În tinerețea mea foarte îndepărtată, umblând prin sălile Muzeului de Artă, întorceam cu mare grijă tablourile expuse împins de curiozitatea de a vedea ce se află pe spatele acestora. Mărturisesc că această curiozitate era mai de grabă de natură clevetitoare decât una din rațiuni stilistice, de meșteșug, căci nu căutam soluții plastice de rezolvare a compozițiilor ori etape pregătitoare din care să învăț cum și ce să fac în fața șevaletului.

Astfel, am descoperit o lume nu numai interesantă, ci una emoționantă: urma paharului de vin, a cănii de cafea, însemnări olografe, amprentele degetelor murdare de vopsea, etichete îngălbenite ori picturi răzuite chiar de artiști.

Așa am înțeles pentru întâia oară că până și cei mai mari reprezentanți ai artei românești au fost, parafrazându-l pe Nichita Stănescu, „oameni vii, că au mâncat și au băut cu gura lor”. Uneori, o astfel de lecție cântărește mai mult decât oricare dintre tratatele de pictură, căci în afara emoției umane arta nu este decât risipă de materiale și timp.