Poveste de Crăciun

Demult, demult, să fie vreo două mii de ani de atunci, trăia în pămînturile faraonilor un negustor bogat ale cărui caravane străbăteau deșerturile, ducînd apusului parfumurile și pietrele prețioase ale răsăritului, iar răsăritului cerealele și fructele apusului.

Și așa, odată, cînd vînturile dinspre nord se întețiseră, porni o caravană spre Palestina, condusă chiar de marele bogătaș. Zeci de cămile cărau mărfuri de preț, iar pe lîngă ele măgăruși răbdători duceau în spinare hrană și apă pentru animale și oameni. Drumul era pietros și uscat și vîntul sufla tare. Cînd bolovanii, care răniseră picioarele animalelor de povară, fură acoperiți de pulberea alb-cenușie a deșertului, o furtună începu să rotească în aer milioanele de ace ascuțite ce alcătuiau nisipul și să le arunce în ochii oamenilor și animalelor.

– Stăpîne, o peșteră, iată o peșteră! Să ne adăpostim înăuntrul ei, să ducem animalele acolo, spuse unul dintre slujitorii negustorului.

Intrară. Peștera era mare. Cîndva, pietrele în care o săpaseră ploile primăverii fuseseră albe, dar cu vremea fumul de la focurile păstorilor ce se adăpostiseră acolo le înnegrise. Erau și acum focuri și păstori, dar loc se mai găsi și pentru noii veniți. Obosiți de vremea rea drumeții, după ce avură grijă de animale, adormiră. Spre dimineață un răget slab îi trezi. Chiar la intrarea în peșteră una dintre măgărițele ce căraseră apă adusese pe lume un măgăruș plăpînd. Micuț, cu blănița încă udă, pe piciorușele subțiri și tremurînde, abia își putea ține greutatea trupului.

– Ce facem acum cu asina aceasta? întrebă negustorul. Dacă o luăm imediat cu noi pe drum o să-i moară mînzul și o să se prăpădească și ea. Mai avem multă cale de străbătut.

– Lăsați-o aici. După peșteră este o pășune cu iarbă. Asina va paște cu turmele noastre. Cînd vă veți întoarce, o veți găsi odihnită, iar mînzul va fi voinic.

Afară vîntul se potolise. Se luminase de-a binelea. Caravana porni. Păstorii, cu turmele behăind, părăsiră și ei peștera, doar asina rămase să-și lingă mînzul. I se părea așa de frumos și îl lingea cu atîta dragoste, încît firele blănii lui pufoase se ondulau valuri, valuri pe unde trecea limba blîndă a mamei. Cu o mișcare a capului asina și-l apropie de trup și își frecă ugerul de botișorul lui cald. Proptindu-se pe cele patru piciorușe, mînzul începu să sugă și să înghită grăbit laptele minunat al mamei sale. Așa trecu ziua. Spre seară doi drumeți osteniți, un bărbat vîrstnic și o tînără copilă își căutară adăpost în peșteră. Mînzul se sprijini de mama lui și-și închise pleoapele, dar deodată o lumină mare făcu să strălucească totul în jurul lor. Părea că întregul văzduh este scăldat într-o pulbere de aur și argint și, chiar în fața lui, un păstor cu haine de lumină îl îndemnă să-l urmeze.

– Să fie păstor? – își întrebă el mama toropită de somn. Ceilalți păstori nu au aripi ca acesta.

Măgărușul porni după îngerul care-l duse la ieslea unde Se născuse Pruncul Iisus.

Acolo Maria, Maica Domnului, neavînd hăinuțe potrivite, încerca cu mîinile să-I încălzească piciorușele fără să reușească. Măgărușul privi în ochii Ei și înțelese. Se apropie cu blănița lui moale într-atît încît Pruncul putu să o atingă cu piciorușele. Răsuflarea caldă a mînzului Îl încălzi și Copilul Sfînt zîmbi pentru prima oară!

O, Doamne, ce fericire! Cerul era deschis și veneau cîntînd în peșteră șiruri, șiruri de îngeri să se rînduiască în jurul Fecioarei și al Pruncului. Știa măgărușul că pictorii nu-l vor picta și pe el în pozele nașterii sfinte, dar era bucuros.

Și mai bucuros a fost cînd, a doua zi, pe spinarea mamei lui asina, avea să înceapă călătoria spre țara faraonilor Pruncul, ca să fugă de furia lui Irod.