Pragul casei

Preambul

Citeam, în cadrul orei de limba și literatura română, împreună cu elevii de clasa a IX-a, poezia „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu. Textul în sine se situează departe de elevi atât prin limbaj, cât și prin mentalitatea pe care o oglindește. Discuțiile privitoare la sensurile cuvintelor s-au canalizat, la un moment dat, asupra cuvintelor „obidă”, „piroteală”, „nesațiu”, „tindă”… S-a închegat un incitant dialog despre legătura dintre termeni și despre etimologia cuvintelor. În dicționarele limbii române, „a piroti” figurează cu etimologie necunoscută, dar este ușor de observat că starea de moțăială (=piroteală) este legată de căldură, de focul vetrei și, de aici, se stabilește legătura cu grecesul πυρος care înseamnă ,,foc”. Pirotim lângă foc. Am trecu apoi la ,,obidă” și la expresia „a-ți îneca obida”. Drumul a continuat cu sensurile lui „saț” (săturare, îndestulare, belșug etc.) și ale formei prefixate „nesațiu” (proftă puternică, aviditate, lăcomie). Dar cele mai multe întrebări s-au născut în legătură cu semnificațiilor cuvântului „prispă”… Așa am ajuns să vorbim despre credințe pierdute și regăsite (parțial), despre rolul spațiilor de trecere – prag și tindă. Mă voi opri, în cele ce urmează, asupra semnificațiilor pragului în cultura românească.

Pragul

Ca spațiu de trecere, pragul casei se află în strânsă legătură cu ușa. El marchează delimitarea a două realități ce presupun dihotomia înăuntru/afară, sacru/profan. De aceea, în multe culturi existau obiceiuri legate de pătrunderea în lumea casei/ templului: descălțarea obligatorie, interdicția de a atinge pragul. În aceeași sferă a sacralizării acestui spațiu, se înscrie obiceiul îngropării morților sau a cenușii sub pragul casei.

Există, în mentalitatea autohtonă, numeroase credințe, superstiții, obiceiuri legate de pragul casei. Unele dintre acestea țin de ritmurile existenței zilnice. Omul interpretează anumite semne. Cântecul cocoșului poate avea multe semnificații: „Când cocoșul cântă în prag, au să-ți vie musafiri. – Broșteni.”, „Când cocoșul cântă în prag, ai veste ori de bine, ori de rău.” – Vâlcea”, „Când cocoșul cântă pe pragul casei, e semn rău, că unul dintre stăpânii casei va muri în curând. – Vâlcea”, „De-ți va cânta cocoșul pe pragul ușei, nu e semn bun; de aceea, trebuie să-l gonești. Iar de va cânta pe gardul din bătătură, atunci laudă pe stăpânu-său, cică-i om de treabă, cum nu e altul. – Adamești”, „Dacă cântă o găină ca cocoșul, apoi se crede că va urma o nenorocire, care se poate înconjura luându-se respectiva găină și măsurându-se cu ea casa de la fereastră până la pragul ușii; de cade coada găinei lângă prag, apoi i se taie coada, ori de vine capul lângă prag, apoi i se taie capul, carele însă nu se mănâncă. – Bucovina”. (Gorovei)

O serie de superstiții pun în evidență importanța pe care pragul o are în viața omului, fie că este vorba de măsurile apotropaice, fie de influențarea traiectului existențial: „Se crede că spre a avea totdeauna bani în casă, este bine a bate cu cuiu un ban în prag – Bucovina”, „Pentru a te feri de vrăji trebuia să atârni la pragul casei ramuri de usac (soc)”. Când cineva pleacă la drum, se presară făină pe prag, „ca să-i meargă în plin”, „Când merge cineva la târg și duce ceva de vânzare, aruncă gospodina după dânsul din pragul casei pâne și sare, ca să aibă noroc”. Există credința că, dacă dă cineva mâna de sărutat peste prag, acela va avea mulți copii. Fetele care mătură casa încep întotdeauna de la prag, crezând că vor sosi mai curând pețitori. Pe pragul casei nu se stă, în Vâlcea, din diverse motive: „îți va ploua la nuntă”, „dacă ești bătrân, îți va ploua în ziua morții”. Comportamentul animalelor prevede vremea: „Când se suie mâța pe sobă și se uită spre ușă, face a frig, iar când se culcă în mijlocul casei sau la prag, are să se încălzească”. Vremea poate fi însă schimbată prin acte magice: „Dacă plouă cu piatră, apoi se scoate cociorva și lopata de pâne și se pune cruciș înaintea pragului iar toporul se înfinge în pământ și cu aceasta se cered că va trece piatra. – Bucovina”. Anumite obiecte nu se scot din casă peste prag pentru a nu aduce ghinion: „Cu strecurătoarea de brânză nu se trece pragul, nici găinele să beie din zăr, că pe urmă se întinde laptele și se face albăstriu. – Stânca, Iași”. Sunt multe interdicții aflate în strânsă legătură cu ideea de sacralitate a acestui spațiu. Ca orice loc sfânt, poate fi profanat, alterat: „Cine-și lasă gunoiul lângă prag, ori lângă prispă, nu-i va intra nimenea în casă cu vești bune – Țăpu, Tecuciu”. Nici mâncatul pe prag nu este de bun augur: „Pe prag nu este bine a mânca, căci acela își mănâncă norocul. – Bucovina”;

