Prințesa Manola Ghica

 

Nicolae Popa

Prințesa Manola Ghica a decedat în 2 noiembrie 2000. Interviul a fost luat în 1993.

 

La Bruxelles, într-un cartier rezidențial construit în cel mai pur stil austriac, reconstituind o atmosferă contemporană cu împărăteasa Maria Tereza, am întâlnit-o în toamna anului 1933 pe prințesa Manola Ghica, descendenta voievodului Moldovei, Grigore Ghica-Vodă. Aproape nonagenară, Manola Ghica mai păstra încă din grația și frumusețea tinereții, din farmecul și seducția celei pe care Paul Claudel o numea « la jolie princesse roumaine ».

Crescută la curtea reginei Maria a României, Manola Ghica a devenit ea însăși, la un moment dat, un fel de regină atemporală, existența ei fiind cea a unui personaj din cărțile lui Paul Maurand. Pasajeră constantă a Orient-Expresului, a marilor transatlantice și a zborurilor intercontinentale, Manola Ghica și-a purtat pașii în îndepărtata Japonie, fiind primită la curte și prezentată împăratului.

În după-amiaza petrecută împreună, Manola Ghica mi-a evocat aceste călătorii presărate cu figuri tragice sau pitorești, începînd cu regina Maria a României (pe care a iubit-o mult), continuând cu personajul fascinant care a fost mătușa ei – regina Natalia a Serbiei, și alte rude celebre – Anna de Noailles, Marta Bibescu, Maruca Rosetti, Matilda Ghica ș.a. I-a cunoscut pe toți, de la Claudel la Ciano, de la Lipatti la Enescu, puțini fiind contemporanii care scapă acuității privirii acestei femei inteligente, al cărei spirit de observație este dublat de calitatea de psiholog înnăscut.

Dialogul pe care l-am angajat la Bruxelles, într-o după-amiază de octombrie, m-a ajutat să descopăr nu numai un personaj seducător, ci să și reconstitui mental o epocă din istoria culturii și civilizației europene: perioada interbelică. Totul a început cu întrebarea devenită deja stereotipă:

  • Cine sunteți Dumneavoastră, Manola Ghica?
  • Sunt fiica unuia dintre prinții Ghica, un fost diplomat ce nu voia să se înscrie în nici un partid politic și care, atunci când Ionel Brătianu l-a întrebat: « Când o să te înscrii în partidul nostru, Ghica? », i-a răspuns: « Nu sunt om de partid, ci diplomat și nu mă ocup cu această bucătărie murdară! »… N-ar fi trebuit să facă această afirmație, Brătianu fiind ruda noastră. Tata era nepotul voievodului Moldovei, Grigore Ghica Vodă, cel care a avut o contribuție importantă în dezvoltarea învățământului românesc prin înființarea de școli, cum a fost cea din Târgu Neamț (Școala Domnească), unde a învățat și Ion Creangă.
  • Prințesă, ați avut parte de existența privilegiată a tuturor copiiilor aparținând înaltei aristocrații. Vreți să evocați tinerețea Dumneavoastră?
  • Tata se afla în post la Viena când m-am născut eu. Acolo am trăit pînă la vârsta de nouă ani și îmi amintesc deja prima deziluzie: lăsasem geamul deschis să intre aer în mașină și, zărind copiii ce alergau după automobil cu flori în mână, i-am spus șoferului: « Ce drăguț! Îmi oferă flori ». În realitate erau urzici. Nu știu de ce au făcut-o!… Poate reticențele față de corpul diplomatic, nu știu….Tata a trebuit să-și părăsească postul din Sofia, pentru că atunci a izbucnit războiul blacanic. Numit în post la Paris, a fost unul dintre semnatarii acelui teribil tratat de pace de la Versailles. Eram foarte mândri în familie de aceasta! Știți, era considerat de mulți drept o personalitate de prim rang; în realitate era un om foarte simplu, plin de spirit, iar împreună cu mama (care avea foarte mult umor), făceau un cuplu formidabil.
  • Vă amintiți câteva din personalitățile pe care le-ați întîlnit în cursul acestor peregrinări europene?
  • La Paris am cunoscut-o pe Elvira Popescu. Era un personaj fascinant: explozivă, naturală și mai ales simpatică. N-ar fi avut succes, dacă n-ar fi permis naturaleței ei să se exprime. A fost o mare artistă! Mi-o amintesc într-o piesă de Cehov, « Trei surori », dacă nu mă înșel. Fatală și simplă în același timp, actrița trecea cu un talent de nedescris de la reflecții melancolice la dramă… Și credeți-mă, publicul nu îndrăznea să miște în fotolii, atât de «pătrunzător » era mesajul dramatic pe care-l primea în suflet: mimica, replicile actorilor erau de fapt o evoluție gradată de la melancolie și fatalism slav spre nebunie… A fost « ca un vals blestemat care-ți aleargă sub degete », cum a definit jocul actorilor un critic teatral în vogă atunci. Îți dai seama de dimensiunea talentului unui actor după modul în care acesta reușește să reconstituie căldura și poezia epocii pe care o « evocă ». Nu știu dacă vă amintiți  piesa  « Tovarăși ». Citiți-o dacă aveți ocazia! E una dintre piesele cele mai interesante și plăcute în care a fost distribuită Elvira Popescu – juca rolul rusoaicei refugiate la Paris, vorbind cu un accent evident și rulând r-urile. Era sublimă! Am întâlnit-o de mai multe ori la Biaritz.

Acolo mă atrăgea cel mai mult prezența mătușii mele, regina Natalia a Serbiei, ruda noastră, fiica unui ofițer rus, colonelul Kechko, și a unei prințese Sturza. A fost căsătorită cu regele Milan I al Serbiei. Soțul ei, regele, personaj ambiguu, cu un caracter cât se poate de dificil, a repudiat-o în anul 1888, abdicând și el un an mai târziu. Părăsită de toți, tante Nathalie (care și-a păstrat titlul de regină), s-a retras la Biaritz, unde și-a construit, la ieșirea din oraș, spre Bidard, un mic palat de formă pătrată, numit pompos « palatul Sacchino ». Trăia acolo de mai mulți ani, ducând o existență cât se poate de burgheză, înconjurată de câțiva servitori și însoțită doar de o doamnă de companie. Viața ei însemna recluziune și opere caritabile. Îmi amintesc și astăzi faimoasa ei trăsură: ai fi zis caleașcă, dacă o priveai din față, și faeton atunci când o priveai din spate. Lacheii, cât se poate de marțiali în livrelele lor albastru-argintiu (culorile Serbiei), priveau cu un ochi protector la această regină, care nu ezita să conducă trăsura cu o mână fermă și cu un sânge rece, incompatibil cu ființa ei atât de fragilă.

  • Dar regina Maria? Care a fost, prințesă, meritul acestei suverane a cărei imagine a fost târâtă în noroi chiar înainte de 1944?
  • Regina a avut un merit deosebit, fondând școli, cămine pentru persoane în vârstă, creșe. A încurajat conferințele populare sub toate formele, a fondat galerii de artă, școli de pictură etc. Existența ei a cunoscut și multe momente tragice… Îmi amintesc o vizită pe care am făcut-o reginei în castelul ei din Balcic, cu câteva luni înainte de moarte. Îmbrăcată într-o rochie din velours purpuriu, regina purta un colier din perle la gâtul ce părea ca intra tot mai mult între umeri. Fire albe puneau și mai mult în evidență tâmplele ridate și aerul de tristețe melancolică pe care regina l-a dus cu ea în mormânt. Relațiile reginei-mamă cu regele Carol erau încordate. Știți, aceasta se întâmpla pe vremea legăturii furtunoase a principelui cu Mme Lupescu. Carol nu numai că a spoliat-o de majoritatea veniturilor personale, dar i-a îndepărtat și prietenii, trimițându-l în exil pe prințul Știrbey, iar în castel a pus la punct un sistem de spionaj diabolic, refuzându-i reginei-mamă autorizațiile de călătorie în străinătate. De alftel, pierderea veniturilor personale făcea practic imposibile călătoriile reginei în afara granițelor țării, iar cea care fusese la începutul secolului « cea mai frumoasă femeie din Europa » trebuia să se mulțumească cu sejururi din ce în ce mai prelungite la Balcic, unde sirena, părăsită de toți, își aștepta sfârșitul. Amintirea reginei Maria mă emoționează, credeți-mă!

