Gheorghe BUCUR
Ne propunem, în lucrarea de faţă, să identificăm, pe baza cercetărilor multidisciplinare recente – istorice, mitice, arheologice, lingvistice şi genetice – străbuna îndepărtată, primordială a limbii române, etapele ei de evoluţie, precum şi locul acesteia în contestul limbilor europene.
- Să analizăm succint, pentru început, două aspecte esenţiale – geneza popoarelor roman şi român, precum şi a limbii române – în context european, din perspectiva cercetărilor şi a contribuţiilor relativ recente.
1.1. În ce priveşte romanii, aceştia îşi au originea în „creuzetul din Carpaţi”, de unde, cu mult timp în urmă, strămoşii lor au plecat spre Peninsula Italică. Folosindu-se şi de mituri, Herodot arată că întâii locuitori ai Italiei au fost pelasgii, veniţi din nordul Dunării, adică din zona Daciei. Limba folosită de triburile care au coborât din nordul Dunării (ausonii, ligurii, umbrii-sabinii, veneţii, istrii, iapigii, siculii ş.a.) în Peninsula Italică pe la 5.000-4.000 î.Hr., nu era (încă) o „limbă romană”, ci limba pelasgă traco-dacă, numită mai apoi aici latina prisca.
În 753 î.Hr. se constituie la Roma nucleul din care, apoi, după 509 î.Hr., odată cu detronarea ultimului rege etrusc, Lucius Tarquinius Superbus, se va dezvolta viitorul imperiu. Etruscii, care se numeau pe ei înșiși Raseni, populaţie ariană originară din Asia Mică, purtători ai unei culturi superioare altor italioţi contemporani lor, s-au organizat într-o confederaţie formată din 12 republici. Ei aparţin, după Enciclopedia Britanică, tribului trac al frigienilor. Din Iliada lui Homer aflăm că frigienii, lidienii şi tracii au participat ca aliaţi ai troienilor în lupta împotriva aheilor în celebrul război al Troiei (sec. XII î.Hr.), fapt ce ar indica legături de rudenie. Au venit întâi din Frygia–Lidia ca troieni, conduşi de Tyrrhenus, şi apoi, în două etape, de Eneas. Legendele îl numesc pe tracul Eneas, luptător la Troia, ca întemeietor mitic al Romei. Eneas întemeiează oraşul Lavinium, fiul său, Ascanius, cetatea Alba-Longa, iar Romulus, alt urmaş al său, va fonda, mai târziu, Roma. Semnificativ este şi faptul că lingviştii au stabilit originea etruscă a numelui Roma.
Folosind informaţii de la Herodot, Tacitus[1] întăreşte ideea, precizând că „Etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmaşi ai pelasgilor, fiind numiţi thirasieni sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros şi Lesbos şi în Delos, insula sfântă a Cicladelor”.[2](s.n.)
„Etruscii, apreciază Mel Copeland[3], au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.e.n şi au venit aici din Lydia şi Frigia. Frigienii, originari din Macedonia şi Tracia, erau înrudiţi cu dacii şi geţii (românii de astăzi), care vorbeau aceeaşi limbă” (s.n.).
Dintr-o hartă publicată de sumerologul A. Kifişin în revista Tehnica Tineretului (Moscova, 1975) aflăm că etruscii, care au pornit din Carpaţi în timpuri străvechi, sunt „scoborâtori prin toată Dacia Burebistană”.[4]
„Popoarele italice, detaliază M. Vinereanu (2010, p. 8), sunt, de fapt, fie de origine traco-iliră, fie de origine celtică”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani (siculii), de pe cursul mijlociu (latino-faliscii pe la 1.500 î. Hr.) zone locuite de treco-iliri şi superior (osco-umbrii pe la 1.300 î. Hr.) al Dunării, zone locuite locuită de celți.
Folosind argumente etimologice, istorico-arheologice, culturale, mitice şi religioase, Maria Ciornei (Etruscii – dovadă a continuităţii prezenţei pelasgilor din Carpaţi, în istorie, 2007)[5] consideră că „etruscii îşi au originea în Carpaţi, mai exact în Carpaţii Apuseni, coborâtori şi pe malurile Tisei cu care se învecinează”. În Antichitate, etruscii erau numiţi tusci iar ţara lor se numea Tuscia, denumire provenită de la numele străvechi al râului Tisa, menţionată şi în documente în sec. al XI-lea ca Thyscia, citit Tuscia. „În Apuseni în antichitate, lângă apa Tuscia, precizează autoarea, trăia o populaţie pelasgă, dacică şi anume agatârşii, care nu sunt alţii decât tuscii stabiliţi în munţi.”, dar argumentele ei nu sunt destul de convingătoare.
Cercetătoarea apreciază că populaţia proto-dacă carpato-danubiană, având cu latinii ca limbă comună limba latină prisca sau originară, este o populaţie pelasgă (s.n.). Autoarea redă un citat din Noctes Atticae a lui Aulus Gellius[6] din care reiese că etrusca și galica erau asemănătoare cu latina, fapt cofirmat de lingviștii din ziua de azi.
Noi aspecte aduce Mel Copeland în lucrarea The Thracian-Dacian Languege, base of the Euro-Indean Langueges (Skopje, 2000), unde susţine că limba etruscilor din sec. VII-IV î.Hr. era înrudită cu limba dacă şi, deci, vorbitorii aparţineau marelui trib al tracilor. Din cca. 2.340 de cuvinte etrusce din vocabularul realizat de Mel Copeland la sfârşitul lucrării Introducere în limba etruscă (2011) aproximativ 1/5 sunt identice unor actuale româneşti (apă, arc, arcaş, este, fac, sunt, vaca, vin etc.), ceea ce dovedeşte nu numai vechimea mare a limbii române, dar şi stabilitatea ei în continuitate.
Rezultatele ştiinţei geneticii şi prezenţa Haplogrupurilor în Europa şi în România, afirmă Napoleon Săvescu (II, Noi, Dacii, p. 25 ), atestă primatul strămoşilor noştri în spaţiul carpato-danubiano-pontic, autorul enunţând teza roirilor din această zonă în toate ariile înconjurătoare, adică şi spre Italia, Galia, Iberia şi chiar mai departe.
Prin urmare, lingvistica şi istoria confirmă mitul despre rolul elementului pelasgo-trac în fondarea Romei şi în geneza romanilor, iar genetica le întăreşte pe amândouă.
1.2. Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflându-se, ca dovadă, „centrul vechii civilizaţii europene”, aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi români şi străini.
1.2.1. Strămoşii îndepărtaţi ai românilor apar, după tot mai multe surse, drept primii oameni în această zonă, cel puţin. În Dacia preistorică (1913), Nicolae Densuşianu, cu o intuiţie ştiinţifică remarcabilă (sau revelaţii de iniţiat), face o prezentare amplă populaţiei iniţiale a Europei, confirmată ulterior de descoperiri istorice, arheologice, mitologice, lingvistice etc. Înainte de civilizaţia greacă şi egipteană, susţine el, o civilizaţie mult mai veche se revărsa asupra Europei, civilizaţia morală şi materială a rasei pelasge. Pelasgii apar, potrivit vechilor tradiţii istorice, ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, care introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiei, animale domestice, cultura cerealelor etc. După Eschyl, ginta pelasgilor a stăpânit iniţial acest pământ, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric. Pentru greci, pelasgii erau „cei mai vechi oameni de pe pământ” iar poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul dioi, adică „divini”.
