Prin ochii călătorului: țările române în secolul al XIX-lea (II)

Preambul

Din când în când, navighez prin biblioteca proprie (mă refer atât la cea din file și coperți, cât și la cea virtuală) și răsfoiesc cărțile pe care nu am reușit să le citesc. Acesta a fost contextul în care m-am întâlnit cu volumele de antologii dedicate imaginii țărilor române, așa cum se reflectă aceasta în scrierile unor călători străini. Fără îndoială, notele de călătorie au valoare de document, selectând, din realitatea imediată, aspecte diverse – influența civilizațiilor străine asupra celei autohtone, stratificarea socială, înclinația spre imitație, preluarea viciilor… Mă voi opri, de această dată, asupra însemnărilor lui Saint-Marc Girardin, intelectual francez care a vizitat țările române în anul 1836.

„Când sat, când oraș”

Coincidența contrariilor pare să fie un loc comun al relatărilor călătorilor din secolul al XIX-lea. Saint-Marc Girardin nu face excepție, atunci când creionează lumea urbană. Observațiile sale sunt restrânse la capitalele principatelor – Iași și București. Autorul vorbește despre o adevărată „febră” a ridicării de noi locuințe („peste tot se construiește; peste tot se ridică case noi, înlocuindu-le pe cele vechi.”), remarcând însă un contrast puternic – trecerea de la vechi la nou se realizează brusc, fără zone de tranziție („Închipuiți-vă câteva cătune amărâte de-ale noastre și, în mijlocul lor, palate elegante, fără nicio locuință care să facă trecerea între palat și cocioabă; când sat, când oraș”). Ardoarea de a construi pare să se datoreze eliberării de sub dominația turcească: „Omul, de fapt, nu construiește numai cu pietre, el construiește mai presus de toate cu ideea că se va putea bucura de casa pe care o construiește.”

„Picioarele sunt de prisos”

În ciuda modernizării accelerate de ansamblu, Bucureștiul și Iașiul rămân în urmă în ceea ce privește starea drumurilor. Francezul acordă spațiu mai larg acestui aspect, remarcând ironic că se circulă numai cu trăsura, fie trasă de cai, fie de boi, în funcție de posibilitățile proprietarilor. Pe de o parte, el recunoaște că acest mod de deplasare reprezintă o necesitate, nu un moft (puține dintre străzile orașelor sunt pavate, ceea ce înseamnă că deplasarea pe jos implică „praf și noroi până la glezne”), pe de altă parte, semnalează asumarea exagerată a comodității („nicăieri n-am întâlnit o asemenea silă și împotrivire față de folosirea picioarelor”). Speculațiile merg mai departe prin stabilirea unor relații între etichetarea socială și utilizarea unui mijloc de transport: „…trăsura indică faptul că ești un om normal. Să mergi pe jos e ca și cum ar fi la noi să mergi desculț. Numai oamenii de rând merg așa; or, cui îi convine să fie un sărăntoc într-o țară în care nu există starea a treia și nici burghezie?”.

„Servitorii folosiți în locul brațelor”

Reminiscență a societății aristocratice, utilizarea servitorilor în gospodărie îl frapează pe călătorul francez. Până și casele cu un nivel de trai modest beneficiază de șase-șapte servitori. În locuințele celor bogați, numărul servitorilor este „nesfârșit”.

„Amestecul și diversitatea vestimentației”

O societate aflată în tranziție oglindește, fără îndoială, schimbarea și la nivelul vestimentației. Așa cum observă călătorul francez, la București și la Iași coexistă moda orientală (preluată în timpul dominației turcești) și aceea occidentală: „Cele două tipuri de îmbrăcăminte se întâlnesc în cadrul aceleiași familii: tatăl este îmbrăcat ca un boier, fiul, à la française, fiindcă numai tinerii au adoptat costumul european. N-am văzut nicio persoană sub 40 de ani care să mai poarte haine orientale”. Primele pe drumul civilizației se dovedesc femeile, mai receptive la influențele exercitate de Occident, prin urmare, cele mai multe se sincronizează cu tendințele vestimentare europene.

„Se vorbește franceza ca la Bruxelles”

Larga răspândire a limbii franceze, studiate în școli cu „prestigiul unei limbi clasice, așa cum se studiază greaca și latina” îl impresionează pe Girardin. Pentru a ilustra o asemenea situație, autorul notează impresiile din cadrul unei vizite: „discutasem numai franceză fără ca vreun cuvânt cât de mic să sune stângaci”, „m-am întrebat dacă nu cumva, printr-o baghetă magică fusesem adus la Paris”.

„O stare de criză cu totul specială”

Un observator fin al lumii prin care trece, Girardin remarcă mecanismul preluării formelor de civilizație mai avansate. Principatele „respiră” încă aerul obiceiurilor orientale, dar oglindesc aspectele exterioare și eleganța civilizației occidentale. Transformarea este, deocamdată, la suprafață, fără „spiritul și substanța specifică”.

„…nu știu foarte bine cine suntem”

Unul dintre aspectele abordate este forma fără fond, diferența dintre suprafața societății și esența ei. Girardin recunoaște că nu poate judeca această societate în cadrul unei călătorii atât de scurte și, drept urmare, recurge la strategia citării, astfel încât starea morală se reflectă din perspectiva localnicilor. Un boier bătrân (cam pesimist ce-i drept), evident purtătorul de cuvânt al lumii tradiționale, suferă o adevărată criză de identitate, conștientizând influența celor care ne-au dominat de-a lungul timpului: „Credeți că suntem o țară nouă. Nu! Suntem o societate bătrână, măcinată, coruptă… Obiceiurile noastre sunt puțin din cele ale popoarelor care ne-au guvernat sau ne-au protejat. Sau mai degrabă viciile acestora. De la ruși am luat libertinajul, de la greci lipsa de onestitate în afaceri, de la prinții fanarioți amestecul de lașitate și de vanitate, de la turci indolența și lenea, de la polonezi divorțul și acea mulțime de evrei săraci care mișună pe ulițele noastre.”, „…nu știu foarte bine cine suntem. Suntem oare turci? Suntem oare ruși? Ni se spune că suntem vasalii Turciei și protejații Rusiei. Ce înseamnă să fii muntean sau moldovean? Iată mai bine o sută de ani de când încercăm să scăpăm de turci și pentru aceasta am apelat la ruși. Această speranță însemna patriotismul. Astăzi ne-am revenit din această iluzie, nu-i iubim deloc pe ruși, și, în ziua în care ne vor deveni stăpâni, vor deveni asemenea turcilor. Așteptăm altceva.”

În loc de încheiere

Lectura însăși este o călătorie… În cazul de față, drumul parcurs mi-a dezvăluit fragmentar imaginea societății din capitalele țărilor române: o lume a contrastelor puternice, supusă influențelor exterioare, cu bune, cu rele…