Regina a avut un merit deosebit, mai ales în timpul războiului din 1914-1918. La moartea ei, un țăran care-și adăpa animalele la un ulciuc, i-a spus mamei: « S-a dus Doamna! Tare a fost blajină, nu i-a fost niciodată frică de nimic, și ne-a fost la toți, acolo, pe front, ca o mamă ». E un omagiu atât de frumos pe care nu l-am citat niciodată! Într-adevăr, în timpul războiului din 1914-1918, regina a fost eroică. Desigur, sunt și lucruri despre care aș prefera să nu vorbesc, mai precis despre corespondența dintre tante Marta Bibescu și regina Maria. Regina îi scria tantei Marta ca unei prietene, punând-o în gardă cu privire la anumite lucruri (mă refer la prietenia insistentă a Martei Bibescu cu Kronprintz, fiul lui Guillaume II, și cu prințul de Beauvau), iar reacțiile mătușii mele într-unul din faimoasele ei « carnete » au șocat-o pe nora mea. Dar prefer să nu vorbesc despre aceste lucruri. Dacă vreți, încercați să vă procurați extrasele și atunci veți înțelege.

  • Prințesă, aceasta este singura imagine pe care ați păstrat-o Martei Bibescu?
  • Nu! Am vizitat-o odată la Mogoșoaia. Palatul și grădinile reprezentau la vremea aceea tot ce era mai aristocratic în România. Situat pe malul râului Colentina (dacă nu mă înșel), palatul țâșnea din lac asemeni unei zâne a apelor, înconjurat de un covor de iriși și nuferi. Asemenea palatului Dogilor (cu care semăna ca o picătură de apă), avea culoarea unei gardenii putrede. În interior, planșeele erau imense mozaicuri de aur, iar feroneria, de un bun gust și un rafinament rar întâlnit în Bucureștii de atunci, era în armonie cu mobilierul domnesc, tronuri și sofale pe care erau aruncate piei de leopard. Îmi mai amintesc că pe scara de marmură de la intrare era un păun împăiat cu coada desfăcută. Gândul te duce la un decor hollywoodian (dacă erai malițios), dar era suficient s-o vezi pe stăpîna casei, ca să faci abstracție de această opulență puțin prea « aristocratică », în care erau expuse prea multe jilțuri domnești și portrete de domni valahi. Mătușa mea avea pentru acest palat o mare slăbiciune și o tandrețe care depășea orice sentiment al ei pentru ființele umane. Mi-o amintesc foarte bine. Cred ca aceasta se întâmpla într-o seară de vară a anului 1935: castelana era în apogeul gloriei ei literare și mondene. Îmbrăcată ca o « prima donna », într-o rochie de tull alb, tante Marta Bibescu dădea ordine grădinarului scoțian, cu vocea ei puțin răgușită, dar care avea o muzicalitate ce te ducea cu gândul la Şeherezada. Marta Bibescu era un spirit cultivat, de-o cultură profundă, enciclopedică, o scriitoare de mare talent, o perfecționistă până la extrem și, mai presus de toate, posesoarea unei imaginații creatoare ce-i permitea să ocolească întotdeauna vulgarul și banalul. Avea în același timp fascinația progresului (în care credea de altfel), era un spirit lucid și tandru. Semăna cu o prințesă din povești, cu o Madona de vitraliu, cu o silfidă dintr-un balet romantic. Poseda un fond aproape inepuizabil de cunoștințe, avea o memorie de o precizie înspăimântătoare, un vocabular ornat și simetric, asemenea unei grădini « á la française »…
  • Care a fost, prințesă, perioada cea mai deosebită pentru dumneavoastră?
  • Cred că după ce tata și-a pierdut postul la Paris. S-a considerat că în locul lui ar fi fost necesar un economist, și atunci i s-a spus pe trei martie că nu mai era post de pe data de unu martie…Știți, nu a fost prea elegant!…

Ne-am întors în România, aceasta fiind perioada când am locuit în țară, de la treisprezece la optsprezece ani. Îmi amintesc încă domeniul familiei noastre și conacul din Bozieni – Roman. Casa a ars și sera a fost complet devastată. Parcul era de forma dreptunghiulară și se întindea de pe o colină pe alta; era un iaz la mijloc și un pod japonez. N-a mai rămas niciunul din arborii de altădată – fagi, stejari, plopi… A ars totul timp de 8 zile și când ceva arde atâta timp, înseamnă că nu a fost nici un interes pentru stingerea incendiului și atunci te întrebi dacă focul nu a fost pus intenționat. Desigur, incendiul a avut loc după 1944…

Mai târziu, tata a fost numit în post la Roma, dar șederea lui acolo a fost întreruptă din pricina lui Brătianu, căci tata, mare gaffeur (paradoxal pentru un diplomat), i-a spus într-o zi cu tonul cel mai liniștit din lume, având în vedere doar viața politică și nu cea personală a primului ministru:… « unul din predecesorii dumneavoastră, Marghiloman etc…» Brătianu a fost de-a dreptul vexat.

  • O gafă atât de mare?
  • Marghiloman a fost președintele Partidului Conservator și, cu ani în urmă, fusese și primul soț al Elisei Brătianu, născută Știrbey, o femeie de-o mare inteligență, spontană, de-a dreptul remarcabilă. Cititoare asiduă a operelor lui Marcel Proust și o admiratoare ferventă a lui Paul Bourget (pe care-l considera un fel de Mesia), tante Elise făcea parte din categoria femeilor românce a căror cultură surprindea. Diplomații străini aveau o impresie puțin flatantă despre cultura doamnelor din societatea bucureșteană a vremii, știindu-le ocupate să-și împodobească mai degrabă chipul decât spiritul. Ei bine, tante Elise Brătianu era o excepție! Căsătoria cu Marghiloman a eșuat lamentabil și, câțiva ani mai târziu, tante Elise avea să declare (nu fără oarecare malițiozitate) că în casa fostului soț « totul era fals cu excepția argintăriei ». Deși mariajul cu Marghiloman se consumase de mult, lui Brătianu nu-i făcea plăcere să i se amintească primul soț al Elisei. Nu cred să fi fost singura gafă a tatei și din pricina aceasta Brătianu avea o mare aversiune față de el și-l « ajuta » întotdeauna să-și piardă postul.
  • Dacă nu mă înșel, la Roma l-ați cunoscut pe Ciano.
  • Părinții mei l-au cunoscut foarte bine. Era un mare amator de farse și-mi făcea plăcere să-l întâlnesc…Pe Mussolini l-am întâlnit o singură dată, la o recepție la Ambasada României, mult mai târziu însă, probabil în vara anului 1936. Ducele avea o față palidă și o privire autoritară și arogantă (cel puțin așa părea la prima vedere). Era mic de statură, îndesat, cu torsul bombat și cu un mers bărbătesc, dârz. Avea umerii largi, era destul de bine făcut, iar maxilarele osoase păreau enorme. Mussolini avea, într-adevăr, acel « magnetism » de care se vorbea atât de mult atunci, poate și din pricina efigiei lui pe care o vedeai pe toate gardurile și casele din Roma. Cel mai mult m-a surprins vocea ducelui: când vorbea în particular, avea o voce moale, melodioasă, cu un timbru jos, fără false efecte sonore sau modulații forțate. Capul (mare) era într-o disproporție flagrantă cu corpul mic, de adolescent îmbrăcat în negru, ca un magician. Mussolini știa să-și cucerească auditoriul repetând invariabil: « Sunt un om al dreptății și un arhanghel al păcii »… Știm însă cu toții ce-a urmat după aceea…

Tot la Roma l-am cunoscut și pe Claudel. Eram prietenă cu fiul lui, Pierre, și mai ales cu fiica lui, Reine-Paris, pe care am văzut-o mai târziu în Anglia.

