Prof. Dr. CONSTANTIN PAVEL – UN LOCUITOR DE SEAMĂ AL ŢĂRII BEIUŞULUI

Beiuşul, străveche vatră de civilizaţie şi cultură româneşti din N-V României, a cărui atestare documentară oficială duce la anul 1263, a atras ca un magnet spirite înalte, care au găsit aici circumstanţe favorabile de dezvoltare şi afirmare a mentalităţii lor, dublate de sentimente patriotice. Între aceste spirite luminate şi luminatoare au fost iluştrii dascăli ai Liceului „Samuil Vulcan”, azi Colegiu Naţional: Alexandru Roman, Vasile Ştefănică, Victor Borlan, Francisc Hubic, Traian Farkaş, dr. Florian Stan – Episcop de Axiolopis, Ioan Teiuşeanu, Cornel Mezea, Ştefan Musta, Mihai Bruchental, Constantin Duma-Suceveanu, Francisc Matei…

Pentru un cetăţean al Vulcaniei de azi, este surprinzător şi emoţionant să descopere pe Internet, scoasă la vânzare în celălalt capăt de ţară, în Bacău, o carte, mai degrabă o broşură apărută cu mai bine de 75 de ani în urmă, în 1942, închinată profesorului dr. CONSTANTIN PAVEL – o efigie a Ţării Beiuşului, a cărui inimă a bătut pentru şcoala şi cultura beiuşene şi naţionale, la sfârşitul veacului al XIX-lea şi în prima jumătate a celui de-al XX-lea veac. Mulţi vor fi avut ocazia să o citească, dar considerăm că şi generaţiile actuale au dreptul şi datoria să cunoască personalitatea acestui spirit românesc polivalent. De aceea, procedăm la restituirea conţinutului broşurii (foto 1) către cititori, cu atât mai mult cu cât aceasta a devenit o raritate, dar readuce în prim-plan o colecţie de scrieri locale importante – „Biblioteca Beiuşului”.

Pentru a înţelege mai bine profilul profesorului dr. CONSTANTIN PAVEL, vom face o incursiune în istoria locului şi a Vulcaniei beiuşene.

Beiuşul este recunoscut pentru două branduri incontestabile: „Târgul de la Beiuş”, respectiv acela de „oraş al şcolilor”. La acestea aş adăuga brandul de oraş al toleranţei interetnice şi confesionale.

La 5 iulie 1787, Împăratul Iosifl al II-lea acorda Beiuşului dreptul de a ţine patru târguri de ţară, anuale, dar şi piaţă săptămânală în fiecare zi de joi. Acest târg săptămânal îşi continuă manifestările neaoşe şi azi.

În anul 1777, Legea ,,Ratio educationes” dispunea înfiinţarea şcolilor în toate comunele „ca fiecare naţiune să fie instruită prin şcoalele sale naţionale, în fruntea cărora să fie învăţători cunoscători ai limbii materne, dar şi în acele Umbi (limbi) folosite mai mult”. Acesteia i se adaugă Edictul de toleranţă (1780) prin care toate religiile erau considerate egale. Atât legea, cât şi edictul au permis ridicarea nivelului de trai, dar şi al culturii în Transilvania.

Iluminismul, corespunzător acestei epoci, cunoscut în Transilvania sub sintagma „Şcoala Ardeleană” (sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea), a pus accent pe dezvoltarea şi răspândirea culturii, pe ideea „luminării” maselor, militând pentru emanciparea poporului prin cultură şi răspândirea şcolilor naţionale. Luminarea poporului s-a realizat prin înfiinţarea a peste 300 de şcoli în limba română, directorul lor fiind Gheorghe Şincai.

În acest context apare la Beiuş şcoala episcopului greco-catolic şi iluminist Samuil Vulcan (foto 2).

Alături de alţi iluminişti ardeleni, Samuil Vulcan a semnat „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” – actul prin care se cereau drepturile străvechi ale românilor. În 1806 a devenit episcop greco-catolic de Oradea şi o proeminentă personalitate a Iluminismului din Ardeal.

