Prepoziţiile în limba română – scrierea şi folosirea lor corectă

 

Prepoziţia este una dintre cele mai importante părţi de vorbire neflexibile în limba română, ea facilitează stabilirea unor relaţii sintactice, exprimând raporturi sintactice de dependenţă a atributului faţă de substantiv (sau pronume, numeral) şi a complementului faţă de verb (sau adjectiv, adverb, interjecţie). Cele mai multe prepoziţii exprimă raporturi variate, având funcţii multiple, rolul lor este adesea minimalizat, ceea ce face ca numărul formulărilor defectuoase în limbă, în comunicarea cotidiană orală şi scrisă, să crească. Atunci când este vorba să fie folosite aşa-numitele instrumente gramaticale, prepoziţia şi conjuncţia, imperfecţiunile de exprimare se manifestă, cel mai adesea, sub două aspecte: unele, în mod abuziv, iau locul altora sau sunt omise (fără a putea fi subînţelese), fapt care duce la schimbarea sensului comunicării, în multe situaţii. Prepoziţia(praepositio, în lat. “punere înainte”)precizează raporturile dintre cuvinte, ele sunt primare, neanalizabile: în, din, sub, de, pe, la, cu… şi secundare, analizabile: despre, de pe la, de peste, de sub, deprin…

Prepoziţiile au un rol deosebit în formularea unor exprimări clare, concise, folosirea lor corectă este necesară întotdeauna, deşi nu au un înţeles lexical de sine stătător. Prezentăm în continuare unele aspecte legate de scrierea şi folosirea corectă a unor prepoziţii, situaţii frecvent întâlnite în limba română:

– se scriu într-un cuvânt prepoziţiile compuse sau locuţiunile prepoziţionale ai căror termeni componenţi au fuzionat de mult: de (de+în), prin (pre+în), dinspre, înspre, despre, împrejurul, împotriva, înapoia, îndărătul, dinaintea…;

– se scrie cu liniuţă de unire prepoziţia compusă de-a: de-a baba oarba, de-a berbeleacul, de-a v-aţi ascunselea…;

– se scriu despărţit prepoziţiile compuse sau locuţiunile prepoziţionale ai căror termeni îşi păstrează independenţa: de la, de lângă, de către, de după, până după, fără de, de sub, pe lângă, până la, de pe, de pe la, pe la, pe sub…;

– când într-o construcţie există un substantiv cu marca articolului hotărât, prepoziţia care trebuie folosită este dintre, nu între, nu sunt corecte construcţiile: deosebirea între cele două materiale… raportul între cei doi… relaţia între cele două… graniţa între liric şi epic… comparaţia între cele două cărţi… dialogul între cei doi… contrastul între atitudinea… înfruntarea între grupuri… corespondenţa între real şi imaginar…, ci sunt corecte: deosebirea dintre cele două materiale… dintre cei doi… dintre cele două… dintre liric şi epic… dintre cele două cărţi…;

– verbul a se desprinde se construieşte invariabil cu prepoziţia din(dintru, dintre), nu cu într-un, într-o, sensul ei fiind în perfectă concordanţă cu acţiunea exprimată de verb, aceea de detaşare a unui obiect din mijlocul mai multora de acelaşi fel: Într-un grup s-au desprins… Într-o adunare au plecat…, sunt forme corecte: dintr-un grup… dintr-o adunare…;

– verbul a spicui (“a culege spice din lan”, fig.: “a culege, de ici, de colo, a extrage materiale, documente din diferite izvoare, alegând dintr-o cantitate mai mare”) nu se construieşte cu prepoziţia în, ci cu din (dintre): Spicuim numeroase exemple în opera lui… în a cărui lucrare spicuim… exemple spicuite în nuvelele lui… citate spicuite în sinteza…, formele corecte sunt: Spicuim exemple din opera… din a cărui lucrare… exemple spicuite din… citate spicuite din…;

– complementul de agent se construieşte, de regulă, cu prepoziţia de (când nu este un nume de persoană, ci un obiect sau un substantiv abstract) şi poate să stea, fie pe lângă o formă predicativă a unui verb pasiv (Pământurile sunt arate şi semănate de cooperatori), fie pe lângă un verb reflexiv cu sens pasiv (Cele ce v-am spus nu trebuie să se afle de nimeni), fie pe lângă participiul unui verb pasiv (…praful stârnit de vânt…); uneori, însă, în vorbire şi în scriere, complementul de agent se construieşte cu prepoziţia compusă de către (când complementul de agent este un nume de persoană, de instituţie, cf. Gramaticii Academiei): Realitatea este prezentată de către scriitorii români… A fost anunţat şi de către Popescu… A fost lăudat de către diriginte… Am fost invitaţi de către profesori… a fost povestit de către cineva… era explicat de către aceia…;