Tot mai mulţi cercetători consideră pelasgii o populaţie primordială, care depăşeşte arealul egeean tradiţional, fiind deseori numiţi arieni.
Istoricul Aurel David susţine că „Numele-simbol al vetrei vechii Europe este Pelasgia, asumat de băştinaşii spaţiului carpato-danubiano-pontic „de la capul şi începătura moşilor”. Potrivit legendelor istorice greceşti, cel dintâi OM care a apărut pe pământ a fost PELASG, născut pe culmile cele mai înalte ale munţilor, din „pământul cel negru”, ca să fie „începătoriul genului muritorilor”, iar oamenii/ pământenii, peste care a domnit, s-au numit PELASGI (gr. Pelasgoi, singular Pelasgos). Cercetând geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii (s.n.).”[7] Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sunt „strămoşii omenirii”. Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită de descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase, trăitor acum 42.000 de ani, şi de faptul că suntem sedentari aici (ca agricultori) de aproape 10.000 de ani.
Rasa albă s-a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins până în zona caucaziană, de unde s-a răspândit apoi prin mişcări în valuri succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranean, fapt care i-a adus şi supranumele de „popoare ale marii”. Vladimir Georgiev a identificat diverse elemente pelasgice din epoca pregreacă.[8]
În mileniul VII î.Hr., pelasgii aveau o scriere proprie, cea care va genera apoi alfabetele antice şi cele moderne. Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării noastre este confirmată de existenţa misterioaselor construcţii megalitice din Carpaţi şi de scrierea de acum aproximativ 7.300 de ani de pe Tăbliţele de la Tărtăria, descoperite de N. Vlassa, în 1961, şi existând cu circa un mileniu înainte de „scrierea summeriană”, după arheologul bulgar Vl. Georgiev (considerată, până acum, prima din lume), iar după Marija Gimbutas cu 2.ooo de ani înainte, căci ea o fixează pe la 5.500 î.Hr. Scrierea a fost datată ştiinţific prin analiza cu C14 de către celebrul arheolog italian Marco Merlini în laboratorul său specializat de la Roma şi care, prin investigarea mai multor zone, începând cu artefactele descoperite în 1875 de Sofia Turmă (care afirmase că „scrisul s-a născut pe valea Dunării”) la Turdaş şi apoi prin cercetări proprii în sud, susţine (2004), cu argumente ştiinţifice, ideea că scrisul s-a născut în Europa, pe valea Dunării (Danube script). Identificând o sinteză a trei tipuri de scriere pe tăbliţele de la Tărtăria – pictografică, ideografică şi alfabetică – Michaela Al. Orescu a argumentat la al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie (Bucureşti, 2007) asemănarea până la identitate a celor trei scrieri, din Summer (apărută însă pe la 3.500 î.Hr.), cea din peştera de la Altamira-Spania şi de la Tărtăria, fapt ce dovedeşte, după autoare, atât unitatea, dar şi „descendenţa culturii Europene din marea cultură şi civilizaţie atlantidică, Spaţiul Carpatic fiind primul ei moştenitor.”[9] (s.n.)
1.2.2. Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în Dacia, patria primitivă a arienilor (1901) iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din „habitatul primitiv al arienilor.”[10]
Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73): „România este vatra a ceea ce am numit „vechea Europă”, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.H, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană…” (1989, p. 49)
Pe baza cuvântului fag, existent în indo-europeana primitivă (*bhagos), R.S. Crossland duce patria primitivă a indoeuropenilor şi la nord de Munţii Caucaz. Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu în Gramatica comparată a limbilor indoeuropene (p. 182), analizând lucrarea Proto-Indo-European Trees (1970), notează: „Paul Friedrich (autorul lucrării, n.n.) consideră că numele fagului, ca şi alte nume de arbori, duc la concluzia că patria primitivă a indo-europenilor era situată între Carpaţi şi Caucazul de nord, ceea în fond nu este prea departe de modul de a vedea al Marijei Gimbutas.” (s.n.)
La întrebarea fără răspuns pe atunci, pusă de M. Gimbutas şi alţi cercetători, de ce arealul carpato-dunărean a fost „leagănul Vechii Civilizaţii Europene”, Gabriel Gheorghe aduce un neaşteptat dar ingenios argument, sarea (Carpaţii, „solniţa” Europei? –1992[11]), care se găseşte la suprafaţă şi din abundenţă în această zonă şi care este cunoscută ca mineral de absolută necesitate în vieţuirea umnă şi animalieră; autorul ajunge, în acest fel, la aceeaşi concluzie, formulată, însă, interogativ: Spaţiul carpatic – începutul civilizaţiei europene? [12]
Din punct de vedere temporal, civilizaţia din epoca străveche indo-europeană, având un caracter neolitic (aprox. 5.500-2.500 î.Hr.), s-ar suprapune după Lucia Wald şi Dan Sluşanschi (Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, p.184)), „perioadei epocii de piatră şi de aramă”, susţinută, de fapt, şi de M. Gimbutas.
1.2.3. În Noi, Dacii (p. 25) dr. N. Săvescu, pe baza distribuţiei Haplogrupurilor, afirmă: „Mai toată Europa de Vest aparţine grupului genetic R1b, în timp ce populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor I 1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcat pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.” (s.n.) Genomul I defineşte central europenii de la sud de Carpaţi. În alt loc (Noi nu suntem urmaşii Romei, I, p. 190-191) „Pelasgii carpato-dunăreni se vor organiza mai bine administrativ, militar şi religios spre a lupta împotriva populaţiilor migratoare…Astfel, primul val de populaţie kurgan a fost absorbit, asimilat de autohtonii carpato-danubieni, care, stimulaţi de migratori, vor da naştere unui popor războinic, „războinicii soarelui”, la acel început al anilor 4.400 – 3.900 î.d.H., cunoscut şi sub numele de popor dac (Dax – sfinţi, cavaleri, războinici), poporul «cel mai viteaz, cel mai cinstit şi drept din masa neamurilor pelasgice» (Herodot, Istorii)” (s.n.).
O cercetare de excepţie, Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, ajunsă la a VI-a ediţie, a istoricului G..D.Iscru, analizând, sincronic şi diacronic, diferitele aspecte şi extinzând (cu neamul illirilor) sfera de cuprindere a strămoşilor noştri într-o formulă mai complexă, dar justificabilă, (fixând, la p. 51, ca înaintaşi pe arienii/pelasgi), demonstreză ştiinţific şi convingător ideea-concluzie, enunţată clar chiar de titlul lucrării.