Cea mai nobilă acţiune a episcopului luminat este ctitorirea, la 6 octombrie 1828, a actualului Colegiu Naţional „Samuil Vulcan”. Demersul său de a oferi tinerilor din această parte de ţară posibilitatea de a învăţa a fost dificil. La 27 septembrie 1826, episcopul înainta o petiţie împăratului Francisc I, prin care cerea înfiinţarea de şcoli româneşti la Beiuş. Argumenta această necesitate pornind de la constatarea că în ţinuturile Bihorului, ale Banatului, Aradului, Cenadului, Bichişului şi Sătmarului, românii au „rămas în urma altor naţiuni în ceea ce priveşte educaţia”. A ales Beiuşul deoarece era centrul a 152 de sate, dintre care numai şapte erau ungureşti, iar distanţa până la Oradea, la alte şcoli, era mare. Copiii rămâneau mai aproape de gospodăriile părinţilor şi puteau fi mai uşor întreţinuţi la şcoală. Neprimind niciun răspuns, a mai trimis trei petiţii Consiliului Locumtenential de la Budapesta. Eforturile sale au fost răsplătite abia la 5 februarie 1828, când Curtea din Viena a aprobat înfiinţarea a „două şcoli pentru naţiunea română în oraşul Beiuş”. În 1828, episcopul a construit clădirea unui Gimnaziu inferior (Gymnasium minus), cu patru clase, ridicat, în 1835, la  rangul de Gymnasium maius (superior).

Aşadar, ctitorul şcolii de la Beiuş n-a rămas doar un vlădică interesat numai de viaţa spirituală a credincioşilor din propriul cult. El este primus inter pares, pentru că gimnaziul său, unde se propovăduia o sănătoasă cultură românească, a orientat neamul românesc. În „Literele fundaţionale” din 6 octombrie 1828, Samuil Vulcan formula clar scopul acţiunii sale: „Ne-am propus a ridica şi întemeia în numitul Beiuş şcoli normale şi gramaticale, ca astfel valahii, locuitori în acea provincie muntoasă să aibă ocazie destulă şi oportunitate mai apropiată şi mai puţin costisitoare de a se cultiva”. Avea încredere neţărmurită în rolul binefăcător al culturii şi era convins că fericirea omului vine prin cultură.

Activitatea episcopului dovedeşte că acesta a fost un spirit empatic, susţinând cauza tuturor românilor, religia sa fiind dragostea de neam şi spiritul de întrajutorare, renumitul spirit vulcanist perpetuat până în zilele noastre de către dascălii, elevii şi absolvenţii din Vulcania. La începutul secolului al XIX-lea, Samuil Vulcan era realmente un spirit european, care oferea egalitate de şanse tinerilor, depăşind deosebirile confesionale şi etnice, punând mai presus interesele neamului. În aceleaşi „Litere fundaţionale” arăta că: „Deşi institutul acesta este întemeiat, ce e drept, cu deosebire pentru valahi, cu toate acestea nu se va opri de la el nici un tânăr, fie de orice religiune, numai să fie calificat a intra în el după lege”. Clădirea Colegiului eternizează inscripţia care indică scopul şcolii sale: EDUCATIONI JUVENTUTIS HUIUS PROVINCIAE (Pentru educarea tineretului acestei provincii).

Nu încheiem incursiunea în timpul Beiuşului fără a sublinia că, în această străveche vatră românească, episcopul dorea ca românii să înveţe în limba română. La 8 iulie 1851, prin decret imperial, limba de predare în ctitoria sa a devenit româna, astfel că această şcoală a fost a doua, după cea din Blaj, în care s-a studiat în limba majoritarilor:  „… deoarece institutul acesta este întemeiat cu deosebire pentru naţiunea valahică, să se pună pond special în ortografia redusă cu literele latine străbune, pe gramatica şi literatura română”. Era un act îndrăzneţ al episcopului, deoarece la niciun institut din imperiu nu s-a pomenit aşa cerinţă. S-a mai predat în limba latină şi, de-a lungul timpului, în funcţie de dominaţiile străine, elevii beiuşeni au fost nevoiţi să înveţe şi în limba maghiară sau germană. La 23 noiembrie 1918 episcopul Radu Demetriu (foto 3) a decretat reintroducerea definitivă a limbii române, ca limbă de predare.

Şcoala, dascălii şi elevii de aici au fost supuşi ISTORIEI, DESTINULUI, VREMURILOR şi TIMPULUI.