– în unele situaţii, prepoziţia compusă de către îi ia locul lui de, în mod nejustificat: acele sarcini trasate la final de către lucrările simpozionului… verificarea efectuată de către finanţe…(corecte sunt formele cu de: trasate de… verificate de…)…; este necesară şi o analiză de către specialiştii… lectura operelor de către cititori… (pentru a folosi corect aici prepoziţia de către era necesară folosirea unui participiu: analiză efectuată de către… lectură făcută de către…); în unele situaţii, construcţiile cu de, în locul lui de către, sunt confuze şi greşite: S-au ţinut expuneri de profesori… S-au ţinut lecţii de studenţi în practică;

– prepoziţia de trebuie reluată înaintea fiecărui determinant: lipsa de atenţie şi de interes… sentimente de dragoste şi de admiraţie… ideea de frumuseţe şi de armonie sufletească…;

– uneori, prepoziţia în ia locul prepoziţiei cu sau între: A abordat problema în convingerea că… Apare în unul dintre romanele… În una din zile s-a hotărât…, sunt corecte: cu convingerea că…,într-unul dintre romane…, într-una din zile…;

– alteori prepoziţia între este repetată de prisos: Între ideile sale şi între aspiraţiile sale…; între se foloseşte adesea în locul lui dintre: A parcurs drumul între cele două oraşe… distanţa între cele două localităţi…, corect: drumul dintre cele două oraşe… distanţa dintre cele două localităţi… (între se foloseşte pentru a introduce complementul unui verb, dintre introduce un atribut);

– şi prepoziţia de poate să introducă atribute sau diferite complemente: costum de baie, pahar de vin, prieteni de nădejde, ziua de azi, copacul de acolo, sală de spectacole, am auzit de el, am plecat de acasă, vine de departe, gândeşte de unul singur…;

– cele mai multe prepoziţii în limba română exprimă anumite raporturi, sunt specializate în a marca diverse relaţii: prepoziţia cu arată asocierea, pe – suprafaţa unui obiect, spre – direcţia, sub – spaţiul situat dedesubtul altui obiect, în – includerea…; sunt situaţii când două sau chiar mai multe prepoziţii exprimă acelaşi raport: la, până la, spre – indică o direcţie concretă sau stabilesc un contact între două obiecte; în, întru, dintru – se referă la interiorul unui obiect…;

Cele mai frecvente fenomene, însă, constau în înlocuirea unei prepoziţii cu alta, în confuzia dintre ele, iată, în continuare, câteva dintre aceste situaţii:

– prepoziţia de este înlocuită cu prepoziţia cu (de arată destinaţia, cu arată conţinutul): pahar de apă, sticlă de vin, cană de lapte…; unii vorbitori consideră această exprimare echivocă şi propun: pahar cu apă, sticlă cu vin, cană cu lapte…; trebuie să considerăm corecte ambele formulări; sunt alte situaţii în care prepoziţia de este folosită în mod incorect în locul lui cu: tânăr de reale virtuţi… sala de flori îi aştepta… cadrele de calificare superioară…, în loc de: tânăr cu virtuţi… sala cu flori… cadre cu calificare…; oscilaţiile între de şi cu se manifestă şi în sens invers, răspândindu-se în ultimul timp construcţii greşite, de tipul: sufăr cu ficatul… cu ulcerul…, în loc de: sufăr de ficat, de ulcer…;

– în cele mai multe construcţii în limba română întrebuinţarea unei prepoziţii este cerută de verbul care face parte din construcţia respectivă: astfel, verbul a se ocupa, dacă are sensul “a lucra, a studia, a se îndeletnici cu ceva” cere utilizarea complementului precedat de prepoziţia cu: ocupându-se cu studiul literaturii… îndeletnicindu-se cu agricultura…; nu sunt excluse nici situaţiile în care exprimarea corectă cere utilizarea prepoziţiei de: să te ocupi de literatură, de pian…; dacă sensul verbului a se ocupa este “a se interesa, a se îngriji de cineva”, determinantul trebuie construit cu prepoziţia de: ocupă-te de ei… interesează-te de vecinii noştri…; deşi tendinţa actuală este să se folosească numai construcţiile cu prepoziţia de, indiferent de nuanţa semantică a verbului, este bine să se păstreze ambele formule;