Studiile de genetică aduc argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s-a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României.
Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie: „Noi n-am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…”[13]
„Am fost pomeniţi în istorie, nota şi N. Miulescu, ca hiperboreeni, geţi, daci, rumâni…Indiferent de cum ne-am numit, noi suntem aici de milenii iar limba ţăranului nostru este de asemenea aceeaşi.”[14]
În cadrul expoziţiei „Radiografia unei lumi dispărute” de la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde este înfăţişată istoria aşezării Sultana – Malu Roşu (judeţul Călăraşi), de acum 6.000 de ani, în pliantul de prezentare scrie: „Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din România, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.” Cu ocazia deschiderii expoziţiei, în seara zilei de 12 mai 2015, directorul general al Muzeului, dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu, a spus: „Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni”[15]. Afirmaţie mai mult decât semnificativă.
Aşadar, românii deţin statutul de primordialitate şi continuitate, vieţuind dintotdeauna pe aceste meleaguri, în spaţiul carpato-danubiano-balcanico-pontic.
- Un aspect decisiv în descrierea evoluţiei limbii noastre îl constituie stabilirea locului limbii tracilor în cadrul indo-europenei. Ne interesează două mari etape: cea anterioară indo-europenei şi cea ulterioară ei.
2.1. Mulţi lingvişti şi istorici susţin vechimea mare a limbii române, raportând-o la diferite limbi europene în timp.
Contribuţii importante la reconstrucţia realităţii lingvistice europene în Epoca străveche şi Antică au avut o serie de cercetători străini între care Dienskes Ponticos, Igor Diaconov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson, la care se adaugă românii Th. Simenschi, Iosif Constantin Drăgan, Gh. Ivănescu, Gabriel Gheorghe, Lucia Wald, Dan Sluşanschi, M. Vinereanu, I.I. Russu, Ariton Vraciu, Timotei Ursu, G.D. Iscru ş.a.
Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică. Analizând civilizaţia Daciei vechi din poemul Memento mori, cercetătorul îi atribuie lui „Eminescu al nostru şi al lumii” meritul de a fi descoperit un adevăr fundamental: „Dacia, „sădirea” lui Dumnezeu însuşi în Eden – „grădina Raiului”, în care l-a pus pe omul primordial, zidit de El, are, prin urmare, privilegiul de adevărata „Țară Sfântă”. Poporul ei, în Antichitate şi în continuare, noi…îl considerăm poporul primordial cu limba lui primordială.”[16] Şi, ca o consecinţă a acestor elemente, istoricul Iscru enunţă ideea că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială.
2.2. Dorind să demonstreze vechimea considerabilă a limbii române şi a existenţei strămoşilor noştri pe acest teritoriu, M. Vinereanu aduce în lingvistica românească conceptul de limbă nostratică, prin prefaţa (Argument) Dicţionarului său Etimologic din 2008 (pp.18-19), apoi prin articolul Rădăcinile nostratice ale limbii române din 2010[17] şi în prefaţa dicţionarului cu acelaşi titlu, apărut (la Bucureşti) în 2010. Pornind de la propunerea lui Holgar Pedersen din 1903, Vladimir M. Illič-Svityč şi Aaron Dolgopolsky au folosit denumirea de nostratică (de la latinescul „nostrās” – ai noştri) în studiile lor iar în anul 1994 Allan R. Bomhard şi John C. Kerns în Macrofamilia Nostratică (cu subtitlul Un Studiu Despre Înrudirea Lingvistică Îndepărtată) arată că familia Indo-Europeană nu este o familie de limbi izolată, ci este înrudită cu alte familii de limbi. Procesul a fost complex şi de durată.
Din limba iniţială, născută acum 200.000-100.000 de ani în Africa (Homo Sapiens Sapiens), ia naştere în Orientul Apropiat limba nostratică, care se răspândeşte în Eurasia (Balcani, Asia Centrală, India etc.), în etape, între 70.000-60.000-40.000 î.Hr până prin 25.000 î.Hr., dată după care se vor constitui subgrupele nostratice, iar, după 18.000 î.Hr., pe parcursul dispariţiei ultimei glaciaţiuni, se vor diversifica, răspândindu-se în zone tot mai depărtate.
Noţiunea de limbi nostratice se referă la limbile care s-au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, numită nostratică, în urmă cu cca 17-18.000 de ani. Alături de limbile indo-europene (illira, armeana, greaca, traco-daca, limbile italice, celtice, slave, baltice etc), fac parte din limbile nostratice şi limbile sumeriană, afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene.
În Tezaure ale omenirii (p. 33) Michaela Orescu aduce, vorbind de existenţa înainte de 12.000-10.000 ani a civilizaţiilor atlantidică şi pacifidică (Mu), o altă perspectivă: „Aceşti oameni, cu înfăţişare şi manifestări evoluate, spre deosebire de acele specimene Neanderthal, care au dispărut pe parcursul timpului (din varii motive), acei supravieţuitori ai Pirineilor, oamenii de Cro-Magnon, erau, după toate probabilităţile, supravieţuitorii dispărutei Atlantide…Aceşti Cro-Magnon au renăscut din cenuşă civilizaţia Europei, ca pelasgo-traci.” (s.n.)
Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi atât spre Răsărit, cât şi spre Apus acum 13.000 – 15.000 de ani”[18].
Dezvoltând o teză a lui Otto Schrader de pe la 1890, care susţinea că indo-europenii s-au format la Nordul Mării Negre, Colin Renfrew în 1988, pe baza unor cercetări recente arheologice, „arată că primii indo-europeni au ajuns în Europa cu mult timp înainte, şi anume, după ultima eră glaciară, acum 8.000-9.000 de ani, venind din Asia Mică prin Balcani”[19], situaţie confirmată de datele genetice şi lingvistice noi (consideră M. Vinereanu), privind originea limbilor indo-europene în Asia Mică.
O perspectivă interesantă şi, mai ales, credibilă aduc Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli[20] despre “Vechea Europă” prin analiza genealogiei ADN-ului, raportându-se la cele mai importante teorii lingvistice.
Ei arată că Haplogrupul R1a, identificat ca arieni, a apărut cu aproximativ 20.000 de ani înainte de prezent (YBP) în Asia Centrală şi Munţii Altai; după migrarea lor de-a lungul traseului de sud, au ajuns în Europa între 10.000 – 9.000 YBP, aducând limba proto-indo-europeană (EIP) şi limbile indo-europene (IE). Cercetătorii accentuează importanţa arealului Asia Centrală şi Câmpia rusă. În 4800 YBP au migrat din Europa spre est spre câmpia rusă şi apoi în India. Spre 3000 – 2500 YBP au venit cu limbile lor IE din Câmpia Rusă înapoi în Europa Centrală, de Vest şi de sud, stabilind bazele genetice pentru popoarele de mai târziu: celţi, germani, itali, greci, iliri şi balto-slavi.