Numeroase obiceiuri sunt legate de sărbătorile religioase, dar ele par să descindă din perioada precreștină. Pragul atrage binele și norocul fie prin intermediul unor plante cu potențialități magice, fie prin forța cuvântului rostit: „La Paști, pune de o parte și de alta a pragului casei glii de iarbă verde, ca tot anul să ai în casă belșug și roadă bună. Vâlcea”; „În ziua de Paști se pun de o parte și de alta a pragului glii de iarbă verde, pe care calcă când vine de la biserică. Rudeni, Argeș”; „În ziua de Paști, cum vii de la biserică, până a nu intra în casă, șezi pe pragul ușii și zi: <<Să se mănânce libarcă pe libarcă, greere pe greere, purece pe purece, furnică pe furnică, și toate lighioanele să se mănânce una pe alta>> dacă vrei să scapi de ele. – Catane, Dolj”. În Ajunul Bobotezei, femeile din Macedonia fac doi colaci pe care îi ung cu unt sau cu miere și după ce ung și pragul ușii pe dinafară cu aceleași unsori, lasă colacii afară ca în timpul nopții să vină lupii să mănânce. Se crede că lupii ospătați din acești colaci nu vor face nicio pagubă oamenilor. De Sf. Gheorghe, la pragul ușii se punea o brazdă verde, alături de o căldare cu apă. Din aceasta, se stropeau vitele: „Se folosea o plantă întreagă, cu rădăcina în forma ugerului oii, numită bărdenie sau praslu a ursali.”

Dar cele mai multe semnificații, se află în strânsă legătură cu riturile de trecere. Existau o serie de interdicții pentru femeia însărcinată: „Dacă o femeie însărcinată manâncă borș umplut în zi de sec, copilul va avea bubușoare, cum le zic: focuri, și se lecuiesc cu cărbune viu, pisat pe pragul ușii și amestecat cu smântână”; „Femeia însărcinată să nu stea jos pe vreun prag, căci poate veni în urmă-i  vreun vrăjmaș, să dea cu toporul pe pragul pe care a stat și atunci face copilul buză crăpată ca o tăietură”; „Femeia îngreunată să nu cumva să doarmă pe pragul casei, căci i se lasă copilul în prag, și-i greu de ea. – Țăpu, Tecuciu”.

Rolul pragului se relevă și în raport cu nou-născutul. Românii din Macedonia anunță vestea nașterii, din prag sau de la fereastră. Locul acesta vindecă, protejează de rău, elimină teama copilului de a merge. Copiii născuți cu anumite semne pot scăpa de ele, pentru că pragul are potențialități magice: „Dacă se naște vreun copil cu vreun semn, apoi e bine ca mama să-i ieie și să se așeze cu dânsul pe pragul ușii, pe când toacă și trag clopotele pentru leturghie și să-l lingă de trei ori pe frunte, zicând: <<Precum se trece sunetul clopotelor și al toacei, așa să se treacă și semnul lui N.>> și apoi el cu încetul tot piere. – Bucovina”. În Transilvania, dacă are copilul semne pe față sau pe corp, mama trebuie să stea în șase vineri pe pragul casei și să scuipe pe copil. În Moldova,  dacă pruncul are vreun tic, mama îl alăptează pe prag, când va toca la liturghie. Obiceiul de a pune la ușă diverse obiecte cu rol apotropaic se regăsește în majoritatea zonelor: „Cum naște o femeie, se bate un canaf cu lână roșie de asupra ușii (Bucovina) sau se împlântă cu un ac o strămatură roșie (Moldova) sau se împlântă în pragul ușii un cuțit, iară în leagăn se pun două ace, ca să nu se deoache copilul și să nu se apropie necuratul de el”. Pentru protejarea nou-născutului, se pune deasupra ușii canaf de lână roșie, bătut cu un cuișor: „Acest canaf are așijderea puterea de a apăra orice deochitură și fărmecătură” . În Istria, se împlântă în pragul ușii un cuțit ca să nu se apropie spiritele necurate de copil. În Moldova, se pune deasupra ușii, unde se află mama și copilul, „strâmătură roșie, împlântată cu un ac”. Repararea unor întârzieri în dezvoltarea copilului este asigurată tot prin influența benefică a pragului: „Când copilul nu umblă în picioare la timp, i se leagă degetul cel mare de la piciorul drept de degetul de la piciorul stâng, cu un fir de lână roșie și se taie firul drept în două, pe prag, cu o secure. Când cineva întreabă: <<ce faci acolo?>> și i se răspunde <<Tai frica copilului>> – Macedonia”. Ingenios popor mai avem – să tai teama cu o secure este, desigur, o practică veche: frica rămâne afară, copilul va avea curajul să se ridice și să meargă. O practică similară, dar cu funcție preventivă, se întâlnește în Bucovina: „Ca să umble copilul mai bine, când începe a se trage pe jos, îl ia unul dintre căseni, într-o duminică dimineața de mânuțe și-l duce în picoare până la prag iar mă-sa taie cu foarfecele, înaintea lui, câteva pene de găină. – Bucovina”. Printr-un act simplu, mama își poate asigura liniștea: „În cea dintâi duminică de la nașterea unui copil, să i se dea de mă-sa tâță pe pragul ușii, să nu capete la plâns arțag. – Ioneanu”. În Bucovina, se crede că, dacă se trage laptele, e bine a turna ceva din lapte pe prag și a-l tăia cu cuțitul.