– verbele: a se asemăna, a se apropia, a semăna (cu cineva) se construiesc, fie cu prepoziţia cu (a se asemăna apare numai cu prepoziţia cu – se aseamănă cu mama,se aseamănă cu acela, se aseamănă cu sora…), fie cu de (a se apropia): se apropie de acela…; a semăna poate fi urmat de un substantiv, însoţit de prepoziţia cu sau de un substantiv în dativ: seamănă cu soră-sa…, seamănă surorii sale…;

– alături de verbele a vorbi, a spune, a zice, a povesti…, în unele contexte se pot utiliza prepoziţiile de şi despre, pentru a introduce complementul care arată obiectul discuţiei: vorbesc de ceva…, vorbesc despre ceva…;

– verbele şi locuţiunile verbale: a se ocupa, a-şi aminti, a seinteresa, a se convinge, a avea grijă, a-şi da seama… cer prepoziţia de şi nu despre: s-a interesat de…, s-a ocupat de…, şi-a amintit de…, s-a convins de…, are grijă de…,îşi dă seama de…;

– verbul a expune cere un complement construit cu prepoziţia de, chiar dacă este nume de persoană: lucrări expuse de profesori… desene expuse de micii şcolari…;

– normele limbii române literare recomandă folosirea prepoziţiei pentru şi nu a lui de în legătură cu un atribut care exprimă scopul; sunt corecte formele: cerere pentru concediu… preocupare pentru sport… dispoziţie pentru înscrierea… şi nu de: cerere de concediu, preocupare de sport, înscriere de planificare…; în asemenea construcţii în locul lui pentru poate să apară şi o locuţiune prepoziţională (cerere cuprivire la…, preocupare în favoarea…, dispoziţie cu privire la…) sau gerunziul privind (cerere privind concediul…, preocupare privind sportul…, dispoziţie privind înscrierea…);

– prepoziţia de apare întrebuinţată în situaţii în care, corect, este folosită prepoziţia la: abonaţi de radio…,de televizor…, în loc de: abonaţi la radio, la televizor…; substituirea lui la, cu de, este explicabilă dar nu justificată, prin faptul că amândouă pot să introducă atribute care exprimă destinaţia: sală de aşteptare… doică la copii…;

– frecventă este utilizarea prepoziţiei din în locul lui de; cele două prepoziţii pot să introducă un determinant care arată materia din care este făcut un lucru, dar între ele există o deosebire sintactică esenţială, în timp ce de introduce un atribut, din introduce un complement, trebuind să fie însoţit de întotdeauna de un verb (care poate fi şi subînţeles): vază de cristal…, poşetă de piele…, casă de lemn…, dar: vază făcută din sticlă… poşetă confecţionată din piele… casă construită din lemn…; în ultimul timp, din a început să fie folosit în ambele cazuri, răspândindu-se tot mai mult construcţii de tipul: oţet din vin…, covor din iută…, mobilă din lemn…, haină din piele…, rochie din mătase…;

– prepoziţia de este înlocuită cu din şi atunci când marchează originea: marfă din import…; alteori, când exprimă relaţia, de este înlocuită cu la: campion la tenis…; de se păstrează în unele construcţii foarte mult utilizate astăzi şi fixate în limbă: friptură de pasăre…, borş de peşte…, salată de fructe…, îngheţată de cacao…, dar şi: supă cu tăiţei…;

– în alte situaţii, de introduce un atribut calitativ: fructe de acestea (ca acestea)…; înlocuind prepoziţia de cu din, sensul comunicării se schimbă dintr-unul calitativ într-unul partitiv: fructe din acestea…, un ziar din acestea…, o cutie din acelea…, o carte din astea…, o stofă din genul acela…;

– alături de prepoziţia din, cu înţeles partitiv, se află şi prepoziţia dintre, cu valoare mai concretă: “Dintre sute de catarge…”; pentru a exprima sensul partitiv se foloseşte prepoziţia dintre, când substantivul (sau un substitut al lui) care urmează este la plural: unul dintre aceia…, multe dintre piesele sale…, unele dintre evenimentele istorice…; dacă substantivul este la singular cu sens de plural (substantive colective) se foloseşte doar prepoziţia din: unul din clasă…,din grupă…,din echipă…; se foloseşte prepoziţia din şi în situaţia când introduce un complement, exprimând astfel desprinderea dintr-o colectivitate: plec din clasă…,din grupă…,din echipă…; când complementul este un pronume la plural, el se leagă de verb prin prepoziţia dintre, impusă de pluralul determinantului: plec dintre aceştia…,dintre aceia…; din se utilizează des în locul lui dintre: împotriva uneia din cele mai serioase…, una din cele mai atrăgătoare…, multe din acelea…, din cei care au învăţat…;