De asemenea, Haplogrupul R1b, populaţie numită Arbins, s-a ridicat cu 16.000 de ani YBP în Asia Centrală şi a migrat în Europa de-a lungul unei traseu de nord. A ajuns în Europa între 4800 şi 4500 YBP, aducând mai multe limbi non-IE care au dispărut cu timpul.
Purtătorii R1a au migrat din Asia Centrală peste Tibet, Hindustan, Podişul iranian şi Anatolia între 12.000 şi 10.000 de YBP. O subclasă a lor (M417) a traversat Asia Mică peste Anatolia şi a intrat în Balcani între 10.000 și 8000 YBP (sosirea lor în Balcani e fixată la 8.200 YBP). Apoi, limba a migrat cu acelaşi haplogroup R1a în Balcani şi s-a răspândit în toată Europa cândva între 9000 și 5000 YBP (p.102); în jurul anilor 6.000 YBP s-a împărţit în ramuri; Purtători R1b cuprind aproximativ 60% din populația actuală din vestul şi centrul Europei. Subclase pot fi găsite în Câmpia Rusă, în Caucaz, în Mesopotamia între 5.500 şi 5.000, pe ruta de migraţie între Orientul Mijlociu şi Pyrinei şi a apărut prin 4.800 YBP în Iberia. (p.102) Migraţia haplogrupului R1b (The Arbin) între 4800 și 4500 YBP s-a îndreptat spre Europa pe mai multe trasee. O cale a dus Arbins prin Africa de Nord la Pirinei. Între 4.800 și 4.500 YBP, au ajuns în Europa continentală ca purtători ai culturii Beaker-Bell; o altă cale a adus Arbins în Europa prin insulele mediteraneene şi Apenini; în jurul anilor 4.500 YBP, un alt traseu i-a adus în Europa prin stepele pontice. (p. 103)
La concluzii, cei doi autori apreciază că folosind evoluţia ADN-ului au avut posibilitatea de a regla fin teoriile Vasconic şi Anatolia, au adus în discuţie ipoteza „Out of Africa” şi au fost în măsură să infirme teoria Kurgan şi teoria „continuităţii nopţii paleolitice”(p. 109). Respingerea teoriei Marijei Gimbutas vizează ideea că purtătorii culturii kurganelor nu sunt primii indo-europeni veniţi în Europa, ci ei doar s-au întors, după cca. 1.000, în locul din care au plecat strămoşii lor.
- Vinereanu sintetizează: „indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, răspândindu-se mai întâi în Balcani, apoi în regiunea carpato-danubiano-pontică şi de aici mai departe.”[21]
O teză care prezintă o mişcare de expansiune similară teoriei lui C. Renfrew şi celei „nostratice” este susţinută de Michaela Al. Orescu (2008, p. 33-34): „Începând din Neolitic, odată cu încălzirea climei, cu retragerea apei într-o matcă, foarte activi, aceşti pelasgi din Spaţiul Carpatic – centru politic şi religios – …s-au extins pe spaţii tot mai depărtate, ducând cu ei civilizaţie, nu numai spre sudul dunărean, spre Asia Mică şi Orientul Apropiat, dar şi pe întregul bazin mediteranean, spaţii care au intrat în istorie la sfârşittul mileniului al IV-lea Î.H., dar şi către India şi, de aici, în Extremul Orient…”
Potrivit lui Boris Perlov[22], harta etnică a Europei în mileniile VII-VI î.H., după o explozie demografică în Balcani pe parcursul a câtorva secole numărul populaţiei ridicându-se de 17 ori (de la 5 milioane de oameni până la 85), dezvăluie o amplă migraţiune a surplusului de populaţie din Balcani spre regiuni mai puţin populate, unde revoluţia neolitică nu se produsese încă. Înaintarea s-a făcut spre nord de-a lungul Dunării şi spre sud peste Asia Mică, Orientul Apropiat, Africa de miazănoapte şi Spania.
2.3. Diferenţele naturale, biologice între rasa negroidă, asiatică (mongoloidă) şi europeană sunt mari. Cred că am putea propune, ca alternativă, la teoria migraţiei asiatice (din Asia Cantrală) a lui homo sapiens modern (potrivit lui Klyosov şi Tomezzoli), originea lui europeană (teza autohtoniei europene), localizată în arealul carpato-danubiano-pontic cel puţin pentru acestă parte a Terrei. Fără a lua în discuţie şi alte zone europene, numai urmele fosile umane de la noi, din Banat, din Ardeal şi Moldova, susţin o vieţuire de cca. 40.000 de ani, peste care s-au suprapus diverşi migratori (R1a, I, R1b), veniţi mai târziu (mileniile 9-5 î.H.) din Asia, Asia Centrală, Asia Mică, Nordul Africii, Anatolia etc.
Pentru aceasta, să amintim, mai întâi, concluzia lui Guido A. Mansuelli din Civilizaţiile Europei Vechi că în Europa în timpul ultimei glaciaţiuni, Würm, au existat doar două centre de vieţuire umană. Cea din vest, în Pirinei (plus Grimaldi) a dispărut aproape inxplicabil în urmă cu 11.000 ani. Cea din est, situată în aria Carpaţilor, a avut condiţii prielnice de evoluţie. Cercetătoarea Michaela Al. Orescu (2008, pp. 32-33) oferă o explicaţie plauzibilă situaţiei: „Spaţiul Carpatic, cel care a salvat civilizaţia Europei în timpul ultimei glaciaţiuni Würm, calota glaciară extinzându-se până în apropierea Vienei de astăzi, Alpii şi Pirineii fiind acoperiţi de gheţari, iar Carpaţii numai pe vârfurile montane (peste 2000 m), acest Spaţiu Carpatic cu peşterile sale bune pentru adăpost, cu pădurile sale bogate în vânat, cu apele sale abundând de peşte şi cu sare la suprafaţă, era singurul spaţiu unde se puteau refugia oamenii din nordul şi occidentul european.” Acest areal estic, din spaţiul carpatic, oferă dovezi ale vieţuirii încă de acum 40.000 de ani (vezi „Peştera cu oase” de lângă Anina, Caraş-Severin) sau recentele descoperiri(oase gravate şi obiecte aparţinând „omului Gravetian”) de acum 20.000-24.000 de ani de la Poiana Cireşului-Neamţ (făcută de o echipă internaţională condusă de prof. dr. Marin Cârciumaru pe şantierul organizat de Asociaţia „Geto-Dacii”).
Pe baza acestor informaţii, am putea oare fixa în timp, cu o oarecare aproximaţie, apariţia acestei „subgrupe nostratice”, din est, pe care o numim pelasga carpato-dunăreană, luând ca punct de reper epoca dispariţiei comunităţii umane (după Guido A. Mansuelli) din Pirinei? În acest caz, s-ar situa, probabil, cu mai bine de 11.000 de ani în urmă, până spre 14.000-15.000 ani î.Hr., dată identică, în fond, cu cea propusă de americanul William Schiller (vezi supra 2.2.). În denumirea limbii am introdus repere geografice cu scopul de a identifica şi delimita noţiunea prin localizare.