  • Era cunoscut atunci ca scriitor?
  • Da, era foarte cunoscut, atât ca dramaturg cât și ca poet, și nu-mi amintesc dacă aceasta se întâmpla pe vremea « Pantofului de satin » sau a celebrei lui piese « Bunăvestirea ».
  • Pe sora lui, Camille, ați cunoscut-o?
  • Era internată în clinica unde a trăit multă vreme după prăbușirea ei în nebunie. Claudel a ajutat-o pe mama lui s-o interneze într-un ospiciu unde a fost, de altfel, bine îngrijită. Știți, Camille avea geniu, dar despărțirea de Rodin a fost pentru ea ceva teribil! Nu cred c-ar fi înnebunit din pricina lui. Nebunia o ai în tine și este nevoie de ceva ca să se declanșeze…
  • Se vorbea atunci despre Rodin și Camille?
  • Nu! Nu se vorbea absolut deloc. Pe vremea aceea, lumea era la curent, dar existau mai puțini paparazzi, iar oamenii erau mai discreți…Claudel era un prieten, un frate brusc, abrupt, dar sensibil în fond. Îmi amintesc că odată (aceasta se întâmpla la Legația României la Bruxelles, rue de Washington) mama l-a invitat la masă, plasându-l lângă o admiratoare. Știindu-l pe Claudel abrupt și gaffeur, l-a prevenit zicându-i: « Fiți atent cu vecina dumneavoastră. Este o admiratoare. Purtați-vă drăguț cu ea! ». Claudel i-a replicat mamei: «Ce idee! Să mi se ceară așa ceva. Eu sunt originar din Lorena și spun întotdeauna ce nu trebuie! » Spunea, așadar, adevărul într-un mod abrupt, direct, dar fără pic de răutate. A fost nașul de botez al celui de-al patrulea fiu al meu.

După plecarea noastră de la Roma, tatei i s-a propus Washingtonul, dar un prieten al lui, fiul doctorului Davilla, până atunci în post acolo, l-a sfătuit să nu primească, spunându-i că a dus-o destul de greu în America, fiind plătit în moneda de dinainte de război. Tot pe vremea aceea a existat și o telegramă scrisă de mâna regelui Ferdinand. Am vazut-o chiar eu, căci, atunci, indferent cât de compromițător ar fi fost conținutul lor, documentele erau păstrate. Textul telegramei suna așa: «Acordați-i lui Ghica credit nelimitat! »  Era o mare dovadă de încredere din partea regelui…Brătianu scrisese, însă, de-a latul telegramei: «să nu i se transmită! ».

  • Deci, o problemă de antipatie personală, mai degrabă…
  • Extraordinară! Mai târziu, când tata era secretarul general al lui Gafencu la externe, deoarece Brătianu revenise la putere, a avut certitudinea că va fi demis din nou. Atunci ne-a invitat pe mama și pe mine să-i sărbatorim la restaurant demiterea din post. Ne-a zis să ne întâlnim la Capșa. L-am așteptat timp îndelung. A revenit, în cele din urmă, cu o expresie de nedumerit teribilă pe chip. L-am întrebat cum s-a derulat întrevederea iar tata ne-a răspuns: « În mod cu totul surprinzător ». Au fost aduse dosarele tuturor celor care urmau să fie reconfirmați în post și Brătianu, întorcându-se către tata, i-a zis: «Nu văd hârtia Dumneavoastră, Ghica! » Surprins, tata i-a răspuns: «Mi s-a părut inutil s-o aduc». «Știți, Ghica, îmi dau seama c-am fost nedrept cu Dumneavoastră, i-a zis Brătianu, de aceea vă rog să-mi faceți favoarea de-a prezenta cererea s-o semnez ». A fost ceva cu totul neașteptat și, abia mai târziu, am înțeles că Brătianu, bolnav de cancer la gât (a și murit patru luni mai târziu), știindu-se condamnat, a încercat să-și ceară astfel scuze pentru nedreptatea făcută tatei, înțelegând că toate gafele părintelui meu erau mai degrabă de coloratură politică, neavând nimic cu viața lui personală…

La vârsta de doisprezece ani eram la Paris. Acolo am cunoscut-o pe Anna de Noailles, celebra poetă de origine română. Intrată prin căsătorie cu contele de Noailles într-una din cele mai ilustre familii din aristocrația franceză, tante Anna s-a considerat întotdeauna o mare poetă și regina incontestabilă a țării de adopție. Avea o față expresivă, cu trăsături nobile, o ținută hieratică, superbă. Îmi amintesc o vizită în rue de Scheffer, imediat după război. Anna de Noailles ne-a primit în camera ei, pretinzându-se grav bolnavă. Culcată în pat, cu părul răsfirat pe pernă și cu aerul unui Crist crucificat, poeta ne-a prevenit (pe un ton patetic), că-și așteaptă sfârșitul (sîc!), dar aceasta n-a împiedicat-o să ne adreseze, mie și mamei, o mulțime de întrebări, unele de-o indiscreție jenantă…Era născută Brâncoveanu, iar noi eram destul de apropiați de Brâncoveni, deci mă considera « verișoara » ei. Mi-a dedicat volumul ”Poeme alese”, una din culegerile ei de poeme cele mai frumoase, o cărticică relativ groasă, pe care o mai păstrez și pe coperta căreia a scris acestă dedicație: «Încântătoarei mele verișoare pe care o iubesc din toată inima ». Anna de Noailles era un personaj agitat,  seducător și simpatic în același timp. Îi păstrez o amintire amuzantă: odată, mă întorceam de la Biaritz, de pe domeniul mătușii mele, regina Natalia a Serbiei.  Anna de Noailles mi-a cerut să-i telefonez cameristei și să-i spun să-i pregătească o anumită rochie de ocazie. Aveam doar 12 ani și până atunci nu văzusem vreodată un telefon și nici nu știam cum să-l folosesc. Cu siguranță, Annei i-am părut nedescurcăreață dar, cum aveam doar 12 ani, m-a iertat și, drept dovadă de afecțiune, mi-a dat cartea ei.

Cred că tot la Paris, și cam tot în acea perioadă, am întâlnit-o pentru prima dată și pe Elena Văcărescu. Descendentă a unei ilustre familii de boieri munteni, « la vaka roumaine » (cum îi spuneau francezii) era o persoană volubilă, vorbea cu puțină emfază, dar și cu elocință, în fine, era fascinantă! O întâlneam la spectacole și concerte când ieșeam în lume cu părinții mei… A fost un personaj impresionant. Se spunea despre fizicul ei că degaja doar impresia de forță; eu nu o găseam așa, ci de-a dreptul grasă. Era însă spirituală și atunci făceai abstracție de restul. Elena Văcărescu era cunoscută pentru spontaneitatea ei în replici, dar și în comporatment. Stăpânea arta cultivării relațiilor mondene, era și foarte naturală, dar de cele mai multe ori naturalețea ei devenea deplasată, mai ales atunci când, evocând tinerețea petrecută în România la curtea reginei Elisabeta, nu uita să amintească idila ce-a legat-o de prințul Ferdinand, lăsând impresia că o face doar așa, întâmplător…

Regina Elisabeta a păstrat o discreție absolută în jurul acestei idile (nu-i exclus chiar să o fi încurajat), însă regele Carol a fost cât se poate de intransigent: domnișoara Văcărescu a fost « ostracizată » la Paris, unde a plâns ani de zile pierderea ființei iubite, dar mai ales (dacă ar fi să dăm crezare clevetirilor care circulau în saloanele din Saint Germain), pierderea coroanei de regină. Tante Marta Bibescu (cu care Elena Văcărescu era în relații de animozitate), povestea că poeta, primită în audiență de papa Leon al III-lea, a busculat regulile protocolului pontifical,  prezentându-se « nefericita logodnică a prințului moștenitor al României ». Se spune că papa, paznic riguros al principiilor morale și cât se poate de scandalizat, a dat-o afară, pur și simplu. Nu cred însă că lucrurile să se fi întâmplat chiar întocmai. S-ar putea să fie vorba în realitate de o malițiozitate a tantei Marta.

