Predarea religiei în instituţiile de învăţământ preuniversitar acum, în 2017, nu mai admite abordările de acum şapte ani, când apărea binecunoscuta hotărâre a Guvernului Republicii Moldova cu privire la predarea religiei în şcoală. Nimeni nu mai discută în parametrii oportun-inoportun, benefic-nociv, necesar-inutil etc, nu mai sunt aduse argumente din regulamentele şcolare de care, chipurile, nu ţine cont strania inovaţie şcolară. Aşa a fost cu argumentul adus de unul dintre directorii de şcoli precum că chestionarea elevilor în privinţa orelor opţionale s-a încheiat în luna mai şi nu mai este cazul să vorbim şi despre această hotărâre de guvern. Nu zic, se mai găseşte câte un manager şcolar enervat de faptul că unul din profesori nu vine la lecţii în costum european, ci în caftan oriental, dar acestea nu sunt decât nişte atavisme. Predarea religiei în şcoală poate fi asemănată cu un râu de câmpie care-şi duce calm şi tumultuos apele, inspirând tuturor linişte şi încredere. Cine mai stă să constate că apa, în mersul ei, are de înfruntat mai multe piedici subacvatice care produc, pe ici-pe colo, turbulenţe.

Nu am intenţia să mă avânt în polemici, în probleme parţial sau totalmente depăşite. Viaţa pune pe tapet altele care nici bănuite nu au putut fi acum un deceniu. Problema predării religiei în şcoală trebuie abordată profesionist,  fără a admite atitudini subiective, pertinente, emoţii gratuite. Lecţia de religie este un act didactic la fel ca cea de matematică sau limba română şi trebuie privită prin prisma eficienţei demersului educaţional. Este adevărat că profesorul de religie are adeseori posibilităţi mai mari de  a se impune, de a convinge (este vorba, totuşi, de sacralitate), dar acestea nu sunt decât nuanţe şi nu legi prestabilite.

Experienţa pe care am adunat-o fir cu fir pe parcursul multor ani de predare a religiei în Liceul Teoretic  Meşterul Manole din satul Sălcuţa, raionul Căuşeni, ne îndreptăţeşte să tragem unele concluzii asupra eficientizării demersului didactic. Am pus bazele acestei  munci în 1996, cu 14 ani mai devreme decât s-a dat verde în plan naţional prin hotărârea de guvern nominalizată mai sus. A fost, prin urmare, decizia unor entuziaşti şi nu traducerea în fapt a unei directive venite de sus. Ştacheta a fost din prima ridicată foarte sus în primul rând prin corelarea predării religiei cu alte discipline. Tânărul Nicolae Jelihovschi reuşise la acel moment studii fundamentale, la nivel de doctorantură, în domeniul teologiei, filosofiei, istoriei. Se afirma ca un tânăr şi talentat compozitor.  Procesul educativ căpăta  de la bun început interdisciplinaritate. Într-o perioadă a indeciziilor, când nu prea multă lume credea în succesul unui asemenea proiect, am fost scutiţi de tratamente denigratoare şi superficiale. Astfel apărea un cor – colectiv artistic model, un teatru poetic iar ceva mai târziu şi o asociaţie a elevilor creştini-ortodocşi care l-a luat în calitate de patron spiritual pe un martir al neamului – Valeriu Gafencu. Odată cu încadrarea în activitatea didactică a familiilor preoţilor Serghei Jelihovschi şi Ioan Bacal – toţi cu studii superioare pedagogice, în parte doctorale, capătă amploare contactele internaţionale ale elevilor. Este vorba despre Odiseea cugetului, cercurile de dezbateri în limba engleză.  S-a ajuns până la contacte cu instituţii şcolare din Turcia care ne-au dat, printre altele, experienţa lucrului celebrelor cursuri întemeiate de către Sfântul Vasile cel Mare, numite Vasiliade.

Dacă vorbim despre interdisciplinaritate, nu trebuie trecută pe planul doi necesitatea formării de comun acord cu profesorii de limba şi literatura română a gustului estetic al elevilor. Material didactic este mai mult decât suficient – de la Eminescu încoace sute de poeţi şi prozatori şi-au pus la contribuţie talentul pentru valorificarea tematicii creştine. Nimeni nu ar fi în drept să afirme că textele semnate de Traian Dorz sau Radu Gyr s-ar opri la popularizarea unor dogme creştine.

Profesorii de religie au pus în aplicare câteva principii fundamentale ale  educaţiei naţionale descrise cu multă exactitate de către preotul, pedagogul, cercetătorul Ioan Vlăducă. Este vorba despre principiile Adevărului, binecuvântării,  virtuţii, muncii, adecvării, prezentării istorice, armoniei, echilibrului şi altele, în total 21 principii fundamentale ale educaţiei naţionale. Din păcate în Republica Moldova încă nu am ajuns să discutăm despre virtuţile educaţiei naţionale (poate din cauza imixiunilor politicului în educaţie) şi de aceea ne menţinem în sfera  unor standarde educaţionale europene şi universale pe care dorim să le însuşim. Or, după cum afirma Mihail Eminescu… civilizaţia  adevărată răsare din rădăcini proprii, nu din copierea obiceiurilor străine şi a instituţiilor străine.