Ieșirea din casă a copilului stă sub semnul protector al acestui spațiu de trecere: „În părțile Oraviței, din Banat, înainte de a pleca moașa cu cel nou născut la biserică, îl atinge cu creștetul de pragul ușii de jos, în semn, ca să nu se prindă deochiul de el, zicând: <<Cum se așează pragul sub lemn, sub țară, așa să se așeze și deochiul la cel nou născut>>”. La românii din Macedonia, în timpul botezului, părinții rămâneau acasă. Nașii, după ce se întorceau de la biserică, aduceau copilul acasă și erau primiți în prag de mama copilului căreia îi spuneau de trei ori: „turcu n-dise, și criștinu ‘-aducu” (turc, păgân mi-ai dat, creștin ți-aduc).

Voi trece în revistă câteva obiceiuri legate de nuntă și de momentele care o prefațează. În județul Olt, când merge popa cu căldărușa la Bobotează, fetele mari iau mărgelele de la gât și le pun în pragul ușii ca să treacă popa peste ele: „Când este aproape să treacă și cântăreții, le ia, ca să le îndrăgească băieții”. La românii din Macedonia, când ieșea fata din casă, săruta mâna părinților și la prag se întoarcea, făcea mătănii: „pășea cu piciorul drept din casă și dădea cu piciorul într-un pahar cu apă”. În alte zone, tot la macedoromâni, se vorbește despre întoarcerea în prag, închinarea de trei ori și vărsarea unui pahar cu vin. Până astăzi, s-a păstrat obiceiul ca mirele să o treacă pe mirească pragul.

În riturile de înmormântare, obiceiurile țin mai ales de separarea mortului de lumea aceasta. În Dolj, când se duce mortul la groapă, se cheamă un copil și i se dă peste prag o strachină cu făină să aibă mortul pe lumea cealaltă. În Bucovina, când se scoate mortul din casă, „se atinge cu secriul de trei ori de fiecare prag peste care trece, crezându-se că mortul atunci își ia rămas bun de la casa sa, cunoscuții și rudele sale”. Spartul oalei se regăsește în mai multe zone: „Asparse oala – spargerea oalei de pragul casei, la scoaterea mortului: în spiritualitatea populară românească, oala este văzută ca adăpost al sufletului, substitut al Zeiței Pământ.”

În loc de concluzii

În concepția populară românească, spațiul are, fără îndoială, caracter eterogen. Locurile pot fi bune sau rele, încărcate de semnificații sau neutre ca sens, sacre și profane. Pragul casei este unul dintre toposurile care au conotații multiple tocmai datorită faptului că face trecerea din lumea sacră a casei spre spațiul exterior.

 

BIBLIOGRAFIE:
Th. Capidan, „Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă”, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1942.
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri”, vol. III, Editura „Artemis”, București, 1994.
Evan Evseev, „Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească”, Editura „Amacord”, Timișoara, 1998.
Artur Gorovei, „Credinți și superstiții ale poporului român”, Academia Română, 1915.
S.Fl. Marian, „Nașterea la români”, Editura „Grai și suflet – cultura națională”, București, 1995.
S.Fl. Marian, „Nunta la români”, Editura „Grai și suflet – cultura națională”, București, 1995.
S.Fl. Marian, „Înmormântarea la români”, Editura „Grai și suflet – cultura națională”, București, 1995.
Emil Țîrcomnicu, „Obiceiuri și credințe macedoromâne”, Editura „Biblioteca Bucureștilor”, București, 2009.