  • Dar Monseniorul Ghica? Era rudă apropiată de Dumneavoastră?
  • Era fratele mai mare al tatei. S-a convertit la catolicism foarte tânăr, cred că la vârsta de 18-19 ani, rupând o lungă tradiție ortodoxă în familie. La început a ascuns aceasta ca să n-o vexeze pe mama lui, o femeie extrem de credincioasă și o apărătoare ferventă a tradiției religioase ortodoxe, dar eu cred că el a fost întotdeauna catolic în sufletul său. A fost convertit, dar cred că cu voia lui.

Mi-l amintesc când venea să ne viziteze la țară, la Bozieni. Semăna puțin cu un patriarh, amintind în același timp de asceza sfinților părinți din epoca catacombelor. Era în casa un portret al lui sub care scrisese: « Doresc nepoților mei să se bucure de o reputație mai bună decât a mea. Am trecut întotdeauna drept un original, dar eu am încercat mai ales să evit ridicolul în viață ». (Dl. Daniel de Briey (fiul prințesei Manola Ghica) crede că în prezentarea făcută monseniorului Ghica s-a comis o eroare, portretul de la Bozieni fiind cel al unui strămoș îndepărtat al familiei și nu cel al Monseniorului).

Ei bine, îmi amintesc că, tânără fiind, l-am însoțit în calitate de « secretară particulară » în călătoria pe care a întreprins-o în Japonia. Fusese numit șeful misiunii catolice înființată la Tokio; călătorea acolo cu nouă maice franțuzoaice, urmând să prezideze un congres eucharistic. Pentru mine a fost cât se poate de simplu: n-a trebuit să scriu nici o scrisoare, deoarece Monseniorul le redacta singur, aceasta până în clipa când, fiind solicitat de o delegație de ziariști japonezi și neavând nici un chef să se întrețină cu ei, m-a rugat să-i primesc eu. Purtau cu toții măști de spital pentru a se proteja de eventualii microbi pe care i-am fi adus cu noi. M-au întrebat la modul acesta: «Nu-i așa că fratele regelui României, mitropolitul, este însoțit de Dumneavoastră – fiica lui – și de o misiune alcătuită din nouă maice românce »? Le-am răspuns că nu este vorba de fratele regelui, nici de mitropolitul României, ci de un prelat catolic care se ocupă de congresul eucharistic, că eu nu sunt fiica ci nepoata lui, iar cele nouă maice sunt de origine franceză. Au plecat aparent contrariați și destul de dezamăgiți. Câteva zile mai târziu, înainte să ajungem la Tokio, după călătoria în marea interioară,  unchiul a bătut la ușa cabinei mele, spunându-mi plin de indignare: « Ți se pare amuzant? », și-mi arătă un cotidian japonez în traducere engleză al cărui titlu suna așa: « A sosit marele mitropolit, fratele regelui României, împreună cu fiica lui și cu o delegație de nouă maice românce ».

Articolul era gata făcut și nu doreau decât o confirmare a ceea ce scriseseră deja. Este una din amintirile despre acest personaj mort în închisorile comuniste. A avut însă un sfârșit demn. La proces i s-a spus că era un agent al Vaticanului, un trădător. I s-a dat din oficiu un avocat și acesta a încercat să-și construiască apărarea pe seama vârstei unchiului meu care avea atunci în jur de optzeci de ani dar care, din pricina bărbii albe, părea mult mai bătrân. Avocatul și-a început cam așa pledoaria: « Lăsați-l pe acest bătrân în pace. Nu vedeți că-i ramolit rău? În nici un caz o persoană aflată într-o decrepitudine fizică atât de avansată nu a putut avea o acțiune anticomunistă! » Vexat, unchiul a spus că nu are nevoie de avocat și, cu un curaj extraordinar, a replicat că acel ce se dorește omul lui Dumnezeu nu poate fi spion. După aceea, și-a pledat singur cauza, ca unul care urmase și studii de drept. Cum spunea lucruri teribile, au vrut să-l evacueze din sală, dar el a refuzat și, slab cum era, nu a putut fi smuls din scaun până nu a terminat ce a avut de spus.

  • Sfârșitul a fost cel al unui martir…
  • Un adevărat martiriu! A murit de inaniție, căci rațiile din închisoare erau mizere. Le distribuia altora. A fost spânzurat cu capul în jos, i-au simulat execuții în miez de noapte, în fine, l-au schingiuit îngrozitor.
  • L-ați vizitat în închisoare?
  • Plecaserăm din țară înainte de război. Toate acestea mi-au fost relatate de părinții mei, după sosirea lor aici.Tot ei mi-au povestit ultimele zile ale lui august 1944. Au fost momente teribile, mai ales în timpul bombardării capitalei și a orașelor Ploiești și Turnul Severin. Pe 28 august au văzut primele trupe sovietice intrând mai degrabă în cuceritori decât în « liberatori », violând și distrugând totul în cale. Lumea era panicată, căci prezența rușilor în țară a avut consecințe dramatice asupra economiei: cursul rublei a fost stabilit în mod forțat la 100 lei și aceasta a fost una din cauzele ruinării economiei naționale.

Singura persoană din familia noastră care s-a bucurat de sosirea rușilor a fost mătușa mea Maria Bibescu, care a arborat steagul roșu cu secera și ciocanul la ferestrele ei din calea Victoriei, spre stupefacția și indignarea opiniei publice. Cred că acest gest al ei, și mai ales deviza după care se conducea mereu și care suna cam așa: « urlă cu lupii și zbiară cu oile », au salvat-o de deportarea în Bărăgan. A murit aproape centenară în 1952.

Încă din 1945, lucrurile au început să meargă rău în România. Cum știți, probabil, regele a fost silit de Vyșinski să accepte formarea, la 16 martie 1945, a unui guvern condus de Petru Groza. Sărmanul prinț Știrbey a fost nevoit din nou să ia drumul pribegiei, după ce și-a văzut proprietatea de la Buftea prădată, ziua în amiaza mare, de un grup de comuniști deghizați în soldați ruși. Prietenii părinților mei au luat calea exilului: Rădescu a plecat în Cipru, la bordul unui avion britanic, iar mătușa mea Marta Bibescu a reușit să se îmbarce singură la bordul unui « Royal Air Force » cu destinația Neapole. Trăiau cu toții clipe dramatice; era de fapt un « început al sfârșitului »…

Aș dori să vă spun că atunci când părinții mei s-au refugiat din România (aceasta se întâmplase după abdicarea regelui Mihai, iar părinții mei fuseseră trecuți în mod oficial în «bagajele regelui », trebuind să plece după șase săptămâni), au fost opriți timp de 24 de ore la frontieră. Tata credea că urmau să fie arestați sau deportați în Siberia. Au fost însă primiți într-o sală de așteptare și persoana în civil care-i însoțea le-a făcut următoarea rugăminte: «Cănd veți fi acolo, făceți-mi favoarea și mergeți la mormântul lui Marcel Proust. Am încercat să-i traduc opera în românește, dar n-am reușit. Știți, «În căutarea timpului pierdut » nu-i chiar atât de ușor de tradus! » Persoana respectivă le-a făcut părinților mei un imens serviciu, deoarece acel « acolo » era o promisiune de libertate care i-a ajutat să nu cedeze psihic. Când șeful gării se apropia de grupul celor reținuți, persoana în civil îi moraliza, ca apoi, după ce acesta se îndepărta, să-i spună tatei: « Iertați-mă, domnule ministru!»