Iată cum ar arăta cronologic apariţia marilor instituţii de învăţământ din Transilvania, înainte şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: 1754 – şcolile din Blaj; 1828 – şcoala din Beiuş; 1850 – Brașovul, Colegiul „Andrei Șaguna”; 1863 – Năsăudul; 1869 – Bradul. În 1812 apăruse Preparandia din Arad, destinată special pregătirii învăţătorilor. La nivel național, ordinea apariţiei marilor şcoli este: 1754 – Blaj; 1818 – București – Sf. Sava; 1828 – Beiuș; 1835 – Iași; 1842 – Craiova; 1850 – Brașov; 1863 – Năsăud; 1869 – Brad.

 

*  *  *

În contextul acestei epoci şi al renumitului „spirit vulcanist”, tradus prin deviza şcolii – „colaborare şi întrajutorare”, s-a format profesorul dr. CONSTANTIN PAVEL (foto 4). El însuşi afirma că: „Nu poţi clădi un viitor pe ingratitudinea faţă de trecut. Numai cel ce are ce comemora, acela are şi ce apăra”.

(Dr. C. Pavel,  Şcoalele din Beiuş)

Aşadar, lucrarea la care apelăm pentru a ne familiariza cu această personalitate este Profesorul Dr. Constantin Pavel. Omul şi opera”, autorul fiind un alt vulcanist – TITUS LIVIUS ROȘU, om de mare cultură, absolvent al Liceului ,,Samuil Vulcan” în  anul 1927.

Lucrarea a apărut în 1942 în Colecţia „Biblioteca Beiuşului”, nr. 11–12, la Tipografia Diecezană Beiuş. O notiţă prizărită într-un colţ de pagină anunţă lectorul că a fost citită ,,în cadrul conferinţelor organizate de „Astra” – Despărţământul Beiuş, în 21 Martie 1942”.

Autorul a structurat cuprinsul cărţii în trei părţi. Prima parte – „VIAŢA ŞI OPERA”, oferă în mod accesibil informaţii relevante despre Prof. Dr. Constantin Pavel, în capitolele: I. „În vâltoarea vieţii”; II. „Chemarea pământului”; III. „Glasul pământului”, urmate de o „Închinare”. Partea a doua cuprinde BIBLIOGRAFIA personalităţii studiate: I. „Lista periodicelor la cari a colaborat”; II. „Cărţi şi articole ale lui Constantin Pavel”; III. „Articole despre prof. Const. Pavel”. Finalul este rezervat ANEXELOR, care dezvăluie câteva pagini din corespondenţa Dr. Pavel. BIBLIOGRAFIA OPERELOR este întocmită de Iosif  E. Naghiu.

De la început, cititorul se simte atras de farmecul limbii utilizate (la nivel fonetic şi grafic), purtătoare a specificului acelui stadiu de evoluţie a limbii române din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Familiarizându-ne cu biografia profesorului dr. C. P., autorul arată că acesta s-a născut la 11 noiembrie 1876, în Beliu – Bihor, în familia de ţărani a lui Nicolae Pavel şi a Martei Bătrâna. Anii de studii şi formare au început în satul natal, sub îndrumarea dascălului Gavrilete şi „sub patrafirul” preotului Şteer. A urmat opt clase şi liceul la Oradea şi Beiuş, promovând examenul de Bacalaureat în 1897 la şcoala ctitorită de episcopul greco-catolic Samuil Vulcan. A absolvit Facultatea de Teologie a Universităţii din Budapesta, dar şi Facultatea de Litere din Cluj, unde obţine licenţa şi doctoratul în anul 1904–1905 cu teza „Haşdeu – Petriceicu Bogdan. Mint nyelvész (Filologul)”. Desigur, nu i-a fost indiferent acest spirit enciclopedist românesc, prim exeget al textelor apocrife româneşti şi autor al unui prim dicţionar enciclopedic al limbii române – „Etymologicum Magnum Romaniae, care propunea un studiu monografic pentru fiecare cuvând al limbii, dar rămas în proiect. Însuşi Dr. C. Pavel era poliglot, vorbind limbile latină, greacă, germană, maghiară, franceză. Presa timpului – Răvaşul din Cluj, nr. din 25 III 1905, lăuda capacitatea de muncă a acestui om de cultură, care a făcut „în 10 luni şi cenzura şi doctoratul şi examenul pedagogic…”.

Din anul 1904 a fost profesor de istorie, română, filosofie, greacă, latină la Gimnaziul Greco-Catolic Român din Beiuş. În 1906, promovând examenul de capacitate, a fost numit profesor definitiv. La 7 ianuarie 1913 a fost sfinţit preot, apoi profesorul-preot a primit titlul de protopop şi arhidiacon greco-catolic. Între anii 1924-1934 a fost profesor la Liceul din Beiuş.