– în limba română prepoziţia cu prezintă multiple valori: instrumentul (scriu cu pixul), asocierea (cafea cu lapte), reciprocitatea (mă salut cu el), asemănarea (el seamănă cu bunicul lui); cu se întrebuinţează greşit în locul altor prepoziţii: s-a preocupat cu…, abundă cu…, în loc de: s-a preocupat de…, abundă în…; verbele a se ocupa şi a sepreocupa fac parte din aceeaşi sferă semantică, dar primul foloseşte şi pe cu şi pe de, determinanţii celui de-al doilea introducându-se corect numai prin de;

– se atribuie, adesea, în exclusivitate, lui cu rolul de a introduce un cuvânt ce exprimă instrumentul cu care se execută o acţiune, considerându-se că formulările: cânt din vioară…,din cimpoi…,din gură… sunt greşite; în consecinţă, pentru a fi corecte, ele ar trebui construite cu prepoziţia cu în locul lui din: cânt cu gura…,cu vioara…,cu cimpoiul…; asemenea substituiri nu sunt necesare, iar tradiţia a impus formele cu din, care sunt corecte şi care sunt în spiritul limbii române;

– prepoziţiile între şi dintre, deşi au valori distincte, se confundă când introduc un atribut împreună cu care exprimă un raport de reciprocitate, mai frecvent întâlnită cu această valoare este prepoziţia dintre, care se întrebuinţează atunci când substantivul precedent este articulat cu articol hotărât: legătura dintre echipe…, colaborarea dintre participanţi…;

între, precedă, de obicei, complementul unui verb (vorbesc între ei…, discută între ei…), dar poate introduce şi un atribut, care exprimă un raport de reciprocitate, atunci când substantivul pe care îl determină este nearticulat (…s-au stabilit relaţii între echipele adverse…) sau când este articulat cu articol nehotărât (…s-au stabilit nişte relaţii…); aceste norme nu se modifică dacă substantivul precedat este însoţit de un adjectiv;

– prezenţa articolului hotărât, indiferent dacă este alipit substantivului sau adjectivului, impune recurgerea la prepoziţia dintre pentru a introduce atributul de reciprocitate (…s-a realizat legătura strânsă dintre muncitorii uzinei…, s-a realizat strânsa legătură dintre…);

– în schimb, folosirea substantivelor şi adjectivelor nearticulate sau articulate cu articol nehotărât, ne obligă să apelăm la prepoziţia între: S-au stabilit legături strânse (sau strânse legături) între muncitorii uzinei… S-a realizat o legătură strânsă (sau o strânsă legătură) între…; în limba vorbită, dar şi în cea scrisă, se constată frecvent încălcări ale acestor norme, ceea ce duce la construcţii greşite, precum: apropierea între profesor şi elev…, discuţia între tată şi fiu…, relaţiile între ţări…, colaborarea între popoare… (în care, fiind vorba de atribute ale unui substantiv articulat, trebuia folosită prepoziţia dintre: apropierea dintre profesor şi elev…,dintre tată şi fiu…,dintre ţări…,dintre popoare…;

– prepoziţia dintre pierde tot mai mult teren în favoarea lui între, dar sunt şi situaţii în care şi între este înlocuit cu dintre, greşit: relaţii dintre popoare…, conflicte dintre generaţii…, discuţii dintre echipe…, corecte sunt formele cu între, pentru că substantivele precedate sunt nearticulate: relaţii între popoare…, conflicte între generaţi…, discuţii între…;

– prepoziţia despre introduce atribute şi complemente care exprimă obiecte, respectiv acţiunea, la care se face o referire: s-au transmis cântece despre ţară…, am vorbit despre vizita ta…; folosirea prepoziţiei despre s-a extins în ultimul timp, ea înlocuind alte prepoziţii sau construcţii cu cazul genitiv: cărţi despre evenimentul…, referatul despre lucrare…, relatarea despre faptele…;

– în asemenea situaţii, despre este înlocuită cu: privitor (referitor) la, cu privire la…, care lungesc exprimarea, dar o fac mai clară; sunt corecte ambele tipuri de construcţii, preferinţa vorbitorilor îndreptându-se, totuşi, spre ultimul tip de construcţie; verbul a insista nu primeşte complemente introduse prin despre, deci, nu vom spune: vom insista despre importanţa acestui eveniment…, ci: asupra importanţei…; nici verbul a se ocupa nu admite determinanţi prepoziţionali cu despre, nu spunem: S-a ocupat despre această istorie…, ci: S-a ocupat de…;

