Antropologia clasică, pozitivistă, utiliza trei concepte pentru a defini populaţiile preistorice din Europa: «mediteranoid», «alpinoid» şi «protoeuropoid». Un al patrulea tip, numit «protonordic» era considerat ca derivând din rasa mediteranoidă. Delinia şi subtipuri (ex. atlanto-mediteranoizi) şi lucra cu indicatori fizici grupaţi binar, de felul dolicocefal /brahicefal şi fragil (gracil) /robust (masiv), cărora li se găseau variante şi stări intermediare (hiperdolicocrani, mezocrani, mezo-dolicocrani, brahicefali atenuaţi etc.) Se putea citi un parti pris, o presupoziţie din faptul că al treilea filon a fost numit «protoeuropoid». Cât despre calificarea localnicilor majoritari din neoliticul balcano-dunărean, se ajunsese aproape la un consens, cum că erau mediteraneeni leptodolicomorfi (de la gr. leptos ‘subţire, mic, slab’). Ca atare, se prezentau opuşi şi complementari euridolicomorfilor (gr. eurys ‘întins, vast, larg’), deci rasei înalte, mari, robuste dintre Atlantic şi Urali = protoeuropenii.
Antropologia contemporană, mai exact ramura ei genetică, având acelaşi obiectiv cu cea tradiţională, operează cu instrumente infinit mai subtile, inspirate de progresele din matematică şi biologie, şi face racordul cu cercetările de vârf din lingvistica istorică, arheologie şi nu numai. În fruntea acestui curent se află L. L. Cavalli-Sforza şi colaboratorii săi P. Menozzi şi A. Piazza, de la care reţin în special modelarea în «componente principale» şi stăruinţa de a verifica prin mijloace interdisciplinare realismul proiecţiilor. Cele mai asigurate până acum le apar fluxul «componentei principale I», corespunzătoare grosso modo difuziunii demice a neoliticilor agricultori din Orientul Apropiat, şi al «componentei principale III», reflectând – probabil, zic ei – expansiunea populaţiilor ‘kurgan’ (M. Gimbutas). Enigmatică rămâne «componenta principală II», care sugerează un flux dinspre Peninsula Iberică. Să fie oare al „protoeuropoizilor” antropologilor clasici sau al „atlanto-mediteranoizilor”? De remarcat e că vectorul acestui val ţinteşte către laponi.
Câteva rezultante din analizele şi sintezele geneticienilor amintiţi merită o consemnare atentă. Într-un «arbore filogenetic» pentru 26 populaţii europene (Cavalli-Sforza & col. 2000: 503) vedem cum laponii sunt primii care derivă din trunchiul – ori mai curând bulbul – comun europoid. Apoi se ivesc sarzii şi după un interval mai mare grecii, urmaţi de „iugoslavi”, basci, islandezi, finlandezi… Avem în această diagramă etnii care vorbesc idiomuri din 3 familii diferite şi totuşi aparţin aceleiaşi „rase” – nu ştim de ce vechime, dar venerabilă fără îndoială. Acum ele se află la distanţă, însă cândva vor fi fost apropiate. Să îndrăznim căutarea unei vecinătăţi ancestrale sardo-lapone? Întrucât sarzii nu par să se fi îndepărtat prea mult de locul de origine, ni i-am putea închipui prin nordul Italiei, pe când laponii ar fi vânat / domesticit reni prin Pannonia! (A existat şi un cuvânt paleobalcanic, „iliric” sau mai exact VE: cf. messapic brendon ‘cerb’, hitit rund- id., pe care l-a conservat aromâna: răndzî [pl.]!) Grecii – notează Cavalli-Sforza şi colegii (op. cit.: 510) – prezintă o asemănare mai mare cu austriecii (şi alte populaţii din Europa centrală) decât cu ex-iugoslavii, în timp ce finlandezii au afinităţi neaşteptate cu central-europenii şi mai puţin cu vecinii. Ce să însemne asta? Că grecii coborau dinspre Alpi prin Dinarici, ocolind pe vest-balcanici, tocmai pe când finicii urcau din bazinul Dunării mijlocii către nord, pe urmele fraţilor laponi? S-ar spune că era inevitabil ca finlandezii să se redenumească suomi (cf. saame ‘laponi’), după ce se vor fi chemat pannoni (cf. şi tr. peoni) > fenni!