Studiile, cultura vastă şi faptul că era „unul din fruntaşii năzuinţelor noastre” i-au permis să împlinească multiple demnităţi publice, care i-au favorizat participarea la manifestaţiile culturale şi politice ale timpului, „atât în vremea ungurească, cât şi în România Mare”. Iată-l aşadar membru în Marele Sfat Naţional de la Sibiu (1919), deputat de Beiuş în primul Parlament al României Mari (1919), prefect de Sălaj (1925–1926), numit de Guvernul Brătianu, senator (1931), mambru activ al Astrei.

Ocupând aceste demnităţi, profesorul Pavel a contribuit la propăşirea culturii în Ardeal, activitatea fiindu-i recunoscută prin acordarea unor decoraţii: 1922 – Ordinul Coroana României în grad de Cavaler;1923 – Ordinul Coroana României în grad de Ofiţer;1926 – Ordinul Coroana României în grad de Comandor;1929 – Ordinul Naţional Francez „Legion d’honneur”.

În contextul politic, istoric şi cultural al Ardealului de la începutul sec. al XX-lea, Dr. C. Pavel s-a alăturat „generaţiei biruitoare” (din care făceau parte dr. Ioan Ciordaş şi Dr. Ioan Bolcaş), care lupta pentru drepturile românilor, animată de dragostea pentru neam şi ţară. Atrăgea atenţia: „Graiul nostru, rupt din graiul celor mai mari şi luminate neamuri din lume (…), văzutu-l-am în batjocura celor ce ne stăpâneau. (…) Cărturarilor noştri li s’au luat condeele, poeţilor noştri li s’au zdrobit lirele, preoţilor li s’au interzis altarele, iar scriitorilor noştri li s’au oprit tiparele”.

Asemenea înaintaşilor vulcanişti, Dr. C. Pavel a înţeles importanţa şcolii pentru ridicarea prin cultură a naţiei şi-i îndemna pe tinerii şcolari astfel: „Şcoala trebuie să deie afară de ştiinţă, – încă şi educaţie şi avânt tinerimei. Mintea numai pe aripile inimei poate sbura spre Ţara mândră a idealulu şi a fericirei. N’are neamul şi biserica noastră trebuinţă de inimi reci şi păpuşi fără nici un duh şi avânt. Inimile reci aduc mai mult rele neamului, decât capetele seci, dar cinstite! De aceea, cea dintâi şi şi mai de frunte chemare a şcolilor şi a familiilor este şi trebuie să fie educaţia individului – formarea caracterelor tari – căci trebuinţă avem de stegari neclintiţi; de bărbaţi tari la voinţă şi la gând…” (1904).

Participând la manifestările culturale beiuşene ale epocii – înfiinţarea Asociaţiei de cântări Lyra (1905), concertele susţinute de importanţi muzicieni (1905) ş.a. – a observat apatia societăţii româneşti, în faţa căreia nu rămâne indiferent, ci a luat atitudine prin articole în presă. Pentru ca situaţia să nu devină similară în cazul alegerilor din 1907 şi de mai târziu, dr. C. Pavel este alături de alegătorii din Cercul Beiuş-Vaşcău, menţinându-le spiritul treaz prin scrieri şi discursuri. Într-un Anuar al liceului beiuşean le oferă conducătorilor români exemplul episcopului Samuil Vulcan: „Istoria ne lămureşte îndeajuns şi faptul că vremurile de înaintare ori de robie din viaţa unui popor poartă întotdeauna pecetea geniului înalt şi a cumpenei morale a bărbaţilor pe cari un popor i-a avut în fruntea sa…” De altfel, a observat, fără a greşi, că „ţăranul nostru se deşteaptă – dar nu atât prin lucrarea ideilor şi a învăţăturilor noastre culturale şi bisericeşti, cât mai vârtos (…) sub imboldul unei gândiri streine de vederile şi silinţele noastre”. Şi aceasta era, din punctul de vedre al Dr. Constantin Pavel, un pericol, cauza găsind-o în lipsa legăturii dintre conducători şi popor, vina fiind „totdeauna a conducătorilor”. Aşadar, iată-l pe Dr. Constantin Pavel un fin şi lucid cunoscător al realităţilor româneşti, nefavorabile, împotriva cărora nu s-a sfiit să lupte, cunoscând valorile spirituale şi morale ale românilor.

