Practica unui fir de ață

Găteala tivurilor este titlul unui nou dosar pe care România l-a înaintat spre a fi inclus, după evaluare, în lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO împreună cu Albania și Turcia (coordonator), parteneri cu care împărțim multe alte practici culturale.

Alegerea unui titlu potrivit a fost o etapă dificilă în tot acest proces. Aceste două cuvinte,                  „Găteala tivurilor” cuprind ceea ce au lucrat milioane de femei, timp de sute de ani, ori de câte ori au început și au terminat de lucrat o piesă de port. La baza „Gătelii tivurilor” stă o practică ce conține deopotrivă pragmatism și simbolism tradus în expresie personală, estetică, identitate. Este istorie textilă condensată de-a lungul marginilor pieselor tradiționale ce îmbracă omul și casa.

Găteala tivurilor presupune atât pregătirea cât și gătirea, împodobirea lor. Este o practică ce s-a născut din nevoie și a fost dusă la rang de artă purtabilă. A generat meșteșuguri noi, mode noi, a inspirat piese de lux, exporturi și ne-am întors la ea acum pentru că am simțit-o vulnerabilă și n-am vrut să o pierdem. Majoritatea oamenilor s-au obișnuit să vadă danteluțe industriale aplicate mai mult sau mai puțin inspirat pe tot felul de piese vestimentare de serie și poate că nici măcar nu se mai întreabă: dar ce caută dantela pe margini ?

Ca să explicăm asta, trebuie să spunem două povești. Povestea noastră și povestea Gătelii tivurilor, așa cum am redescoperit-o noi.

Noi suntem Semne Cusute, am început să aducem „iile în on-line” din 2012. Ne-am închegat ca o comunitate în 2014, lucrând cămăși cu altiță ca odinioară, respectând: principii de croi, materiale și tehnici, cu scopul de a demonstra că arta cămășii cu altiță este o practică vie pe care o transmitem mai departe. Acum suntem 62.000 de membre iar numărul altor grupuri on-line dedicate iilor a trecut de sută – în țară și diaspora. În 2022 am primit Premiul Europa Nostra pentru Educație, training and skills, datorită metodelor folosite și rezultatelor obținute. Tot în 2022 dosarul a fost înscris în UNESCO.

Cu această experiență în spate, am pornit să studiem următorul subiect nu doar acasă, ci în oglindă cu alte culturi. Am fost invitate într-un proiect Horizon, Tracks4Crafts, co-finanțat de Uniunea Europeană și coordonat de către Universitatea din Antwerp, ca proiect pilot. Lumea academică studiază cum procedăm noi pentru a păstra, transmite și valoriza elemente de patrimoniu cultural imaterial.

Și pentru că am vrut să profităm de ocazie și să aducem beneficii pentru România, am ales să studiem o „cenușăreasă” aproape uitată sau ocolită de specialiști: dantelăriile realizate cu acul. Nu ne-am limitat la granițe pentru că noi am înțeles de mult că textilele tradiționale sunt în fapt cele mai interesante dovezi de globalism, înainte ca acest cuvânt să existe. Prin urmare am documentat și am studiat, prin comparație, mai multe tipuri de dantelării, din mai multe spații și perioade istorice.

Grecia, Italia și Turcia, prin textilele vechi de secole păstrate în muzeele lor, ne-au ajutat să înțelegem devenirea meșteșugului dar și să ne înțelegem mai bine cultura noastră. Iar cele mai puternice confirmări le-am primit în Muzeul Ashmolean din Oxford: ce s-a lucrat în Bucovina pe vremea bunicelor noastre păstrează aceleași principii logice, bune, validate în timp, ca cele de la textile din estul Mediteranei din sec X – XV.

Prin urmare am folosit oportunitatea participării în proiect pentru a studia elementul pe care dorim să-l protejăm împreună cu meșteșugul în sine nu doar în context național, ci și în raport cu alte spații culturale cu care de-a lungul timpului noi am fost conectați, ca să îl înțelegem pe deplin.

Este fascinantă evoluția acestui meșteșug care este de fapt mai dificil decât broderia: presupune lucrul cu acul în aer printr-o creștere organică din tiv. Laț după laț, nod după nod, acul transformă un simplu fir în structuri ornamentale. Am analizat și momentele de glorie și pe cele critice, pentru a-i înțelege ecosistemul și nevoile legate de păstrare, transmitere și valorizare.

De-a lungul timpului, spațiul românesc a primit mai multe influențe – din est, din vest și le-a adaptat și le-a integrat cu măiestrie astfel încât să continue practica Gătelii tivurilor, în aceeași poveste coerentă, cu diversitate regională, cu amprentă personală.

Iar asta ne confirmă ceva clar: că gusturile se schimbă și frumosul se redefinește mereu. Dacă ceva rămâne neschimbat trebuie că este cea mai bună metodă de a face lucrurile: cea practică, pragmatică. Pregătirea și gătirea tivurilor s-a născut dintr-o nevoie simplă: acolo unde pânza se taie, marginile se destramă. Urmând principiul: „dacă-i musai, cu plăcere”, creatoarele au decis să protejeze cu grație.

Gătirea tivurilor este în același timp găteala ca finalizare dar și gătirea ca împodobire.