În fine. Au fost timpuri dramatice!…

  • Pe regele Carol al II-lea l-ați cunoscut?
  • Da, l-am întâlnit la câteva ceremonii de curte. Era exact așa cum l-a descris vărul lui, Boris al Bulgariei. Un sfert din personalitatea regelui amintea de Hohenzollern: un gust pronunțat pentru paradă, uniformă și decorații. Un alt sfert te ducea cu gândul la Romanovi: ca toți prinții din această familie, Carol nu putea să nu alerge după prima fustă apărută în cale. În fine, originea englezească își spunea și ea cuvântul: strălucire, abilitate, o oarecare duplicitate, destul de multă șmecherie…Mi-l amintesc cu prilejul unei recepții din anii 1933-1934. Regele Carol al II-lea avea în jur de 45 de ani, dar păstra alura de june prim: avea o gură cu buze subțiri, groapă în bărbie, ochi albaștri, mai precis – toate atuurile seducătorului… Deși nu mi-a fost simpatic, aș fi nedreaptă să nu recunosc calitățile lui de monarh ce petrecea în cabinetul de lucru zile și nopți întregi, impunând în palatul regal o disciplină și o austeritate absolută.

L-am văzut câțiva ani mai târziu la înmormântarea reginei Maria. A fost unul din evenimentele triste la care am luat parte și care m-a marcat, deoarece familia mea a iubit-o mult pe regină…

  • A murit « ostracizată » în castelul ei de la Balcic, dacă nu mă înșel.
  • Regina era foarte bolnavă cu aproape doi ani înainte de moarte, dar a ignorat până în ultima clipă gravitatea bolii. Poate de aceea a și plecat în vara anului 1938 într-o călătorie, la Merano. Câteva zile mai târziu, simțindu-se rău, s-a internat într-o clinică în Dresda. Fețele grave ale celor din jur au făcut-o să bănuie gravitatea bolii și, simțindu-și sfârșitul aproape, a insistat să se întoarcă în țară. Au călătorit cu automobilul. O verișoară a mea, doamnă de onoare a reginei, ne-a spus că aceasta a fost eroică, suportând cu curaj supraomenesc drumul și chinurile bolii. Deși s-a anunțat oficial că a murit la Sinaia, regina își dăduse obștescul sfârșit pe drum, la Cernăuți. Vestea morții ei a fost teribilă, căci regina, cu toate greșelile tinereții, rămânea pentru toți « marea regină a războiului și mama soldaților ». Parcă văd și astăzi cortegiul funebru: vara în luna iulie, străzile erau pline de flori și de drapaje mov, căci regina ceruse încă din timpul vieții să fie ales movul drept culoare de doliu, precizând că a avut dintotdeauna oroare de tristețea lugubră a culorii negre.

Carul funebru era urmat de regimentul de cavalerie pe care-l comandase în timpul războiului și al cărui « colonel de onoare » a rămas până la moarte. Urmau regele Carol al II-lea și prințul moștenitor Mihai, apoi reprezentanții tuturor țărilor cu care regina întreținuse relații de bună vecinătate și diplomație: ducele de Kent, regentul Iugoslaviei, ducele de Alba, prințul Ciril al Bulgariei etc., cu excepția Ungariei care a refuzat să-l delege până și pe ambasadorul maghiar aflat la post la București. Știți, reginei nu i se ierta rolul pe care l-a avut în intrarea României în războiul din 1914-1918 alături de puterile Antantei, război al cărui rezultat a fost benefic Rpomâniei, Transilvania fiind alipită patriei mamă.

  • Doamna Lupescu a asistat la înmormântarea reginei Maria?
  • Nu! De altfel, chiar să fi vrut, protocolul regal îi interzicea categoric să apară alături de Carol. Eu cred însă că Mme. Lupescu avea înțelepciunea să nu apară acolo unde știa că nu este locul ei, mai precis la niciuna din ceremoniile de la curte. A păstrat arta « discreției » absolute (cel puțin când locuia în țară), dar dirija din umbră totul… Se spune că ea l-ar fi convins pe rege să-și construiască un nou palat al cărui arhitect a fost chiar vărul ei, un oarecare Lorenz, arhitect de mâna a doua. Acesta a construit în București un fel de replică (la scară redusă) după palatul Buckingam. Ei bine, Elena Lupescu a avut inteligența să nu pună niciodată piciorul în palatul regal. Trăia simplu, într-o vilă dintr-un cartier burghez, se îmbrăca în culori neutre și purta bijuterii discrete. Era, cum s-ar spune astăzi, o femeie cu mult tact…Originea ei era foarte modestă: era fiica unui vânzător de stofe, un oarecare Wolf, ce și-a luat numele de Lupescu, și a unei dansatoare de cabaret, o femeie veselă, cu mult temperament…De la mama ei a moștenit temperamentul și gustul pentru farsă. Se spunea atunci că în cursul unei petreceri la care fusese invitat și regele, doamna Lupescu-mama nu a ezitat să schițeze câțiva pași de cancan, spre amuzamentul lui Carol, care gusta (în particular) asemenea ieșiri de « canaille »… S-ar putea să fie doar o bârfă, ca multe altele…Sigur este însă ca papa Lupescu a știut să tragă profit de pe urma « protecției » regale, obținând pentru el concesionarea tuturor vestiarelor din night-cluburile din București.
  • Dacă nu mă înșel, anii ´30 au fost perioada de glorie a lui Barbu Știrbey. Influența lui a fost chiar atât de puternică?
  • Aș spune mai degrabă că, atunci influența prințului era aproape neglijabilă. Desigur, Barbu Știrbey a jucat un rol important în viața politică românească, mai ales în timpul domniei lui Ferdinand. Carol al II-lea nu-l suporta…Barbu Știrbey a rămas credincios casei regale și, mulți ani mai târziu, după moartea reginei Maria, prințul a jucat un rol preponderent în deciziile pe care prințul Mihai le-a luat după 23 august 1944. Prințul a fost unul din emisarii regelui trimiși în secret la Moscova și la Cairo să negocieze cu rușii și cu englezii.

Îi vizitam la proprietatea lor de la Buftea, lângă București. Era un conac asemănător unui chalet elvețian, poate de proporții puțin exagerate. Rafinamentul și bunul gust cu care erau decorate interioarele te făceau să uiți, însă, impresia de gigantism. Grădina era la fel de bine întreținută și, în afara florilor a căror diversitate cromatică încântă privirea, te impresiona verdele crud al pajiștilor din jur, imense spații verzi unde prințul Știrbey organiza celebrele lui garden-party-uri. Mi-o amintesc și pe tante Nadege Știrbey, soția prințului. Fără a fi fost o frumusețe, avea o distincție de femeie inteligentă și cultivată, cu mult tact în tot ce făcea. Așa a reușit să depășească momentele neplăcute ale vieții…Avea o linie suplă, maiestuoasă și se îmbraca foarte elegant, cu mult bun gust. Se spunea că-n timpul primului război, o parte din garderoba ei aflată la Buftea a fost furată de soțiile ofițerilor nemți instalați în conac.