Dar acestea nu au fost singurele preocupări ale omului Constantin Pavel. Obosit de zbuciumul lumii, a dorit să cunoască modul de gândire şi sufletul ţăranilor bihoreni, legaţi de veacuri de munţii şi codrii la poalele cărora trăiau. În drumurile sale prin Depresiunea Beiuşului şi Ţara Moţilor s-a bucurat de privelişti sălbatice, măreţe, care îi permiteau înţelegerea acestor oameni care împrumutaseră din măreţia şi vitalitatea munţilor şi apelor repezi. Au fost căile care l-au apropiat de folclorul românesc, de oamenii locului, de istoria acestui spaţiu binecuvântat. Toatea acestea, aşezate pe hârtie, au fost oferite generaţiilor viitoare, cu generozitate, într-o adevărată istorie a Bihorului, de amploare şi bine documentată – „Şcoalele din Beiuş”, carte de căpătâi a vulcaniştilor şi a tuturor celor care au ales să nu fie ignoranţi cu locurile care le permit să trăiască sentimentul apartenenţei cu mândrie. Adânca mulţumire sufletească a autorului a fost aceea că a reuşit să-şi închine lucrarea Centenarului şcolii în care a trudit (1828-1928).

Cartea amintită nu a fost singura realizare în domeniul scrisului a Dr. Constantin Pavel. Bibliografia sa cuprinde articole, studii, discursuri în domeniul social, al ştiinţelor, filologiei, literaturii române, moralei, religiei, învăţământului, politicii, corespondenţă, monografii, biografii ale unor personalităţi, relatări ale unor evenimente sociale, politice, culturale, note de călătorie… Un spirit enciclopedic şi o operă amplă, complexă, cuprinzând 177 de titluiri, elaborată între anii 1903–1932, cum arată bibliografia întocmită de Iosif E. Naghiu. Enumerăm câteva dintre scrieri, însuşi titlul fiecăreia putând constitui o provocare la lectura cărţii pe care o restituim aici tinerilor, în primul rând: Despre caracter (1904); Românii din Moravia (1906), Societatea de lectură „Samuil Vulcan”- în Anuarul şcolii (1905-6); Din cetăţuile neamului (1911), În pragul unui nou an şcolar. Noi îndemnuri (1913); La chestiunea manualelor în şcolile noastre (1914), Limba şi filosofia elină (1916), Cele mai vechi scrieri de gramatică şi sintaxă în linguistica indogermană (1917); Din istoria limbii. Epoca bizantină. Schedografii şi lexicoane (1917); Glasul Bihorului. Ziua Învierii noastre. Discurs rostit în adunarea românilor din Beiuş, la 1 Decemvrie 1918,  Liceul din Beiuş. Un decret istoric. (Episcopul Radu (Demetriu) stabileşte că la liceul din Beiuş se va preda exclusiv în româneşte)(1918); Doi martiri: Dr. Ioan Ciordaş şi Dr. Nicolae Bolcaş, Liceele din Beiuş şi Guvernul (1921); Oameni şi fapte din trecutul Bihării. Miron Pompiliu 1847-97 (1922); Ţinutul Beiuşului. Locuri şi oameni (1924); Eminescu şi Miron Pompiliu (1930); Contribuţii la istoria Bihorului. Alexandru Roman. 1826-1897. Discurs comemorativ (1927); Mihaiu Viteazul în trecere pela Beiuş (1925); Contribuţii la istoria Bihorului. Zile trăite. 1918-1919 (1925); Amintiri din Scandinavia (1911)…  Privind coperta sau caseta redacţională a multora dintre acestea ne amintim o altă faptă care dovedeşte interesul beiuşenilor pentru cultură şi cuvântul scris: înfiinţarea Tipografiei şi a Librăriei „Doina” la Beiuş, în anul 1911.