Dar şi iubitorii de reni au aerul că şi-au schimbat numele. Poate iniţial se numeau chiar lapponi (cf. labeatae şi liburni, triburi ilirice) sau olmai, almoč /azi endoetnonim cu semnificaţia străvezie ‘om, fiinţă umană’ al laponilor de sud/, caz în care ar fi fost străvechi rude cu elymii şi – de ce nu? – cu hellenii. Însă, aflând că într-un grai din zona unde ajungeau numele lor suna a… „mâncător de carne crudă”, l-au refulat, împrumutându-l pe al samoezilor, populaţia mongoloidă care nomadiza prin preajmă (mai târziu aceasta s-ar fi deplasat spre est). Dacă n-a fost aşa, şi purtau numele nobil saama (same, sabme, sābmelaš) dintr-o patrie central-europeană, ei sunt de pus în legătură cu italicii samniti, sabini, sabelli, şi atunci ar fi vorba de 2 valuri ‘lapone’, cel dispreţuit fiind cronologic al doilea. Autorii invocaţi presupun o substituţie genetică, datorată amestecului – timp de milenii – cu europenii, şi păstrarea limbii originare, uralice (id.: 189). Această ipoteză, însă, răstoarnă cu totul imaginea. Ramura saamică n-ar mai fi putut să provină din Europa, ci s-ar fi ridicat de undeva din estul Caspicei, ar fi făcut un ocol prin Siberia şi apoi ar fi pătruns în continentul nostru (până în Samnium?!), împrumutând în treacăt majoritatea genelor unui neam europoid *lapp- (cf. numele slav al ‘sclavului’, rabŭ, şi denumirile etnice îndepărtate lapiti, leponti, libyeni, luubei, luwi etc.).
Bascii, a treia importantă «valoare eratică», pot fi şi ei retroproiectaţi într-o arie nucleară nu departe de a strămoşilor sarzilor – de pildă prin Savoia, Alpii maritimi, Provence. Personal, cred că se trag din oamenii Ceramicii Cardiale / Impresso, ca şi paleosarzii, şi că în mezolitic fuseseră împreună în orizontul epigravettian, în care Alinei (2000, şi in RadPrime 2001: 190-191) localizează grupul etnolingvistic «ital(o)id», cuprinzându-ne şi pe noi prin cultura Hamangia. Pe cât văd într-o hartă reprodusă de acest autor, zona culturii epigravettiene era mai largă în partea de est, ocupând regiunea cisalpină, întreaga Peninsulă Italică (plus Sicilia) şi o consistentă fâşie balcano-adriatică. Astfel că devine explicabilă încadrarea „grecilor” şi „iugoslavilor” în intervalul (ca să spunem aşa) dintre sarzi şi basci. Iar în ceea ce priveşte Balcanii menţionez că facies-ul pe care l-a luat epigravettianul a fost Clisureanul /de la „Clisura” Dunării = defileul Porţilor de Fier/, datat între cca -10500 – 8000.
Multe detalii ar trebui reconstituite spre a ni-i apropia pe aceşti stră-strămoşi. De exemplu, folosind grila tradiţională, ne putem întreba cum arătau. Erau brahicrani, cu ochi şi ten de culoare mai degrabă închisă, mici de statură, precum laponii? Arunc o privire asupra listei populaţiilor brahicefale actuale din Europa şi Asia, pe care am alcătuit-o cândva. Găsesc în primul rând pe alpinii din estul Franţei, Elveţia, estul Germaniei, Austria, Cehia, apoi pe dinarici (ex-Iugoslavia), pe asiaticii anteriori (Caucaz şi regiunea transcaspică), aceştia înlănţuindu-se cu unii turanici, cu paleosiberienii, pamiro-ferganicii ş. a. Dacă brahicefalizarea caracteriza acest phylum şi el distanţa pe crômagnonizii dolicocefali, împărţindu-i în nordici şi meridionali (mediteraneeni), atunci s-ar defini drept «alpinoid». Şi îmi amintesc, cu această ocazie, propunerea lui T. V. Gamkrelidze (cf. RadPrime 2001: 173-174) de a considera pe proto-indoeuropeni mai curând de acest tip fizic. Ei, alpinoizii, ar fi deci fondatorii indoeuropenităţii.
