Icoana pe sticlă, gen artistic distinct
Departe de a fi un simplu obiect, fenomen sau modă, icoana pe sticlă este o superbă operă de artă, un moment aparte al istoriei civilizaţiei românești.
Practicat aproape în exclusivitate în Transilvania, în centre rurale şi urbane, începând din secolul al XVIII-lea până în zilele noastre, meşteşugul picturii pe sticlă a contribuit la naşterea unuia dintre cele mai originale genuri ale artei româneşti – icoana pe sticlă.
Frumusețe scrisă pe glajă, taină a luminii și culorii, icoana pe sticlă este o comoară de candoare, prospețime și vioiciune. Plămădită din sufletul, credința și harul țăranului român, aceasta, ca orice comoară, cere a fi descoperită, deslușită și păstrată la loc de cinste. Iată și motivul pentru care ne-am propus să călătorim cu cugetul și sufletul în lumea fascinantă a icoanei românești pe sticlă.
Originea picturii pe sticlă
Amplu dezbătută de specialişti, problema apariţiei şi dezvoltării picturii pe sticlă în Transilvania a fost, și continuă să fie, subiectul multor controverse alimentate de lipsa documentelor şi a icoanelor datate înainte de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Corelând, însă, fenomenul picturii româneşti pe sticlă cu cel al picturii pe sticlă din Europa Centrală, din care cu siguranţă descinde, majoritatea cercetătorilor consideră că pictura pe sticlă a pătruns pe pământ transilvănean în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, infiltrându-se aici din zonele răsăritene ale Europei Centrale (Bavaria, Boemia, Austria Superioară, Silezia, Moravia, Galiţia, Slovacia) prin intermediul negustorilor ambulanţi care vindeau obiecte de cult specific catolice, produse în centrele de pictură pe sticlă din aceste regiuni.
Secolul al XVIII-lea în Transilvania
Pătrunderea şi apoi răspândirea picturii pe sticlă pe teritoriul Transilvaniei au fost posibile datorită climatului social-politic al acestei regiuni la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea. Evenimentul cu cele mai dramatice implicații în viaţa românilor ardeleni l-a constituit, fără îndoială, instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania (1691), care va transforma poporul român într-o naţiune tolerată şi dezbinată spiritual prin actul unirii cu Roma, soldat cu instituirea cultului greco-catolic. Persecuţiile religioase la adresa populaţiei ortodoxe se vor solda cu desfiinţarea multor mănăstiri şi centre de pictură aferente acestora. Forţată să părăsească atelierele mănăstireşti, arta va cunoaşte o nouă orientare, pătrunzând în ambianţa laică a meşterilor populari ce vor activa tot mai intens spre a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, practicând o artă ţărănească propriu-zisă. În acest gen de artă ai cărei comanditari şi artişti provin în general din acelaşi mediu, cel ţărănesc, se înscrie şi pictura pe sticlă. Din acest motiv, meşteşugul se dezvoltă cu precădere în mediul rural, unde iau naştere adevărate centre de pictură pe sticlă, a căror activitate va continua până în prima jumătate a secolului al XX-lea. În paralel cu arta iconarilor țărani, devenită cu timpul producție de masă, icoana pe sticlă va cunoaște realizări de excepție ca urmare a practicării ei și de către iconari specializați în pictura pe lemn, cunoscători ai meșteșugului și erminiilor.
Pe lângă schimbările majore, la nivel politic, social şi religios, secolul al XVIII-lea va aduce în Transilvania și schimbări în plan economic, precum dezvoltarea industriei manufacturiere. Ca şi în celelalte regiuni ale Europei Centrale apariţia picturii pe sticlă va fi condiţionată de funcționarea manufacturilor de sticlă în cadrul cărora se va perfecționa tehnica de obţinere a sticlei plane sau a „geamului tras”. Primele ateliere identificate documentar sunt glăjăriile de la Braşov şi Râşnov (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea), iar cea mai productivă şi longevivă glăjărie transilvăneană este cea de la Porumbacu de Sus din Țara Făgărașului, care deservea atât pieţele locale, cât şi piețele din Balcani.