Lucrările Dr. Constantin Pavel au avut ecou în presa vremii, bucurându-se de aprecierile unor personalităţi ale culturii române: acad. Ion Bianu, Vasile Goldiş, Roman Ciorogariu, exprimate în scrisori. Lista periodicelor la care a colaborat, publicată în lucrarea pe care o supunem atenţiei, cuprinde 35 de titluri. Sunt publicaţii din tot spaţiul românesc, dar şi de dincolo de graniţele acestuia. Amintim câteva: Beiuşul, Observatorul (Beiuş), Familia, Calendarul Bihorului, Gazeta de Vest, Glasul Bihorului (Oradea), Înfrăţirea, Naţiunea (Cluj), Cultura Creştină, Unirea (Blaj), Românul, Tribuna, Patria (Sibiu), Ştirea (Arad), Cuvântul, Monitorul Oficial (Bucureşti), Sălajul (Zalău), Voinţa Banatului (Timişoara), Nyugat, Egyetemi Lapok (Budapesta).

În Anexe sunt publicate câteva scrisori primite de Dr. Constantin Pavel de la acad. Ion Bianu, Patriarhul-Regent Miron, Nunţiul Apostolic-Monseniorul Dolci, Ovid Densuşianu, Francisc Hossu-Longin, Simion Mehedinţi, D-na Aurelia Iosif Vulcan. Acestea demonstrează că activitatea dr. C. Pavel era cunoscută la nivel naţional. Împreună cu titlurile articolelor despre Dr. C. Pavel, scrisorile constituie un bogat material documentar, util celor interesaţi de această personalitate complexă, posibili autori de studii, lucrări prin care o vor aduce, încă o dată, în faţa tuturor.

Recapitulând, putem afirma că avem în faţă o personalitate fără seamăn, erudită, a vremurilor şi locurilor amintite, ostenind continuu pe tărâmurile istoriei neamului, ale istoriei locale, ale gramaticii şi literaturii, ale istoriei şi dascălilor şcolii, ale istoriei didacticii, ale tradiţiilor locale, călătorind prin Apuseni şi pe meleaguri străine cu care îşi familiarizează cititorii, aducând în faţa acestora personalităţi din diferite domenii, şi, mai ales, implicându-se cu un potenţial creativ nemăsurat în viaţa socială, culturală, politică a comunităţii care l-a adoptat. În esenţă – „30 de ani împliniţi în slujba sufletului românesc”, cum afirma Titus L. Roşu.

Aflându-ne în Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018), amintim că dr. Constantin Pavel  a susţinut un discurs memorabil în faţa publicului entuziasmat – „intelectuali, meseriaşi şi economi, din ambele Biserici, în frunte cu elevii liceului”, în sala de gimnastică,  unde  „s-a ţinut un prea frumos festival naţional”. Eruditul profesor sublinia semnificaţia actului istoric de la Alba Iulia, făcând, în acelaşi timp, un aspru rechizitoriu îndelungatei şi asprei dominaţii străine. Ziarul  „Unirea” din Blaj a publicat integral acest discurs în numărul din 15 decembrie 1918, sub titlul „Glasul Bihorului. Ziua învierii noastre”.

Uneori suntem tentaţi să facem referiri, în trecerea noastră pe pământ, numai la oameni celebri, numiţi personalităţi, lăsând la o parte pe aceia apropiaţi, mai buni ofertanţi în ceea ce priveşte informaţia despre spaţiul în care trăim. Există o spaimă de „patriotismul local”. Cred, însă, că trebuie să ne cunoaştem identitatea, să nu renunţăm la valorile locului. Oameni ca dr. Constantin Pavel trebuie să rămână „veşnic verzi” în memoria comunităţii din care au făcut parte.

 

BIBLIOGRAFIE:

  1. Titus L. Roşu, Profesorul Dr. Constantin Pavel. Omul şi opera, Beiuş, Tipografia Diecezană, 1942;
  2. VULCAN, Samuil, „Literele fundaţionale”, 6 octombrie 1828, document din Muzeul de istorie a Colegiului Naţional „Samuil Vulcan” Beiuş;
  3. Lucrarea colectivă coordonată de DEGĂU, Ioan şi BRÂNDA, Nicolae – „Beiuşul şi lumea lui” (vol. I – IV), Oradea, Editura PRIMUS, 2008 – 2009);
  4. RIF, Teodor, „Samuil Vulcan – cărturar iluminist”, Timişoara, Editura MIRTON, 2003;
  5. DUMA-SUCEVEANU, Constantin, „Ctitoria lui Samuil Vulcan”, în Revista „Pagini de ucenicie”, Anul I, nr. 1, 1968;
  6. PAVEL, Constantin, „Şcoalele din Beiuş”, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2009;

Mihoc Blaga, „Valenţele emancipării”, Editura Logos ’94, 2004.