Tot atunci a fost devastată și proprietatea Bibeștilor de la Posada. Acolo « a operat » un regiment de soldați unguri care, după ce au scos tablourile din casă, au ales portretele de bărbați în uniformă și « le-au executat », folosindu-le drept țintă pentrul tirul puștilor. Așa a dispărut pânza de Renoir  și câteva uleiuri din școala flamandă. Războaiele au fost, cum știm cu toții, ceva teribil! Vorbeam însă de prințul Știrbey…

  • Era tatăl natural al principesei Elena?
  • Știți, am oroare de secrete « de alcov ». Totuși, această poveste era încă de pe atunci un secret al lui Polichinelle, toată lumea îl știa…Regina l-a iubit pe Barbu Știrbey, dovedindu-i afecțiune și loialitate până la sfârșitul vieții. Principesa Elena s-a născut în 1908, era mai mică cu patru ani decât mine, și a fost copilul preferat al reginei-mamă. Îmi amintesc că, la un moment dat, iubirea ei preferențială pentru principesa Elena a fost interpretată tendențios, regina fiind acuzată că ar dori să fondeze o « dinastie națională » care să-i înlăture pe Hohenzollerni de la tron. Prințul Știrbey era descendentul unei ilustre familii domnitoare autohtone și, în perioada crizei dinastice, se pare să fi nutrit, într-adevăr, acest proiect de dinastie națională, mai ales că principesa Elena s-a căsătorit cu Anton de Habsburg, deci eventualele ei pretenții dinastice ar fi fost cât se poate de justificate. Carol al II-lea nu i-a iertat-o lui Barbu Știrbey toată viața…Regele plecase în străinătate cu « la Lupesco» (cum o numeau ziarele de scandal pe metresa regală), destabilizând climatul politic și așa destul de tulbure în România interbelică. Revenind apoi în țară, a pus capăt pretențiilor dinastice ale arhiducelui de Habsbourg. Încurajând protestele antihabsbourgice din Trasilvania. Principesei Elena i s-a interzis până și să nască în România.

Mie principesa mi-a fost simpatică, mai ales că viața ei a fost destul de tristă. Înaintea căsătoriei cu arhiducele Anton de Habsbourg, principesa Elena a fost logodită cu contele Hochberg, fiul prințesei Pless. Era un tânăr adorabil, pe care principesa l-a iubit mult dar, din motive necunoscute, logodna lor a fost ruptă. Prințesa a plâns lacrimi amare, dar în cele din urmă, l-a acceptat de soț pe Habsbourg, iar nunta s-a celebrat cu pompă mare, în vara anului 1931. Unchiul meu, monseniorul Ghica, a oficiat serviciul religios și, în cuvîntul lui, a făcut elogiul virtuților morale în care prea puțini dintre cei prezenți acolo credeau. Monseniorul a vorbit de dimensiunea istorică a tradiției religioase la români, de armonia religioasă care trebuie să dăinuie în orice familie (principesa Elena era ortodoxă) și, în fine, de indisolubilitatea căsătoriei etc. Toate acestea erau spuse (ironie a soartei!) în fața unui auditoriu care, prin tot ce făcea, era proba contrarie a principiilor moral-creștine elogiate în biserică. Un an mai târziu, din această căsătorie a rezultat un fiu, arhiducele Ștefan.

  • Pe Constantin Brâncuși l-ați întâlnit?
  • O singură dată. Preferințele mele în materie de artă se opresc la nonfigurativ…Brâncuși s-a bucurat de glorie mult mai târziu, arta lui fiind destul de greu acceptată în anii ´20. Era prea « ermetic » și mult prea « modern » pentru un public care nu se sfia să-l conteste chiar pe Rodin. (Mă refer la controversata statuie a lui Balzac pe care mulți francezi nu o acceptă nici astăzi). Franța era sătulă de avangarde, iar « păsările » și mai ales seria « domnișoarelor Pogany » surprindeau după aproape un secol de artă academică. Ultimele sculpturi, mai ales, au scandalizat pur și simplu. Presa nu s-a sfiit să le alieze unor imagini ale plasticii «primitive » datând din perioada cultului falic…

Deci, Brâncuși scandaliza, era un personaj controversat, dar unic, iar lumea dorea să-l cunoască. Atelierul lui a devenit punctul de atracție în Parisul boem al anilor ´30: dacă doreai să treci drept o persoană informată și foarte în spiritul «noului val», trebuia neapărat să-l vizitezi pe « românul din Montparnasse ». Atelierul lui era situat în Impasse Ronsin, la numărul 11.

Parcă-l văd și acum: în primul plan, pe o masă dintr-un bloc de piatră, era un vas cu flori și o sculptură din marmură – celebrul lui « pește », achiziționat mai târziu de Muzeul de Artă Modernă din New York. În planul al doilea, un grup de « trei coloane fără sfârșit », iar în fundul atelierului, un bronz șlefuit, blocuri de piatră, fragmente de marmură, câteva variante ale celebrei lui Mlle Pogany, mai precis o aglomerare de lucrări care surprindeau, atât prin modernismul lor, cât și prin diversitatea materialelor din care au fost realizate.

Brâncuși avea deja un stil particular, era considerat un artist avangardist, foarte răsfățat de unii și discreditat de confrații geloși. Atelierul lui devenise în anii ´30, atracția nr.1 a Montparnasse-ului. Se putea să nu-l vizitezi?

  • Artistul purta celebra lui cămașă țărănească?
  • Era îmbrăcat cu pulover din lână de culoare închisă, pantaloni din pânză groasă, cârpiți în genunchi. Părea de o vârstă matusalemică, probabil din pricina bărbii albe. Avea mâini noduroase și o privire care aluneca peste ființe și lucruri. Se exprima cu o oarecare încetineală, filozofic. Avea fascinația vorbirii în parabole. Îi plăcea să repete invariabil: « Nu căutați aici formule mărunte sau mistere. Eu vă ofer doar bucuria simplă…Priviți sculpturile până o să le vedeți…» Era un aforism foarte simplu, dar eu cred că Brâncuși cerea de la cei care-i vizitau atelierul mult mai mult decât o comtemplare pasivă a creației lui. El dorea ca vizitatorul să-i perceapă opera. Părerea mea este că, deși simplifica mereu, Brâncuși se folosea în creația lui de mijloace rafinate, greu de perceput la prima vedere.
  • Care din lucrările expuse în atelier v-a impesionat cel mai mult?
  • Îmi amintesc una din « păsările » lui. Era turnată într-un bronz foarte bine șlefuit. Lucrarea era expusă pe un soclu, lângă geamul atelierului. Dintr-o dată, o rază de soare a pătruns în încăpere, îmbrăcând sculptura într-o aură strălucitoare: am avut brusc impresia că «pasărea » lui radia lumină, căpătând, dintr-o dată, un caracter exploziv…Erau în atelier și alte sculpturi din marmură albă, adevărate jocuri de umbre și lumini ce țâșneau parcă din colțurile întunecate ale încăperii. Încă de pe atunci, Brâncuși suferea la gândul să se despartă de sculpturile lui. Nu le voia dispersate în galerii, ci ar fi dorit ca atelierul să devină un muzeu unde lucrările să poată fi admirate, sub toate unghiurile. Le vindea destul de greu. Uneori cerea prețuri exorbitante pentru a-i descuraja pe eventualii cumpărători. Știați că a oferit statului român ansamblul creației lui, sculpturi în piatră, bronz și marmură, desene și schițe, o enormă documentație fotografică? Aceasta se întâmpla în anii 1950-1955… Răspunsul nu a întârziat să vină: puterea populară instalată în România refuza categoric donația artistului, considerând creația lui drept « imaginea fidelă a artei decadente occidentale »…În România comunistă se purta în artă stilul colectivist, iar sculpturile lui Brâncuși erau într-o contradicție flagrantă cu realismul socialist la care erau invitați să participe toți artiștii. Vexat de răspunsul compatrioților săi, Brâncuși a donat totul Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, iar el și-a luat cetățenie franceză. Acum lucrările lui sunt expuse la Centrul cultural Georges Pompidou și vizitatori din întreaga lume vin să le admire.
  • Ce alte personalități ale culturii noastre ați cunoscut în perioada interbelică?
  • Pe Dinu Lipatti l-am cunoscut foarte tânăr. Eram mai mică decât el și-mi amintesc că a fost invitat să cânte la noi acasă. A venit însoțit de profesoara lui – Florica Muzicescu. Lipatti a interpretat piesa lui « de rezistență » – Concertul în mi bemol de Liszt. Interpretarea a fost impresionantă, copilul Lipatti reușind să redea admirabil profunzimea și finețea nuanțelor, căldura expresivă a ritmului. Conștient de faptul că era un bun pianist (cred că avea atunci în jur de doisprezece ani, nu mai mult), după concert a întrebat-o pe bunica: «cum am cântat? » Atunci bunica i-a răspuns (îmi amintesc perfect deoarece eram prezentă): Foarte bine! Mi-a făcut o mare plăcere dar, peste ani, când vei uita că ești Dinu Lipatti în fața muzicii, atunci va fi mult…
  • Ce gândiți despre politicienii de la noi și din zilele noastre?
  • Nu sunt la curent cu viața politică românească, deci îmi este destul de greu să mă exprim în legătură cu această problemă. Îmi amintesc însă, că pe vremuri exista un partid politic – Partidul Național Țărănesc – care se bucura în familia noastră de reputația de a fi un partid «curat ». Nu numai un partid curat ci și un partid care nu făcea compromisuri; acesta nu înseamnă că celelalte partide ar fi fost « mai puțin curate » sau « foarte murdare », numai că în sânul acestora erau mai multe mișcări, mai multe grupări, pe când în rândul P.N.Ț.-ului aveai impresia de ceva solid, drept și cinstit. Îmi amintesc că, după războiul din 1914-1918, reforma agrară devenise imperios necesară. Mai ales după alipirea Transilvaniei la patria-mamă. Reforma agrară și alte schimbări intervenite în societatea românească de atunci au slăbit partidul conservator, un partid prin excelență al marilor proprietari. Apăreau pe scena vieții politice românești, partide noi, P.N.Ț. condus de curajosul Maniu fiind cel mai prezent și mai activ, jucând în viața parlamentară un joc integral. Era un partid a cărei platformă politică convingea.

