PRIVIND ISTORIA ÎN OCHI. 100 DE PORTRETE DE ȚĂRANI TRANSILVĂNENI: o expoziție virtuală a Muzeului Etnografic al Transilvaniei dedicată Centenarului Marii Uniri
Muzeul Etnografic al Transilvaniei, instituție publică de cultură care funcționează sub autoritatea Consiliului Județean Cluj, a lansat la începutul anului 2018 o expoziția virtuală de fotografii de arhivă intitulată „100 DE PORTRETE DE ȚĂRANI TRANSILVĂNENI”, inaugurând în acest fel programul de manifestări dedicate Centenarului Marii Uniri. Expoziția conține imagini surprinse de către specialiștii etnografi din cadrul muzeului (Romulus Vuia, Luiza Netoliczka, Teodor Onișor) și de către un colaborator englez al acesteia (Denis Galloway) în perioada 1910–1939, în diferite zone etnografice transilvănene și în Bucovina. Cea mai mare parte a imaginilor, cu câteva excepții, au fost realizate pe clișee de sticlă.
Expoziția face parte, totodată, dintr-un amplu program multianual prin care specialiștii Muzeului Etnografic al Transilvaniei și-au propus să pună în valoare și, totodată, să protejeze importantul patrimoniul imagistic pe care îl are în administrare. Salvgardarea patrimoniului imagistic al Muzeului Etnografic al Transilvaniei presupune două aspecte. În primul rând, este vorba despre salvgardarea imaginii în sine, cea care este purtătoarea de informații cu valoare documentar-istorică, iar în al doilea rând, vorbim despre conservarea și protejarea suportului de imagine, care, în cazul de față, cunoaște două ipostaze: negativul și diapozitivul pe sticlă și celuloid.
În primul caz, salvgardarea imaginii se face prin digitizarea ei, adică prin transferarea imaginii de pe un suport fizic, prin intermediul tehnologiei digitale, pe un suport electronic, într-o formă recunoscută de calculator. În acest fel se obține un fond arhivistic digitizat, care poate fi gestionat și accesat cu ușurință, permițând ca datele să fie formatate și stocate astfel încât să poată fi ușor exportate spre alte sisteme, contribuind astfel la diseminarea informației deținute. La ce ar fi bună crearea de resurse valoroase, dacă ele nu pot fi accesate cu ușurință de către specialiști și de către cei interesați, dacă nu pot fi utilizate și distribuite mai departe ?
Muzeul Etnografic al Transilvaniei deține o colecție impresionantă de negative şi diapozitive pe sticlă şi celuloid. În arhiva de negative şi diapozitive se păstrează 46. 185 negative şi un număr de 10. 005 diapozitive, printre care și plăci autochrom. Cele mai multe au fost realizate pe sticlă, în perioada „clasică” a fotografiei etnografice, premărgătoare anilor 1950, iar altele reprezintă imagini pe celuloid. Acestea surprind atât elemente culturale dispărute ale satului transilvănean, cât şi transformările sale culturale, intervenite în perioada postbelică. Fotografiile păstrează şi ne aduc aproape lumea bogată şi variată a datinilor, a credinţelor populare, a portului tradițional și a obiceiurilor.
În ceea ce privește conservarea și protejarea negativelor și diapozitivelor pe sticlă, acestea se supun, ca orice altă categorie de material, unor norme de conservare ce privesc calitatea mediului de păstrare, parametrii de microclimat optimi, tipul de iluminat permis, felul și calitatea materialelor de protecție, modul de ambalare, manipulare și folosire a acestor obiecte.
Fotografia etnografică încerca, în general, să surprindă complexitatea diferitelor fenomene culturale, motiv pentru care portretele aveau o pondere mai mică în cadrul colecțiilor din acest domeniu. În perioada realizării lor, imaginile prezentate aveau menirea de a documenta diferitele particularități fizionomice ale țăranilor, portul lor caracteristic – găteala capului, podoabele –, fotografia pe hârtie având și un rol secundar, cel de a înlesni crearea unei legături personale între etnograf și subiectul cercetării. Distribuția zonală a imaginilor-portret nu este echilibrată: unele zone, cum ar fi zona Pădurenilor, Țara Hațegului, sunt mai bine reprezentate, altele mai puțin, iar din multe zone etnografice marcante nu dispunem de portrete. Elemente ca tipul de pieptănătură, neacoperirea sau modalitatea de acoperire a capului marcau localitatea, zona, starea civilă, statutul social, vârsta. Părul fetelor mari din Oaș, mai ales la ocazii rituale, formează o singură dantelă fină, pe când – la polul opus – părul fetelor din Drăguș (zona Făgăraș) este tăiat scurt, pe cap purtând o pălăriuță cochetă, ornamentată cu un „cicur” (ciucure) mare de lână colorată. Coafura cu „chică” peste fruntea fetelor, răspândită pe un areal mai mare, surprinsă în fotografiile realizate în Țara Hațegului, diferă total de pieptănătura „cu coarne” a nevestelor din aceeași zonă. Acestea din urmă au părul de pe creștet împărțit cu o cărare la mijloc, răsucit în șuvițe subțiri, „sucituri” – am numărat și câte 20 de sucituri pe fiecare parte a feței – care coboară spre ceafă unde sunt strânse în conci. Dacă coafura nevestelor din Hațeg ne impresionează prin finețe și migală, pieptănătura „cu pleteri” a momârlanelor măritate ne surprinde prin robustețea cozilor groase, amplificate cu „vițe” de lână, încolăcite în jurul urechilor. Forma cocului, structura, decorul cepselor constituie marcă identitară zonală. O funcție asemănătoare aveau și acoperitoarele de cap, care ilustrau în plus – prin calitatea sau proveniența materialului – și diferențele de avere și poziție socială între purtătoarele din aceeași zonă. Statutul social era subliniat în cazul femeilor și prin prezența sau absența salbelor, zgărzilor, pieselor de aur sau argint.
Prin activitățile de conservare, protejare și valorificare a negativelor și diapozitivelor pe sticlă și celuloid asigurăm salvarea și prelungirea existenței în timp a unui patrimoniu deosebit de valoros și rar. Rămași, deocamdată, anonimi, țăranii care ne privesc în ochi ne emoționează astăzi prin forța cu care transmit valorile și simbolurile unei lumi de păstrători ai tradițiilor, ale moștenirii noastre culturale.
Expoziția poate fi vizionată prin accesarea linkului:
http://www.muzeul-etnografic.ro/ro/articole/expozitii/100-de-portrete-de-tarani-transilvaneni