– prepoziţia în are numeroase valori, introduce un complement şi poate exprima: locul (cu diferite nuanţe ale acestei idei: În clasă este linişte; Eu locuiesc în acest oraş), pătrunderea în interior (Intră în clasă), direcţia (Pleacă în sat), timpul (Ne întâlnim în vacanţă), modul (Vorbim în linişte), cauza (cu nuanţă modală: S-a trezit în linişte), instrumentul (A fost bătută în cuie), scopul (Pleacă în vizită);

– prepoziţiile în şi din pot să introducă un complement de loc: din, împreună cu complementul, arată punctul de plecare (Ies din clasă), iar în arată interiorul sau direcţia, ţinta mişcării (În clasă este gălăgie; Elevii se întorc în clasă); se întâmplă, adesea, ca din să fie înlocuită, greşit, cu în: Râul izvorăşte în munţi…, aceste aspecte ale şcolii în România…, referatele în diferite domenii…;

– prepoziţia în apare în construcţii comparative, pentru care în limba română se foloseşte corect prepoziţia ca: a trata în egal…, îmbrăcat în marinar…, datorită, probabil, altor construcţii mai dezvoltate: a trata în egală măsură…,îmbrăcat în costum de marinar…;

– când introduce un substantiv ce denumeşte materia din care este confecţionat obiectul, prepoziţia în se substituie lui de, sunt greşite: medalion în aur…, linguri în lemn…, statuetă în lut…, corecte sunt construcţiile: medalion de aur, linguri de lemn…, statuetă de lut…;

– şi prepoziţia pe are mai multe valori: de timp (asigurare pe viaţă…), cantitativă (marfă pe jumătate…), de mod (vorbeşte pe faţă…), de loc (urcuşul pe pantă…), marcă a acuzativului (dă vina pe mine…, îl ascult pe el…);

– prepoziţia în introduce şi un complement prin care se desemnează o parte a corpului omenesc (pune căciula în cap…), dar este înlocuită de multe ori cu pe: pune căciula pe cap…, are cevape spate… (în arată interiorul, pe arată suprafaţa);

– deşi în limba română, prepoziţia pe poate să exprime ideea de străbatere a unui obiect sau a unui spaţiu (a privi pe fereastră…, a intra pe uşă…), există mulţi vorbitori care preferă prepoziţia prin: priveşte prin fereastră…, intrarea prin uşă…, această prepoziţieredă ideea de “străbatere a unui spaţiu sau a unui obiect”, ambele modalităţi de exprimare fiind considerate corecte;

– pentru a reda ideea de viteză, anumiţi vorbitori preferă prepoziţia la, în locul prepoziţiei pe: Merge cu 50 la oră…, avea 100 la oră…, în loc de: merge cu 50 pe oră…, avea 100 pe oră…; şi, totuşi, ambele variante sunt considerate corecte;

– utilizarea lui pe, ca şi a lui despre, pentru a introduce un determinant al verbului a insista, face ca enunţul să fie greşit, deoarece corect se foloseşte prepoziţia asupra: Insistă pe cererea cuiva… corect: asupra cererii…(greşeala se datorează analogiei cu expresia a pune accent pe…);

– în general, înaintea substantivelor care denumesc ţinuturi, ţări, continente… se întrebuinţează prepoziţia în: Merg în Oltenia… Se duce în Italia…; înaintea substantivelor comune, a substantivelor proprii nume de persoane, a pronumelor, se foloseşte prepoziţia la: Pleacă la munte… S-a dus la Maria… A plecat la ei…; frecvent se întrebuinţează şi în: Pleacă în Bucureşti…; când numele localităţii este precedat de cuvintele: oraşul,satul, comuna se recomandă întrebuinţarea prepoziţiei în: Merge în oraşul Tg-Jiu… A plecat în satul Câlnic…; sunt corecte şi exprimările: Plec în(la) oraş… Merg în (la) ţară… (în funcţie de sensul comunicării);

– prepoziţiile după şi de pe se confundă în vorbirea uzuală pentru că ambele introduc complemente de loc, dar sensurile acestor complemente diferă, ele fiind determinate de prepoziţiile care le precedă: după exprimă situarea în spaţiu a unui obiect, iar de pe arată detaşarea de la suprafaţa unui obiect; înlocuirea lui de pe cu după dă naştere unor formulări greşite: Strig copiii după stradă… Suferă după urma ei…, în loc de: copiii de pe stradă…, suferă de pe urma ei…;