Desigur pe arena vieții politice românești, liberalii au jucat un rol important. Partidul liberal se dorea un partid progresist, un fel de « avangardă politică  » ce număra printre membrii săi mulți reprezentanți valoroși ai burgheziei intelectuale a epocii. Îmi amintesc că în 1922, când Ion Brătianu a venit la guvernare, nu a ascuns deloc stratagema prioritară a partidului, aceea de a « converti » la liberalism tot ce era mai valoros în viața intelectuală a vremii.

Viața partidelor politice din România devenise atât de prezentă în existența cetățenilor, încât fiecare se simțea aproape obligat să se orienteze către un partid anume, conservator sau liberal, din spirit de loialitate familială sau considerente de prietenie și de ce nu, mânați de interese personale… Cum știți și dumneavoastră, liberalii și conservatorii n-au prea făcut «bon ménage » împreună…

Tatăl meu, diplomat de carieră, a preferat să rămână în afara acestor reorientări și înregimentări politice, ceea ce i-a atras antipatia lui Brătianu, acesta acuzându-l de « politică personală » în activitatea diplomatică. Acuza a fost făcută publică în revista pe care o conducea generalul Rosetti, cumnatul lui Brătianu, și-mi amintesc că părintele meu a fost foarte marcat de aceasta, mai ales că imediat a urmat și destituirea lui din postul de ministru al României în Franța. Mulți dintre prietenii tatei – Brâncoveanu, Emanuel Bibescu, George Bibescu s-au lăsat seduși, însă de cântecul de sirenă al liberalilor, intrând în rândurile acestui partid. Alungat din post de Brătianu, tata a trebuit să părăsească Parisul, spre regretul colegilor diplomați și al prietenilor francezi care, în ziua plecării noastre, au ținut să fie prezenți în gara Lyon pentru a-și lua rămas bun de la părintele meu pentru care aveau o mare considerație. Urma să călătorim cu « Roma Express » și-mi amintesc că vagonul nostru a fost asaltat de un număr atât de mare de prieteni încât poliția gării a trebuit să organizeze un adevărat serviciu de ordine, dirijându-i pe ceilalți călători către peroanele secundare ale gării. Era în jurul tatei o adevărată mare de flori, în mijloc tronând imensa jerbă de orhidee pe care au adus-o din partea președintelui Consiliului municipal al Parisului, César Caire, doi feciori în frac.

  • Vorbeam însă de viața politică românească. Cine dintre personalitățile politice ale vremii v-a lăsat o impresie pozitivă?
  • G. Duca, deoarece a fost nu numai un excelent om politic, ci și un intelectual rafinat, cu o mare slăbiciune pentru societățile care dispar, lucrurile care se sting, pentru civilizațiile care apun. Toate acestea îi procurau mai degrabă momente de reflecții istorice decât plăceri estetice. I.G. Duca era un bărbat energic, un om de acțiune, un curajos cum rar întâlnești în zilele noastre. Sfârșitul lui a fost la fel de eroic… Cum știți, încă din 1933 România intrase într-o perioadă politică sumbră: agitația prohitleristă devenise atât de ”deranjantă”, încât Carol al II-lea l-a demis pe primul ministru Vaida Voievod și i-a cerut lui I.G. Duca să formeze un cabinet de orientare liberală. « Garda de Fier » a fost dizolvată pentru a treia oară, sediul mișcării a fost închis, arhivele confiscate, iar membrii cei mai periculoși au fost arestați. Riposta legionară a fost dură: I.G. Duca a fost asasinat în gara Sinaia. Se întorcea de la un consiliu cu regele, care avusese loc la Peleș. Era în prag de anul nou când țara a fost cufundată în doliu și panica a fost cu atât mai mare deoarece, câteva luni mai târziu, Zelea Codreanu (principalul vinovat de această crimă) a fost achitat. Legionarii nu s-au sfiit, la un moment dat, să-i acuze chiar pe rege și pe Mme Lupescu, de asasinarea primului ministru. Era o minciună sfruntată, dar ei pretindeau că regele este vinovat și că a pus la cale asasinarea lui I.G. Duca pentru a justifica apoi toate măsurile antilegionare pe care dorea să le ia la instigarea favoritei. Chiar dacă la un moment dat, între Carol al II-lea și primul ministru au existat neînțelegeri, acesta din urmă reproșându-i monarhului legătura lui cu Mme Lupescu, pe care o contesta cu înverșunare din considerente de moralitate creștină și de stabilitate dinastică, regele n-ar fi luat parte la un complot atât de mare. Atunci am înțeles cu toții cât de periculoși erau în realitate legionarii și conducătorii lor.