Aşa se face că atraşi în vâltoarea noţiunilor abstracte noi uităm cu desăvârşire de patrimoniul  pedagogic adunat cu migală pe parcursul secolelor, la fel şi numele unor pedagogi de mare rezonanţă cum au fost Ioan Eliade, Ilarion Felea, Onisifor Ghibu, Vasile Băncilă, Dumitru Stăniloaie, Ioanichie Bălan care au lăsat mii de pagini de autentică ştiinţă pedagogică. Ar trebui să ne gândim la faptul ce soartă poate avea o inovaţie care vrea să desfiinţeze o tradiţie. Nu o aşteaptă, oare, aceiaşi soartă? Profesori ajunşi la o venerabilă vârstă, atunci, când le povesteam despre noile tehnici de predare învăţare, veneau cu o replică neaşteptată: Păi, a mai fost.

Trebuie să remarc că profesorii de religie, atunci, când este vorba despre tradiţiile pedagogice ale neamului dau dovadă de o admirabilă „îndărătnicie”, veghind ca nu cumva să ne ia valul.

Atuul lecţiilor de religie este formarea competenţelor atitudinale. În această ordine de idei ne referim la abilităţile tânărului cetăţean de a-şi formula clar poziţia de viaţă şi de a-şi apăra punctul de vedere. Despre acest lucru s-a vorbit de nenumărate ori ajungându-se la aceea că  promovarea propriei poziţii de viaţă  a devenit o frază gratuită. Se face abstracţie de faptul că în societăţile post totalitare, în noile democraţii se pune mai accentuat problema formării unui punct personal de vedere decât problema promovării lui. Ceea ce ne-a lipsit întotdeauna a fost alternativa.  Noi am fost mereu îndoctrinaţi, hrăniţi cu formule gata. Societatea noastră, inclusiv în ultimul sfert de veac a stimulat doar spiritul gregar şi rar de tot originalitatea gândirii. De aici şi maladia intoleranţei. De câte ori auzim „propuneri” ca un Cutare sau Cutărică să fie bătut cu pietre, spânzurat etc. În aceste condiţii rolul orelor de religie creşte incomensurabil pentru că oferă omului lecţia iertării, a toleranţei, în sfârşit, pentru că pune la dispoziţie un alt punct de vedere care vine din Dragoste şi este de obicei unul paşnic. Să aduci pacea într-o comunitate este un deziderat de imensă însemnătate.

În prezent nu ducem lipsă de adepţi ai „clarităţii”, adică a promovării unui singur punct de vedere asupra unui fenomen. Dacă se ştie că omul a provenit de la maimuţă (ar trebui să ne interesăm în acest caz şi de faptul de unde a provenit maimuţa) şi că evoluţia speciilor şi raselor este adevăr în ultima instanţă, atunci Biblia trebuie tratată ca o poveste frumoasă. Poveşti frumoase în aceste condiţii apar şi Ramayana, Mahabharata care şi ele se deosebesc de punctul comun de vedere. Rolul lecţiilor de religie în acest caz este multiplu – ele ne obligă să gândim şi ne fac să înţelegem că religia nu are nimic împotriva omului. Este foarte posibil că în viitorul apropiat să fie introdus în grila şcolară disciplina Educaţia sexuală. Nu sunt sigură că poziţia bisericii şi, implicit, a profesorilor de religie în privinţa avorturilor sau a relaţiilor sexuale extraconjugale sau până la căsătorie se va schimba, dar lucrul acesta nu mă sperie.

Dacă am vorbit despre alternative în gândire este bine ca să le avem şi în plan didactic. Un inspector şcolar, asistând la o lecţie de religie va căuta, dsigur, respectarea etapelor lecţiei (ERRE) metode şi forme interactive de predare-învăţare şi altele care fac lecţia mai plină de conţinut şi nelipsită de feed back. Totuşi, mi se pare că încărcătura emoţională a lecţiei şi conţinutul ei determină tehnicile de predare. În această privinţă o lecţie de religie, la care elevul nu doar învaţă dar şi se roagă, impune forme şi metode inedite de muncă. Mi se pare că numărul de ore netradiţionale la religie ar trebui să fie mai mare. Lecţia-călătorie,, procesul de judecată, incursiunea muzicală de la Mozzart, Verdi până la Armstrong – aceste sunt primele care-mi vin în gând. Desigur, pot fi multe altele. Din câte ştiu, acum continuă munca pentru definitivarea curricula la disciplina Religia, sunt depuse mari eforturi pentru editarea manualelor. În viitorul apropiat poate vor apare şi ghiduri. Pentru un rezultat meritoriu ştiinţa pedagogică şi teologia ortodoxă trebuie să-şi conjuge eforturile.

Nu este dezrădăcinată până în prezent atitudinea, să-i zic, consumistă faţă de religie în şcoală. Birocraţia a ştiut întotdeauna să găsească motive şi vinovaţi. La concret această atitudine ar suna astfel: dacă aveţi preoţi în şcoală, copiii trebuie să fie asemănători sfinţilor. Dacă nu, la ce să mai cheltuim bani pentru o  educaţie fără rezultate. Din fiecare cuvânt al acestei afirmaţii transpare un fel de mojicism primitiv. Copiii în toate timpurile au avut temperamente sprinţare iar preoţii nu vor insista vreodată să excludă verva lor din „meniu”. Atâta doar că Sfântul  Nicolai din cui şi-a pierdut  valoarea educativă şi e bine aşa. Apoi, este cazul să fie observată activitatea filantropică a copiilor, uitată de ani buni pe la noi, tendinţa de a face biserica loc de întâlnire şi discuţii. Copilul, care de mic şi-a făcut  din binefacere deprindere, nu va creşte un egoist sau cinic, ci persoană pentru care cele zece porunci ale Domnului, care nu au căşunat nimănui, nici o dată, cuiva vreun rău, vor fi ghid comportamental.

Liuba PLEŞCA,

directorul Liceului Teoretic Meşterul Manole din satul Sălcuţa, raionul Căuşeni, Republica Moldova.