3.1.Cercetătorii A.Klyosov şi G..Tomezzoli cred că haplogroupul R1a, ridicat din Asia Centrală şi munţii Altai, migrând apoi spre Anatolia şi Balcani, a format PIE aproximativ între 20.000 şi 10.000 YBP.. Asemănările între limbile slave şi sanscrită le permit să concluzioneze că purtătorii haplogrupului R1a au fost, de asemenea, purtători ai Proto-limbilor indo-europene şi indo-europene (p.103) (s.n.).
Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii Internaţionale „Dacia Revival” (Noi, Dacii, p. 135) consideră „regiunea Carpato-Balcanică drept rădăcină a „trunchiului” acestei mari familii lingvistice indo-europene.” (s.n.)
Colin Renfrew susţine, după cum am văzut, că primii indo-europeni (termenul este un construct teoretic inventat de Th. Young în 1814 şi folosit de lingvistul Fr. Bopp în 1816) au venit în Europa pe la 7.000-6.000 î.H. Renfrew afirmă că o primă zonă de convergenţă lingvistică s-a format în regiunea Balcanilor între 7.000 şi 5.000 YBP, care a fost şi faza II a PIE. Dezagregarea zonei lingvistice de convergenţă balcanică, în jurul datei de 5.000 YBP, indică, după Klyosov şi Tomezzoli (2013, p. 105), sfârşitul fazei II a PEI, precum şi separarea limbii proto-greceşti de proto-tracică, proto-dacică, proto-frigiană ş.a. (s.n.) După cum se vede, cei doi autori fac o interesantă distincţie între proto-tracică şi proto-dacică, diferenţiere pe care, în genere, lingviştii şi istoricii nu o aduc în discuţie, problemă, însă, nu are suport științific.
Părerea generală este că pe la 5.500 î.Hr. apare în centrul şi în partea sudică a Europei limba indo-europeană (conceptul de indo-europeană, deoarece include ideea unei migraţii iniţiale, de fapt, neatestate, din India spre Europa, este contestat la noi de lingvişti, între care Gabriel Gheorghe (2005, p. 9 şi urm) şi de istorici, ca G..D.Iscru (2014, p. 82), – ultimul propunând termenul arian-ă –, apoi între 5.500-3.000 î.Hr. limba indo-europeană a început să se răspândească spre nordul şi spre nord-estul Europei, cuprinzând grupurile germanic, baltic şi slavic, traco-iliric şi spre vest cu limbile celtice.[23]
Populaţiile indo-europene[24] au cunoscut o fază de unitate iniţială, identificabilă prin limba comună folosită, limbă numită de Lucia Wald şi Dan Sluşanschi (1987, p. 222) indo-europeana comună (aparţinând perioadei mileniilor V-IV î.Hr.), de Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu, indo-europeana primitivă (prin mileniul IV-III î.Hr.)[25], de Mihai Vinereanu (2008, p. 51) proto-indo-europeană (care consideră că ar trebui dusă cu câteva mii de ani în urmă[26]), din care s-a desprins prin mileniul III î.Hr., alături de celelalte limbi ie. (iranică, celtică, germanică, baltoslavă, greacă, armeană, hitită etc.), şi traco-daca, adică s-au diferenţiat şi populaţiile vorbitoare ale acestor limbi, respectiv traco-geto-dacii. Apropiindu-se ca terminologie de M. Vinereanu, Maria Crişan susţine că limba geto-dacilor este chiar limba proto-indo-europeană (2003, p. 147), ceea ce este o exagerare. Considerăm că limba geto-dacilor este continuatoarea limbii pelasge.
3.2. S-au expus numeroase teorii de-a lungul vremii privind noţiunile lingvistice şi numele lor. Vl. Georgiev susţine că traca şi daca sunt două limbi diferite, cum consideră şi Klyosov şi Tomezzoli, teză contestată, pe bună dreptate, de Simenschy-Ivănescu (1981, p. 155).
După o pertinentă analiză, Ioan I. Russu în Limba traco-dacilor (p. 203 şi 212-213) apreciază că termenul traco-dac (mai puţin traco-illiric) este potrivit realităţii etnogenezelor din epocă.
În 1992, Gabriel Gheorghe[27] enunţă, chiar prin titlul studiului Româna străveche[28]=Indoeuropeana comună o teză greșită ținând cont de faptul că proto-indo-europeana este strămoașa tuturor limbilor indo-europene în egală măsură, româna fiind una dintre ele.
Folosind şi concluziile unor cercetători străini, Timotei Ursu lansează sub formă interogativă o ipoteză plauzibilă prin chiar numele lucrării Vatra Indo-Europenilor a fost…Dunărea?[29] precizând: „Cum zona foarte rodnicei Văi Dunărene, străjuită de protecţia naturală a Alpilor Estici, a munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Balcanilor, se identifică cu zona de habitat a etniei Geto-Dace, semnalarea unui „leagăn lingvistic Indo-European” – demonstrat acum a se fi aflat în aceeaşi zonă (!) – conduce sensibil la confirmarea „derivării” idiomurilor Indo-Europene – şi, prin urmare, a celor italice, incluzând cel Latin! – din… limba ancestrală a spaţiului Carpato-Balcanic.” (s.n.)
Dacă Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu (1981, pp. 168-169) fixează poporul indo-european primitiv şi limba sa într-o „epocă relativ recentă (mileniile V-IV-III î.Hr.)” şi vorbesc despre o limbă anterioară indo-europenei primitive (din care aceasta ar proveni), limba indoeuropeo-uralo-altaico-semito-hamitice, ceea ce este o prefiguare a ipotezei nostratice. În continuare se pune problema în ce epocă se situează limba pelasgă şi care este identitatea ei. Pornind de la o serie de argumente istorice, genetice şi lingvistice, pelasga ar putea fi identificată ca dialectul indo-european rămas în regiunea balcanică și carpato-danubiană, după răspândirea celorlalte dialecte indo-europene în restul Europei și mai departe.
Folosind noi informaţii, Ioan Dumitru Denciu realizează o delimitare de interes a fazelor de evoluţie a limbii: Nostratică (~mil. IX – VII î. e. n.), Proto-indoeuropeană (~mil. VI – V î. e. n.), „Pelasgică” sau IE comună din Europa (~mil. IV – III î. e. n.), Geto-daco-moesiană (~mil. II – I î. e. n.), Română (~ mileniile I – II e. n.)[30]., deși limba pelasgică nu se identică cu indo-europeana comună.
„Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace – sintetizează etapele G.D. Iscru (2014, p. 107) – a fost urmaşa directă a limbii arienilor /pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche.” şi „limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.” (s.n.)