– prepoziţia pentru indică destinaţia sau scopul acţiunii: a venit pentru a cumpăra… învaţă pentru a şti…; din dorinţa de exactitate, unii vorbitori cred că este mai bine să spunem: casă pentru odihnă… carne pentru gătit… teme pentru acasă… lupta pentru existenţă… acţiunea pentru înfrumuseţare…;prepoziţia pentru, care introduce, de regulă, complemente circumstanţiale (de scop, de relaţie, de cauză) intră şi în construcţii cu atributul;

– auzim în vorbirea uzuală formulări de genul: după propunerea lui…, în loc de: la propunerea lui… (înlocuirea lui la cu după este consecinţa influenţei expresiei după cum a propus…);

– prepoziţia către se foloseşte de multe ori în locul lui pentru: luptă către victorie…, munceşte către succese…; prepoziţia către poate introduce un complement sau un atribut care ne arată direcţia, intenţia (drumul care îl duce către succese…) sau destinaţia unei comunicări (către tine ne îndreptăm…), arătând, deci, semnificaţii apropiate de ideea de scop pentru care este caracteristică prepoziţia pentru;

– adesea, prepoziţia sub ia locul lui cu sau în şi din: vine sub condiţia că…, ne apare sub nuanţe…, ţinute sub secret…,sub acest punct de vedere…, corecte: vine cu condiţia…, apare în nuanţe…, ţinute în secret…,din acest punct de vedere…;

– aproape aceeaşi valoare au în limba română prepoziţiile: din-dintru, în-întru, prin-printru, prezenţa unora sau altora fiind determinată de necesităţi fonetice; formele dintr- şi într- se folosesc înaintea articolului nehotărât şi a adverbelor care încep cu o vocală, înaintea pronumelui personal însul şi a numeralelor cardinale un şi o, elidându-se vocala –u: într-acolo merg…,dintr-acolo vin…, sufletul dintr-însul…,într-o şcoală nouă…;

– în situaţii similare apare şi prepoziţia printr-, cu deosebirea că ea nu precedă un adverb: printr-o împrejurare fericită…,printr-înşii a trecut un fior…;

– înlocuirea lui dintru cu din, a lui întru cu în şi a lui printru cu prin, în situaţiile de mai sus, este greşită; înaintea articolelor posesive, a pronumelor şi adjectivelor pronominale care încep cu o vocală, înaintea numeralelor cardinale şi a pronumelor nehotărâte unu(l), una se pot folosi atât din, în, prin cât şi dintr-, într-,printr- (I-am dat din al meu – dintr-al meu… în una erau cărţi – într-una erau cărţi… merge prin valuri – printre valuri); dintru apare numai în locuţiuni adverbiale: dintru început…, iar întru numai în construcţii cu tot, câtva: întru totul, întrucâtva…;

– în limba română, în majoritatea lor, prepoziţiile sunt urmate de un substantiv în cazul acuzativ, iar când au formă nearticulată, aceste prepoziţii sunt urmate de pronume personale neaccentuate în dativ: înainte-ţi, asupră-mi, în urmă-ţi, în faţă-i…(tot cu cazul dativ se construiesc şi prepoziţiile: graţie, datorită, mulţumită, contrar, conform, potrivit, aidoma, asemenea…);

– se mai construiesc prepoziţiile şi cu cazul genitiv: asupra, deasupra, împotriva, contra, înaintea, îndărătul, înapoia, în afara, în faţa, în urma, în vârful…;

– prepoziţia contra se construieşte şi cu acuzativul (în limbajul tehnic, comercial): marfă contra cost…, banii contra chitanţă…, colet contra ramburs…;

– prepoziţia asupra se utilizează uneori greşit, combinându-se cu verbele a lucra, a munci (lucrez asupra referatului…, muncesc asupra piesei…), deşi complementele acestor verbe trebuie introduse prin la (lucrez la referat…,la piesă…);

– în unele situaţii, concurenţa între prepoziţiile asupra şi la a dat câştig de cauză primei (cartea pe care o avea asupra ei…, caietul pe care îl avea asupra lui…, în loc de: cartea pe care o avea la ea… îl avea la el…);

asupra apare greşit şi în locul prepoziţiei despre sau în locul expresiilor: cu privire la, în ceea ce priveşte (S-a discutat asupra referatului…,asupra echipei s-a vorbit mult…, are o părere asupra colegului său…, în loc de: s-a discutat despre referat…, sau   cu privire la referat, în ceea ce priveşte referatul…);