I.G. Duca a fost în relații excelente cu părintele meu, tata admirându-l foarte mult. Era un intelectual avizat, un estet cu un simț artistic foarte rafinat. Îmi amintesc că avea o colecție de mare valoare, de la cloazoneux chinezești din timpul dinastiei Ming, la ceramica grecească din perioada minoică (adevărate rarități), până la denari romani din perioada imperială. Era și un bun ”causeur”, un foarte plăcut om de salon și, mai presus de toate un prieten pe a cărui loialitate puteai miza în momentele grele ale vieții. Asasinarea lui a fost o pierdere nu numai pentru familie și prieteni, ci mai ales pentru țară… Mi-a fost foarte simpatic căci, dincolo de slăbiciunea lui pentru viața politică, I.G. Duca era un optimist profesional, crezând în acțiune și, mai ales, în posibilitatea de a schimba cursul evenimentelor. Din păcate, acest crez politic i-a fost fatal în 1933!…

  • Ce gândiți despre extremism, mai precis despre această orientare naționalistă în viața politică actuală?
  • Am oroare de orice formă de extremism ce degenerează (și se întâmplă repede) în terorism. Așa s-a ajuns de cele mai multe ori; de altfel, extremele își dau mâna, ajungându-se în cele din urmă la terorism. Aș vrea să adaug că nici moderația nu este neapărat lipsită de culoare politică. Poate exista o moderație curajoasă, cu atât mai mult cu cât trebuie să ne apărăm ca în timpurile îndepărtate. Azi trebuie să te plasezi fie la dreapta, fie la stânga, așa încât ai nevoie de mult curaj ca să poți continua într-o direcție cinstită și moderată. Cred că nu-i chiar așa de ușor…
  • Cum vi se pare modernismul, în general? Dar etapele evoluției lui?
  • Care din ele? Au fost atâtea perioade ”moderne”! … Cel al zilelor noastre? Ei bine! Îmi ridic ”pălăria” în fața idealiștilor, iar cei ce fac tulburări, sper că se vor converti în oameni liniștiți. A propos de modernism: un membru al familiei noastre care s-a distins în lumea artelor plastice și, mai ales, în domeniul matematicii, vărul meu Matila Ghica, era considerat un « modern ». Matila era fiul mătușii mele Maria Ghica, căsătorită Costescu. Vărul meu a preferat să poarte numele mamei, deci se numea Ghica. Copil fiind, eram foarte mândră de el și spuneam tuturor că am un văr care a terminat « bordelul » în loc să spun că terminase Bordanul – celebra școală de navigație, unde fusese admis la vârsta de treisprezece ani, un lucru foarte rar, neobișnuit la vremea aceea…Matila a urmat acolo cursuri de marină, iar mai târziu, acest « marinar » a ajuns diplomat. Nu știu în ce moment al existenței lui a fost matematician – cred că a fost toată viața, căci în cadrul cursurilor de marină se studiază și matematica. Ei bine, acest verișor a scris « Numărul de aur », afirmând că numărul de aur matematic, folosit în creația artistică, dădea lucrurilor cea mai frumoasă dimensiune. Între soțul meu și Matila a existat o corespondență pe această temă, soțul meu fiind împotriva afirmației că operele de artă ar depinde de o cifră, chiar dacă era vorba de « numărul de aur». Soțul meu spunea că în creația artistică este nevoie de o spontaneitate totală, ceea ce vărul matematician interpreta altfel. A fost un om incitator și l-am iubit enorm. Nu-i plăcea să vorbești de rău pe cineva, indiferent cine ar fi fost persoana în cauză, avea un spirit deschis și poate o tentație un pic cam mare pentru insolit. Cred că ar trebui să-i citiți cărțile de matematică, în primul rând « Numărul de aur », cartea lui de memorii ”Amintiri” și altele ale căror titluri îmi scapă. Îmi amintesc că, atunci când îmi pregăteam bacalaureatul, mi-a trimis « Numărul de aur ». I-am răspuns că n-am făcut decât să o frunzăresc și să privesc ilustrațiile. Atunci Matila mi-a spus, fără pic de supărare în glas: « De fapt, aceasta-i partea cea mai interesantă a cărții! ». Era extrem de modest și de o curtoazie rară…
  • Ce gândiți, prințesă Ghica, de spiritul tehnicist al epocii în care trăim?
  • Cu siguranță tehnica a luat-o cu mult înaintea celorlalte lucruri. Sunt totuși spirite care se întreabă dacă în știință nu e și ceva diabolic. Dar cred că totul rezidă în posibilitatea ființei umane de a hotărî singură asupra a ceea ce trebuie să facă.
  • Și iubirea?
  • Dar iubirea este ceva etern, ceva ce a fost și va fi întotdeauna. Oamenii au exprimat-o admirabil în pictură, în dans și muzică. A propos de dans, mi-am amintit de Diaghilev, sufletul baletului rus din anii 1910-1920. A fost o personalitate de excepție, un mare director de trupă dar și un Mecena care încuraja și ajuta financiar tinerele talente. El l-a descoperit pe Nijinski, cel mai mare dansator clasic din toate timpurile.
  • Mai mare decât Noureev?
  • L-am văzut pe Nijinski în « Şeherezada », înainte de cel de-al doilea război mondial și impresia a fost zguduitoare: un spectacol care impresiona prin rigurozitate interpretativă (Nijinski era un mare ”tehnicist”), solistul reușind să reconstituie o atmosferă plină de mister pe un fond orchestral la fel de tulburător și într-un decor care ținea parcă de ”o mie și una de nopți”. Avea atâta grație în mișcări…Nijinski impresiona prin maturitatea, îndrăzneala și calmul cu care dansa; avea o tehnică foarte modernă pentru acea vreme și o mare intuiție artistică.
  • Aceasta se întâmpla în anii supranumiți ”la belle epoque”?
  • Ceva mai târziu, cred imediat după acei ani ziși ”nebuni”, când lumea se amuza copios, Parisul fiind atunci locul de întâlnire al elitei din întreaga lume. Îmi amintesc că un balet cu trupa lui Nijinski era un regal absolut. Cred că tot atunci am ascultat prima dată și pe celebra soprană australiană Nelly Melba. Avea o voce impresionantă și un fizic plăcut; puritatea stilului ei interpretativ, agilitatea vocii ei i-au permis să strălucească pe cele mai mari scene ale muzicii lirice din Europa. Succesul ei era deplin și fiecare spectacol devenea un eveniment muzical. Deci toate aceste personalități artistice – Diaghilev, Nijiski, Noureev, Nelly Melba ș.a. elogiau iubirea și puritatea sentimentelor umane. Ideal ar fi ca și relațiile interumane să fie dominate de sentimentul iubirii.
  • Și Dumnezeu în toate acestea? Ce rol credeți ca poate avea El?
  • Mi-e frică să răspund la această întrebare. Credeți că pot spune ce gândesc? Poate nu e bine să spun ce cred, căci, dacă veți păstra spusele mele pentru posteritate, lumea va zice: « Ce păcătoasă! » Aș fi fost arsă pe rug în Evul Mediu… Și știți de ce? Pentru că sunt convinsă că n-a fost defel necesară existența păcatului originar, ci mai degrabă cea a unui înger, izgonit din Paradis, și pe care Dumnezeu să-l fi izgonit aici, pe pământ, pentru a-i oferi posibilitatea controlului a tot ce se întâmplă rău în lume. În creație vor fi însă întotdeauna personaje idealiste și generoase și aceasta nu-i în nici un caz opera lui Satan, aceasta o afirm, de ce nu?
  • O ultimă întrebare. Ce regretați că n-ați făcut sau ați făcut în mod excesiv în viață, prințesă Ghica?
  • Cred că am făcut destule lucruri pentru alții, căci mă consider o ființă pozitivă, dar insuficient. Am avut șase copii și i-am crescut nu întotdeauna în condiții ușoare (războiul, confiscarea proprietăților din România etc.), cunoscând și perioade de ”vaci slabe”, de sărăcie lucie, mai ales pe vremea când locuiam în Anglia. Destinul a vrut să am o familie numeroasă și o viață plină, ca apoi să trăiesc în singurătate, deci să am timp suficient să gândesc la ce am făcut bine sau rău în viață.

O să vă par orgolioasă, dar nu pot afirma că nu știu să fi făcut lucruri pe care să le regret acum, ci mai degrabă am conștiința încărcată că nu am putut face toate lucrurile pe care le-aș fi dorit și pe care aș fi putut să le fac.