3.3 Constatând, pe baza analizei concrete a sunetelor, un „remarcabil coservatorism” al sistemului fonetic traco-dacic „în tratarea sunetelor sistemului arhaic indo-european”, Ioan I. Russu face în lucrarea Limba traco-dacilor (1967, pp. 150-151) o observaţie ştiinţifică de substanţă: „traco-daca poate fi considerată în multe privinţe ca foarte apropiată de arhetipul graiului primitiv comun.” (s.n.) Am putea conchide că acest „remarcabil conservatorism” dezvăluie fie o trăsătură generală specifică, fie o structură internă nu numai compatibilă, ci identică cu sistemul „arhetipului graiului primitiv comun”, ceea ce ar impune ideea de stabilitate, pe de o parte, şi de continuitate internă structurală, pe de alta. Şi, atunci, avansăm ideea că, poate, ea, pelasga, ca realitate istorică, implică un fenomen de continuitate în toate aceste trei etape. Având în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), citate anterior, ca primii locuitori de pe pământ, (vezi supra 1.2.1), am putea numi această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, pelasga carpato-dunăreană sau, mai cu temei, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.
- Româna este continuatoarea limbii traco-geto-dace.
Care este evoluţia ulterioară a limbii strămoşilor noştri de la indo-europeana comună (primară, primitivă)?
4.1. Fiind parte din indo-europeană, limba traco-geto-dacă devine un reper fundamental în evoluţia limbii noastre.
Dečev apreciază că fonetica istorică a limbii trace este identică cu cea a limbii pelasgice, adică a limbii indo-europene pregreceşti[31]. Observăm că autorul limitează zona pelasgică la arealul grec.
Făcând, mai întâi, un istoric al cercetărilor, I.I. Russu (1967, p. 151) afirmă că „erudiţii mai vechi, încă din secolul al XIX-lea, A. Fick, W. Tomaschek şi P. Kretschmer au elucidat în linii generale problema poziţiei lingvistice a traco-dacilor.” Analizând, în 1896, legăturile limbii trace cu limbile vecine, a illirilor, sciţilor şi grecilor, P. Kretschmer preciza: „limba traco-frigiană trebuie considerată ca un idiom de sine stătător în acelaşi sens ca greaca ori germanica.”[32] Contribuţii în această privinţă aduc lingviştii bulgari Dimitri Dečev (Charakteristik der thrakischen Sprache, Sofia, 1952) şi Vladimir Geogiev (Trakiiskiiat ezik, Sofia, 1957).
După prezentarea apartenenţei unor elemente lexicale la familia indo-europeană (cap. V) şi a unor rădăcini indo-europene în elementele traco-dace (cap. VI), I.I. Russu (1967, pp. 152-153), întărindu-l pe Tomaschek (care afirmase: „traca era o limbă independentă”), conchide că traco-daca este „un idiom indo-european independent din grupa de răsărit satem”, având o înrudire mai strânsă cu illira învecinată.
Pe de altă parte, Cristina Nicolae Seillard susţine că lingviştii de la Cambridge au stabilit mai demult că „nu a existat o etnie tracă independentă de geţi şi nici o limbă tracă”[33], augmentând, astfel, importanţa geţilor.
4.2. Compararea românei cu albaneza a stat în atenţia multor cercetători (Miklosich, M.Gaster, Capidan, Rosetti, Al. Philippide), care au urmărit să descifreze sursa asemănărilor.
Încă din 1829, „Kopitar semnala marea asemănare dintre română, bulgară şi albaneză”(spune I.I.Rusu, 1967, p. 188), convins că în ţările române, în Bulgaria şi în tot Balcanul ar exista o singură formă de limbă, dar cu trei materiale diferite, în special în lexic, explicând aceasta prin faptul că toţi se trag din „vechii traci”.
Unii lingvişti consideră albaneza de origine illiră (Gustav Meyer, P. Kretschmer), alţii de origine tracă (G. Weigand, D. Dečev) şi alţii traco-illiră (Mladenov). I.I. Russu (1967, pp.183-184) explică: „o parte din tracii balcanici (din zona de vest), sustrăgându-se procesului de romanizare (respectiv slavizare), să fi reuşit a-şi salva limba (puternic influenţată de latina populară), care să fi continuat în albaneză.”
Luând în considerare o serie de trăsături, Ariton Vraciu (Limba daco-geţilor, 1980, p.98) observă: „Limba daco-geţilor poate fi localizată mai aproape de tracă, «pelasgică», albaneză, balto-slavă şi indo-iraniană”. (s.n.)
Având în vedere şi concluziile lui Vl. Georgiev (care crede că albaneza este urmaşa limbii dace şi nu a illirei, căci ea continuă dacomoesica[34]), Lucia Wald şi Dan Sluşanschi (1987, p. 115) dau o explicaţie logică unei asemenea situaţii: „Fără îndoială, moştenirea unor forme atât în albaneză (formată în Dardania şi spre apusul ei), cât şi în română (formată în Moesia şi Dacia) aduce dovada de netăgăduit a obârşiei lor comune daco-moesiene.” (s.n.) Mihai Vinereanu (2008, p. 23) demonstrează cu argumente lingvistice că albaneza provine „din dialectele epirote” (din Epir) începând, probabil, cu epoca myceniană (sec. al XIII-lea î.Hr.).
Relevante sunt cele cca. 100 de cuvinte comune descoperite de B.P. Hașdeu, nu toate, însă, confirmate ulterior. I.I. Rusu (1967, pp. 203-204) identifică pe criterii ştiinţifice, prin 1959, un număr de 70 de termeni prezenţi în ambele limbi, între care abure, balaur, brâu, bucur-, copac, gard, grădină, ghionoaie, ţap, vatră etc. Concluzia generală este că elementele comune româno-albaneze provin din substrat. Observaţia importantă care se poate face de aici este că a existat, cu milenii în urmă, un limbaj paleobalcanic (după Vl. Georgiev[35]) sau un limbaj comun carpato-balcanic – pelasgo–traco-daca.
Sunt semnificative cuvintele (citate de Ion Gîju) savantului german Schluler, care, în sec. al XIX-lea, nota: „Aceşti valahi nu sunt nici romani (Roma), nici bulgari, nici gali… ei sunt vlachi descendenţi ai marii şi ancestralei familii a tracilor, dacilor şi geţilor, şi care, şi astăzi, îşi au propria limbă şi cu toate opresiunile locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.” [36](s.n.)
- Geneza limbii unui popor nu se poate produce, în principiu, în afara procesului etnogezei acelui popor.
5.1. În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţie ale românei: a. relaţia dintre limba română şi latină, b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi c. relaţiile românei cu limbile europene. Relaţia română-latină şi dintre română şi celelalte limbi romanice presupune o discuţie amplă, complexă, cu multiple aspecte, şi, neconstituind obiectivul cercetării prezente, rămâne a fi reluată altă dată.
5.1.1. Legăturile românei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.
Lingvistul suedez Ekstrom par Olaff afirmă: „Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.”[37] (s.n.) Reţinem, mai întâi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene. Apoi, sfera acestei influenţe: „mare parte” a fiecărei limbi.
În limba irlandeză există peste 1.300 de cuvinte înrudite cu cuvinte românești. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana[38].