– prepoziţiile care precedă dativul s-au format de la substantive (mulţumită, graţie…), de la adverbe (conform, contrar…), de la verbe (potrivit, datorită…);

– prepoziţia datorită apare tot mai des în locul lui din cauza, greşit însă, pentru că, din punct de vedere semantic, datorită presupune un factor şi un efect pozitiv, iar din cauza are un sens mai general: a reuşit datorită pregătirii…, s-a făcut bine datorită medicamentelor…, n-a înţeles din cauza gălăgiei…, n-a intrat la examen din cauza absenţelor…; sunt corecte formulările: a reuşit datorită talentului…, a obţinut rezultate bune datorită pregătirii…, şi nu: a reuşit din cauza talentului…, a obţinut rezultate din cauza pregătirii…;

– prepoziţia la, apare adesea în limba vorbită, în cea familiară, în literatura populară, în cazul dativ: îţi vorbesc ca la un frate…, doresc la participanţi…, te spun la diriginte…; în cazul unui numeral nedeclinabil singura construcţie posibilă este cea cu la pentru a reda dativul: am dat premii la trei elevi…, am oferit flori la două studente…;

– alteori, prepoziţia la, urmată de un substantiv în acuzativ, reprezintă o construcţie regională, echivalentă cu genitivul: terminând referatul la o lucrare…, terminând lectura la o carte…, corecte sunt construcţiile cu genitivul: referatul unei lucrări…, lectura unei cărţi…, sau cu prepoziţia pentru: referatul pentru o lucrare…;

– genitivul este înlocuit adesea prin construcţii cu prepoziţia despre: ideea despre adunare…, povestea despre întâlnire… (acceptate, în general); în multe situaţii, însă, folosirea lui despre în locul genitivului este greşită: o imagine despre cartea aceea…, o idee despre filmul acela…, corecte: o imagine a cărţii (asupra cărţii)… asupra filmului;

– genitivul este folosit în stilul publicistic, în presă, cu prepoziţia de, precedând un substantiv în acuzativ: crearea de condiţii (unor condiţii)… ultimele meciuri de campionat (ale campionatului)…;

– cu valoare de genitiv se utilizează şi acuzativul   precedat de prepoziţia cu: lista cu mărfurile (mărfurilor)… catalogul cu exponate (exponatelor)…;

– verbele: a anunţa, a aminti, a declara, a da, a destina, a (se) împotrivi… se construiesc cu dativul: a fost anunţată concurenţilor… am amintit participanţilor… am declarat comisiei… le-a dat studenţilor…;

– o greşeală frecventă constă în înlocuirea complementului în dativ printr-un complement în acuzativ cu prepoziţie în legătură cu verbul a aparţine, combinat frecvent cu de sau cu la: aparţine de satul vecin…, aparţine la curentul romantic…, în loc de: aparţine satului vecin…, aparţine curentului romantic…;

– alte verbe se construiesc, în aceeaşi măsură, şi cu dativul şi cu acuzativul precedat de prepoziţii: a se încrede cuiva (în cineva), a se sustrage unei activităţi (de la o activitate)…;

– există în limba română verbe care cer întotdeauna o prepoziţie: a colabora cu (la), a umbla după, a se mulţumi cu, a se complăcea în, a rezida în…;

– omiterea prepoziţiilor într-un context reprezintă cea mai frecventă greşeală; dacă într-un context se găsesc numai doi determinanţi în raport de coordonare, atunci se recomandă repetarea prepoziţiei: şoapte de frunze şi de vânt…, adăpost de umbră şi de verdeaţă…, şi nu: de frunze şi vânt… de umbră şi verdeaţă…;

– în vorbirea curentă şi în stilul beletristic, într-o înşiruire de cuvinte coordonate, nu este absolut obligatorie reluarea prea apropiată a aceleiaşi prepoziţii, întrucât ar stânjeni cursivitatea exprimării, deci sunt corecte şi construcţiile: s-a întâlnit cu un vechi prieten de lupte, bucurii şi necazuri…, erau prezenţi oameni de litere, filosofie şi artă…(nu este necesară reluarea prepoziţiei de înaintea fiecărui substantiv); omiterea prepoziţiei de nu este, însă, posibilă în alte situaţii: “Eu ştiam că nu e vorba de o preferinţă sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi luminos de doi ani…” (Camil Petrescu);