Marginea textilelor (mai ales pentru pânzele fine) este vulnerabilă: loc de destrămare, de uzură, de rupere, de tranziție și trebuie protejată funcțional și simbolic, magic.

Este de fapt o logică structurală foarte veche ce generează o margine protejată funcțional și simbolic.

Logica este simplă și ingenioasă și există elemente de urmărit: un ajur mic și robust deasupra tivului nu este acolo de florile mărului ci are rol de consolidare, nu doar estetic; găurelele duble rezultate prin fixarea tivului și bază pentru ajur întăresc pânza în zona respectivă și fixează tivul mic rulat. Dincolo de tiv vine ornamentul lucrat în aer, dezvoltat organic pe baza punctelor de fixare. Ornamentul se dezvoltă ca o rețea de noduri și se folosește și la unirea foilor de pânză între ele. Prin alternare între plin (nod) și gol (nod lipsă) se generează modele cu ritm și simetrie.

Pentru că este o practică absolut necesară a fost îmbogățită în timp cu valoare și sens, mai ales în zonele vizibile ale pieselor de port. „Cheițele”, „Gura mânecii”, „Gura cămășii” spun o poveste. Ele apără creația în sine contra destrămării și uzurii dar apără și pe purtător împotriva relelor nevăzute. Conceptul poate fi exprimat și cu efort minim dar intenție vizibilă sau poate fi dezvoltat în ornamente impresionante.

Denumirile locale, regionale sunt multe și ne pot dezorienta: bibiluri, mofturi, țacuri, cheițe, ajururi, colțișori cu acul, zăfșori, mărunțele, zimți, horbotă, zărfurele, bagadele, păianjeni, rețe, folosite în diverse combinații specifice, tehnica oya în comunitatea turco-tătară.

Totuși limba pe care o vorbesc mâinile care lucrează este aceeași.

Gramatica acestei povești o păstrăm de secole: „marginea/tivul” este subiectul, „a proteja” este predicatul iar acul și, mai nou, croșeta se ocupă de metafore.

Pe o rădăcină veche, comună multor culturi din zona Mediteranei de Est, am „altoit” mai multe valuri de influențe din sud, est sau vest: materiale noi (mătase, bumbac), unelte noi (croșetă), tehnici noi dar acum suntem la un moment crucial datorită riscurilor ce țin de consumerism, dezinformare și lipsa măsurilor organizate pentru susținerea practicanților.

Toată această logică a tivurilor de modă veche este bazată pe experiență acumulată și nimic nu era întâmplător. Textilele erau valoroase – anumite piese sau margini puteau fi reparate sau înlocuite la nevoie. Hainele nu erau gândite doar pentru un sezon sau pentru câteva purtări.

Tehnicile de lucru au circulat, fiind mereu subordonate materialelor și, deși termenii diferă, logica marginii este comună mai multor culturi, fiind validată de timp.

România încă păstrează această logică, în diferite expresii regionale, peste care s-au „altoit” mai multe importuri succesive, mode, noutăți, influențe. Iar denumirile menționate mai sus reflectă și contacte balcanice și mediteraneene dar și concepte locale.

Este cea mai logică și cea mai prețioasă lecție textilă care ni s-a transmis după secole de experiență practică: cum aducem valoare adăugată adevărată unui principiu obligatoriu de urmat.

Pe scurt, din tot ce am descoperit, vă împărtășim ce este bine să urmăriți când evaluați piese vechi de port sau când realizați piese noi, în spirit vechi. În România avem 2 straturi de vechime pentru găteala tivurilor. Stratul vechi, oriental, cu dantelării lucrate cu acul, crescute organic din tivul mic, rulat, pe baza punctelor de fixare. Stratul mai nou (sec XIX), occidental, cu tiv plat și ornament adăugat cu croșeta din tiv, sau aplicat ulterior.

Ceea ce s-a păstrat din stratul inițial este în special rolul simbolic, protecția magică, exprimată prin forma colților și culoarea terminației (roșu/negru/albastru).

Această practică foarte veche, foarte populară, a ajuns să fie pusă în pericol de propriul succes. Plecată din zona de est a Mediteranei, unde era o normalitate, a ajuns la Veneția unde i s-a descoperit și alt potențial și a devenit vedetă. Din ea s-a născut un meșteșug nou: dantela ca produs de lux ce a generat competiție comercială, export, dezvoltarea de unelte noi. A revenit și la noi, îmbogățind cu forme noi fondul existent ca tehnică și simbolism. Cererea din ce în ce mai mare a dus în occident la producția eficientă, profitabilă, mecanică, de serie, apoi spre produsul de masă, industrial, ieftin și devenit banal. Practicanții s-au împuținat și și-au pierdut motivația. Dar noile trenduri legate de slow fashion, sustenabilitate și interesul pentru „vintage” pot fi folosite din plin în avantajul elementelor de patrimoniu.

Cumva simțim că am prins ultimul tren în acest context favorabil: demersul nostru este esențial pentru recunoașterea, protejarea și transmiterea unei forme încă vii de patrimoniu textil românesc. Povestea noastră contribuie la întărirea imaginii României ca păstrător, punte de dialog și intersecție a mai multor culturi și mentalități.