5.1.2. Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan (2003, p. 273), după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică şi cu importante consecinţe: „Substratul getic l-am găsit prezent şi în elină – prima care s-a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct…”
5.2. Pe de altă parte, tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia „ştiinţificilor” noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Română prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, care afirma în 2012: „Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene.” (s.n.) Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea (în 2012, s.n.) Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărită din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice (s.n.), demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indo-europeană şi limbile indo-europene până la română, caracterul prioritar al românei?
Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte al DELR (p. 7) că M. Vinereanu „…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungând la concluzia că limba română face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Cr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal. Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…”
- Demonstrarea statutului special al limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.
6.1. De pildă, o parte din lexicul sanscrit are corespondenți în limba română care sînt considerați la noi a fi de origine latină. Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii dace, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India iar „roirile” carpato-danubiene s-au produs înainte de cucerirea Daciei de către romani. De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină. Grăitor este faptul că se găsesc 400 de cuvinte româneşti în sanscrită, identificate de Marin Bărbulescu-Dacu. Napoleon Săvescu exemplifică, între altele, numeralul de la 1 la 10 (una, duya, treya, patra, pancia, sase, sapta, ashte, nava, dasha) din sanscrită, care este identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul „sută”, în sanscr. „shata”, când în latină este „centum”, total diferit. La noi, lingvistica oficială consideră că „sută” provine din slavul „săto”[39], dar Mihai Vinereanu (2008, p. 29) demonstrează că provine de la geto-daci. Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează stră-străvechii române, pelasga carpato-dunărean-balcanică, urmare a fenomenului „roirilor”, când populaţia carpato-dunăreană a ajuns până în India, iar latina şi slava, apărute mai târziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi. De aici şi concluzia, formulată, nu fără un tonic sentiment de mândrie, de către dr. Săvescu în lucrarea, cu un titlu tranşant, Noi nu suntem urmaşii Romei ( I, p. 32): „noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.” (s.n.)
6.2. Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt, precum şi B.P. Hașdeu sunt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decât din substrat, dintr-o limbă preromană, numită traco-dacă (ori traco-illiră).
Prin comparaţia cu latina şi albaneza, I.I. Russu, deşi adept al romanizării, stabileşte un număr de aproximativ 90 de cuvinte preromane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba română: amurg, băiat, bordei, brânză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc. Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din tracă(-dacă), denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară şi un statut special.
6.3. O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrându-se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat cuvintele de la alţii, copiindu-le etimoanele.
Este unanim recunoscut că din indo-europeana comună, primitivă, primară s-au format grupurile de limbi indo-europene.
Considerăm corectă afirmaţia lui Mihai Vinereanu (2008, p. 51) că limba traco-dacă este „adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina.” Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare: proto-indo-europeana, în epoca stră-străveche postanatoliană, acum 9 000-10 000 de ani, pelasga carpato-dunăreană (danubiana) şi limba traco-geto-dacă în Antichitate.
6.4. Viziunea lingviştilor, creatori ai DEX-ului, a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc. De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută.
Există aici o flagrantă contradicţie logică. După cum am arătat deja, poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald sau Ernest Oberlander-Târnoveanu, cap. 1.2.3). Mai mult, şi-a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, când valuri de migratori au trecut, când pe alţii i-am primit şi i-am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna. Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut. Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur. Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne-au dat cuvintele lor. Aşadar, noi n-am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare. Fals, prostie şi rea-credinţă.
6.5. Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii romane. Aşadar, susţine Vinereanu (2010, p. 8), „nu se va mai putea menţiona în DEX „cuvinte cu origine necunoscută” sau luate de pe la vecinii care s-au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte precum ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca. 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.” Iar noi credem că aceste cuvinte, prin indo-europeană, apoi pelasgică și traco-iliră au continuat până astăzi.
Este important de menţionat şi faptul că, încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea în Elemente autohtone în limba română, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine traco-dacă.
De asemenea, din cele 25.000 de cuvinte, reprezentate în cca 5400 de cuvinte titlu (doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau traco-dac) şi derivaţii lor, Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008, p.10 şi 12), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone, adică elemente traco-geto-dace, contrazicând radical viziunea oficială.
Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea „oficialilor” noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii dacice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către „ştiinţificii noştri”, căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior. Acum e timpul schimbării. O serie de istorici şi lingvişti români, dacologi în special, din trecut şi din prezent, aduc dovezi indubitabile în favoarea adevărului tezelor noastre – spre lauda lor, foarte mulţi lingvişti, istorici şi geneticieni străini. E timpul pentru „lucrul bine făcut”, adică ştiinţific făcut, şi în lingvistica românească (oficială).
- Concluzii
1). Luând în considerare rămăşitele umane de acum cca. 40.000 de ani din arealul Europei, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui „homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene (teza autohtoniei europene), localizată în arealul carpato-danubiano-pontic (cel puţin pentru acestă parte a Terrei), peste care au venit, după aproximativ 20 de milenii, vorbitorii haplogrupurilor R1a, I 1b şi R1b.
2). În procesul ei de evoluţie, româna dovedeşte o uimitoare unitate. Propunem, pentru o epocă îndepărtată, între indo-europeana comună și pelasgică o etapă intermediară, post-anatoliană. Din punct de vedere evolutiv, se pot distinge pentru limba română patru etape principale: cea nostratică, cea proto-indo-europeană, cea postanatoliană, ca străbună îndepărtată în timp, apoi pelasga carpato-dunăreană (pe care o putem numi și proto-traco-iliră), limba iliro-traco-geto-dacă (mileniile II-I, î. Hr.) şi româna în contemporaneitate.
3). Româna este, prin străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru o bună parte din limbile italice, pentru limba albaneză, precum și substratul multor limbi din Europa Centrală de azi.
4). Prin urmare, se poate dovedi că româna de azi are o continuitate de cca 18 000 – 20 000 de ani de la nostratică până în ziua de azi.
[1] Cf. V. Roman, Idem
[2] Etnologul iranian Zacarias Mayani susţine în Sfârşitul misterului etrusc (1985) că originile îndepărtate ale
etruscilor se situează în regiunea danubiană, aducând ca argument material, arheologic, ceramica neagră
danubiană, găsită în Egipt şi Etruria. Cf. Margareta Cristian, Veriga care lipsea – civilizaţia etruscă, un
mister în Origini, nr. 8, August 2015, p. 17. Pe de altă parte, Mel Copeland în Introducere în limba etruscă
(p. 1) apreciază că această ceramică este de origine greacă, artizanii etrusci devenind excelenţi imitatori ai
acesteia.
[3] Apud Valentin Roman, Etruscii, civilizatorii romanilor, erau traci în http://adevaruldespredaci.ro/, 13 iulie
2012
[4] Apud Maria Ciornei, Etruscii – dovadă a continuităţii prezenţei pelasgilor din Carpaţi, în istorie, în DACOLOGICA, 26 0ct. 2007, https://dacologica.wordpress.com/
[5] DACOLOGICA, 26 0ct. 2007, https://dacologica.wordpress.com/
[6] «Am găsit o însemnare a lui Aulus Gellus „în Noctes Atticae”, (11, 73), în care se aminteşte de un avocat – desigur suntem în perioada tîrzie romană, când etruscii erau complet asimilaţi de romani – care „vorbea o latină atât de arhaizantă, încât toată lumea râdea de el, de parcă vorbea în ETRUSCĂ, ori galică”», Maria Crişan, idem.