– se renunţă azi la repetarea unei prepoziţii înaintea fiecărui termen coordonat din tendinţa de economie în vorbire; ele nu trebuie considerate greşeli dacă nu provoacă confuzii sau dificultăţi în înţelegerea corectă a enunţului: a mers în excursie la mare şi munte…, oamenii de la oraşe şi sate…;

– prepoziţia de este cel mai des eliminată, ea lipseşte dintre primul şi al doilea atribut în cazul unei duble determinări atributive: haine de toamnă şi iarnă…, ore de pregătire şi specializare…, misiunea de a ataca şi a se apăra…; omiterea prepoziţiei din faţa celui de-al doilea substantiv poate duce la formulări neclare, ambigue: volumele sale de proză şi poezie…, îl încerca un sentiment de nelinişte şi încredere…, în zonele de deal şi munte…;

– construcţia acuzativului cu pe este obligatorie în cazul numelor proprii de persoane şi de animale sau a numelor comune de personaje: A văzut-o pe Sanda… Îl strigă pe Azorel… Îl invidiază pe domnul acela…; este necesară repetarea lui pe şi în cazul complementelor directe nume de persoane aflate în raport de coordonare: I-am văzut pe Ion şi pe Vasile…; în limba contemporană se manifestă tendinţa de a nu mai utiliza prepoziţia pe înaintea complementelor exprimate prin nume de fiinţe: Am invitat concurenţii… Dorinţa de a informa spectatorii… Am anunţat studenţii…(construcţiile sunt corecte cu pe înaintea substantivelor); pe este omis şi atunci când complementul este precedat de adjectivele pronominale câţiva, câteva, alte: am întâlnit câţiva studenţi…, câteva studente… Am cunoscut alte prietene… (aici, formulările fără pe nu sunt total greşite, dar o comunicare atentă, îngrijită impune folosirea construcţiilor prepoziţionale);

– folosirea relativului care, neprecedat de pe, constituie o altă greşeală: Studentul care l-am întâlnit… Profesorii care i-am salutat… Colegii care i-am vizitat…;

– procesul de omitere a prepoziţiilor se manifestă, mai ales, în limbajul firmelor, al enunţurilor din ziare, ca o consecinţă a exprimării telegrafice, concentrate, concise;

– cel mai des eliminată este prepoziţia de:aparat emisie-recepţie…, atelier foto…, geantă piele…, haină blană…, aparat ras…, dar şi prepoziţiile pentru, cu, în:confecţii bărbaţi…, modele femei…, stilou pastă…, mapă acte…, intrare cinema…, leg cărţi piele…;

– eliminarea prepoziţiilor este inadmisibilă când sensul comunicării cuprinse în enunţ devine ilogic: Rezervat pentru mame cu copii şi invalizi… Repar încălţăminte dame şi copii… Vindem în rate confecţii bărbaţi, femei şi copii…;

– includerea unor prepoziţii în enunţuri în care prezenţa lor nu este justificată reprezintă alte greşeli în limbă: a pretinde la titlul de campioană…(la se foloseşte corect alături de locuţiunea verbală a avea pretenţie la, nu şi alături de verbul a pretinde);

– în grupul în paralel, prezenţa lui în este inutilă: Tema merge în paralel cu ideea că…; pe este nejustificată în formularea: de pe azi pe mâine, rezultată din includerea nejustificată a primului pe, în expresia de azi pe mâine;

– verbul a sublinia trebuie să fie determinat de un complement direct fără prepoziţie (a subliniat ideea că…, a subliniat faptul că…);

– verbul a insufla este determinat de un complement indirect tot fără prepoziţie (a insuflat elevilor dragostea faţă de…, le-am insuflat acelora respectul pentru…);

– prepoziţia asupra trebuie înlăturată din enunţuri ca: asubliniat asupra evenimentelor…, insufla asupra studenţilor…

 

Referinţe bibliografice

 

Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, Buc., Ed. Acad., 1987

  1. Beldescu, Ortografia actuală a limbii române, Buc., Ed. Ed. Şt. şi Enc., 1984
  2. Breban (coord.), Limba română corectă, Buc., Ed. Şt., 1973
  3. Ciobanu, L. Sfârlea, Cum scriem, cum pronunţăm corect. Norme şi exerciţii, Bucureşti, Ed. Şt., 1970
  4. Draica, Despre scrierea limbii române, Editura Universităţii din Oradea, 2009
  5. Goga, Limba română, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006.