[7] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3
[8]Vezi Th. Simenschi, Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 122
[9] Tezaure ale omenirii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2008, p. 45; Mai mult, se afirmă: „Toate aceste
scrieri descind din scrierea semnalată de Mich. Al. Orescu în Peştera Altamira-Spania, descoperire prezentată
la Congresul Internaţional de Dacologie de la Bucureşti din anul 2007.”, p. 54-55 (s.n.)
[10] Apud Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, p. 27
[11] Vezi de acelaşi autor şi Sarea, un criteriu pentru regândirea istoriei în Getica, 1992, tom I, nr. 1-2, p. 49-88
[12] Comunicare ţinută la Simpozinul Civilizaţie şi geopolitică în bazinul carpatic, organizat de Academia
Română pe 11-12 octombrie 1999 la Bucureşti
[13] Apud Ion Gîju, Spaţiu geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p.56
[14] Apud G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali…,p. 52-53
[15] Apud Daniel Roxin, http://adevaruldespredaci.ro/, 29 mai 2015
[16] Iscru, G.D., Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p.2
[17] Gândacul (Ziarul românilor de pretutindeni), 03.01.2010
[18]Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-dacişi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3
[19] Apud Mihai Vinereanu, Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 7
[20] Anatole A. Klyosov, Giancarlo T. Tomezzoli, DNA genealogy and linguistics. Ancient Europe, aklyosov@comcast.net, gtomezzoli@epo.org, 27 aprilie, 2013
[21] M. Vinereanu, Despre genul feminin în limba română, în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească, nr. 3, 2015
[22] Boris Perlov, Ramurile aceluiaşi arbore, traducere de Doamna Baronessă Lydia Lovendal-Papae, în
Tehrnika molodeji, nr. 12/1975, p. 56-61, apud Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Editura Biblioeteca
Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 206
[23] Cf. Napoleon Săvescu, Ibidem, II, Fig. 186, 187 şi 188, p. 141-142
[24] Utilizăm şi noi termenul indo-european(ă) (deşi un suntem de acord cu el), deoarece este consacrat în
lingvistică şi este folosit de către cercetători, până când se va găsi şi se va generaliza un înlocuitor potrivit,
cum este cel propus de G.D. Iscru (arian).
[25] Th. Simenschy , Gh. Ivănescu (1981, p. 146) afirmă: „Învăţaţi germani, ruşi şi francezi, şi alţi învăţaţi au
Întrebuinţat expresia „indoeuropeana comună”, care însă nu se poate referi decât la limbă, nu şi la poporul
care o vorbea. Învăţaţii americani din epoca structuralismului lingvistic au introdus în ştiinţă termenul
„protoindoeuropean”. În această lucrare se va întrebuinţa termenul „indoeuropeana primitivă”. Lingvistul
G.I. Ascoli foloseşte expresia „limba arioeuropeană”.
[26] Vezi M. Vinereanu, Despre genul feminin în limba română, în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească,
- 3, 2015
[27] Gabriel Gheorghe, Româna străveche= Indoeuropeana comună în rev. Origini, Nr. 14, septembrie 2014,
Buzău, p. 24-25, apud Getica, Tom I, nr. 3-4, p. 105, Editura Gândirea, Bucureşti, 1992
[28] M. Crişan, comentând aprecierea lui G. Gheorghe „româna străveche ca indo-europeană comună”,
precizeaază: „aş zice getă, nu română” în Limba strămoşilor noştri şi poetul latin-geto-dac Publius Ovidius
Naso, în vol. Fals tratat de geto-dacă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p.147
[29] Apud N. Săvescu, II, Noi, Dacii…p. 145
[30] Despre identitatea limbii române, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015
[31] Apud Ariton Vraciu, Limba daco-geţilor, Timişoara, Editura Facla, 1980, p. 22
[32] Apud I.I. Russu, Lucr. cit., p.153
[33] Cristina Nicolae Seillard, Personalităţi europene despre istoria geto-dacilor, în Origini, anul 3, Nr.7, iulie
2015, p. 12
[34] Th. Simenschi, Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 124; Nota bene: autorii Gramaticii nu sunt de acord cu această teză.
[35] Vezi M. Vinereanu, Dicţionarul Etimologic…p. 31
[36] Spaţiul geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr. 102-103, iunie-iulie 2014, p. 57
[37] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, (I), în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3
[38] Limba „danubiana”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 17-18
[39] Vezi şi observaţiile pertinente ale Iuliei Brânză Mihileanu, Cercul vicios al jongleriilor ,,ştiinţifice”, în Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015
BIBLIOGRAFIE
Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012; nr.102-103, iunie-iulie; nr. 107, noiembrie 2014
DACOLOGICA, 26 0ct. 2007
Origini, Nr. 14, septembrie 2014; Nr. 8, August 2015, Buzău
Revista de Lingvistică şi Cultură Rromânească, nr. 4, 2015
Antonescu, Teohari (1901), Dacia, patria primitivă a arienilor, în Lumi uitate, Iaşi
Copeland, Mel (2011), Introducere în limba etruscă
Crişan, Maria (2003), Fals tratat de geto-dacă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti
Gheorghe, Gabriel (1992), Getica, tom I, nr. 1-2, Bucureşti
Gheorghe, Gabriel (2005), Studii de cultură şi civilizaţie românească, II, Editura Gândirea, Bucureşti
Gimbutas, Marija (1989), Cultură şi civilizaţie, Editura Meridiane, Bucureşti
Iscru, GD. (2014), Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Casa de editură „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti
Merlini, Marco (2004), La scrittura e natta in Europa?, Editura Avverbi, Roma
Orescu, Michaela Al.(2008), Tezaure ale omenirii, Editura Amurg sentimental, Bucureşti
Rusu, Ioan I. (1967), Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Rusu, Ioan I. (1970), Elemente autohtone în limba română, Editura Academiei, Bucureşti
Săvescu, Napoleon (2012), Noi nu suntem urmaşii Romei, I, II,(Noi, Dacii), Editura Teocora, Buzău
Simenschi, Th., Ivănescu, Gh. (1981), Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Vinereanu, Mihai (2008), Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo- europenistică, Editura Alcor Edimpex SRL, Bucureşti
Vinereanu, Mihai (2010), Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti
Vraciu, Ariton (1980), Limba daco-geţilor, Editura Facla, Timişoara
Wald, Lucia, Sluşanschi, Dan (1987), Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
https://www.academia.edu, 2014
http://adevaruldespredaci.ro/, 13 iulie 2012; 8 mart.2015; 29 mai 2015
aklyosov@comcast.net, gtomezzoli@epo.org, 27 aprilie, 2013
https://dacologica.wordpress.com/