Numai că o altă profilare genetică (Cavalli-Sforza & col.: 187) tulbură apele ce păreau limpezite. Intră în joc berberii (laolaltă cu alţi nord-africani: egipteni, canarieni, libieni, tunisieni, beduini, nubieni, marocani) şi fac „partidă” cu sarzii. În aceasta nouă perspectivă se observă cum, dintr-o sursă comună care duce de cealaltă parte la ‘Indieni’ (IE şi dravidieni), primii ce se diferenţiază sunt sarzii şi secunzii berberii. Corelat cu aceştia figurează un ansamblu format din ‘Europeni’ (dar care europeni, alţii decât cei cuprinşi în schema precedentă?) şi binomul semiţi-iranieni. Înaintaşii noştri sunt a treia «valoare eratică». E surprinzător să-i aflăm pe Europeni într-o cheie cu sarzi şi berberi şi pe Indieni (inclusiv dravidici) într-una cu sarzi şi laponi. Totuşi, cele două situări trebuie să fie raţionabile. Să încercăm să le desluşim lecţia.
Plafonul sub care se citeşte raportul lapono-sard este mai înalt decât cel proiectat de relaţia sardo-berberă. Implicit, întâiul iluminează un nivel mai profund, iar al doilea unul mai recent şi, pare-se, succesiv celuilalt. Oricum, chiar şi posibilităţile de datare sporesc, graţie colaborării arheologiei cu antropologia. Se consideră că berberii şi pretinşii arabi nord-africani s-au specificat în ultimele faze ale Capsianului, cultură epipaleolitică de prin mil. XI până în al VI-lea. Aceasta făcea parte dintr-un continuum material şi uman cu Natufianul din Asia de sud-vest, care la rândul său se lega de Zarzianul din Kurdistan. Era o pânză de europoizi, iranoizi, semitoizi, ce alunecase deja în Africa sub forma hamitică. Urma ca printr-o nouă expandare să se aleagă ‘Europenii’. Ea pare să se fi produs mai curând în perioada propusă de Gamkrelidze, adică aproximativ mil. V, decât în contextul trecerii la neolitic şi agricultură (mil. VII), cum estimează C. Renfrew [ultima punere al punct a modelului său, în RadPrime 2001: 119 sq.]. Întrebarea este acum: să fi „evadat” şi strămoşii sarzilor – şi nu numai ai lor, ci şi ai ulterior-iliricilor sardeates şi seretes, tracilor serdi (care au întemeiat Serdica), ba încă ai sartilor (băştinaşii preturcici din Asia centrală) – dintr-un nivel, mai timpuriu, al culturii natufiene? Dacă da, când s-a întâmplat asta?
Pentru a răspunde, trebuie să scrutăm un pic avatarurile neolitizării. Natufianul – al cărui început e datat, contradictoriu, şi pe la -14000 – s-a convertit în protoneoliticul (aceramic) A, după cum dovedeşte situl de la Ierihon (cca -6850), ce îi moşteneşte tradiţia prelucrării pietrei. Dar s-a sesizat că mai înainte a existat o ruptură de vreo 6 secole (Roşu 1987: 83), în care poate s-a interpus un strat nedispus încă să se neolitizeze. Ei bine, ce-ar fi dacă acela ar fi fost sardoid? Culturii Ceramicii Cardiale / Impresso i s-a atribuit şi o origine în Liban, pe lângă Byblos. Alternativa provenienţei ei din Tesalia i-ar lega pe purtători (prezumptiv sarzi şi semeni de-ai lor, printre care bascii) de cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir din Balcani, sincronă cu protoneoliticul A şi B (ceramic) de la Ierihon, întrucâtva asemănătoare cu Natufianul şi totuşi diferită. Numai că pescarii, vânătorii şi preagricultorii acestei formaţii (Comşa 1987: 26), ce nu se confundă nici cu Clisurenii [v. supra], erau de alt tip antropologic (o variantă a ‘omului de Oberkassel’, cf. Roşu op. cit.: 96), mai degrabă «protoeuropoid» decât «mediteranoid».
Dar din acest prag să ne îndreptăm atenţia către Iran, stepele est-caspice şi India, profitând de curba trasată de geneticieni între limita sardă şi cea laponă (mai exact saamică).
Cam în aceeaşi vreme cu pulsaţia paleosarzilor, va fi început diferenţierea indo-iranienilor de dravidieni. Dacă expresia comunităţii lor fusese Zarzianul, cultura-soră a Natufianului şi Capsianului, aceea se va fi lungit mai întâi spre Elam, unde dravidicii vor avea până târziu o coadă. Apoi, în aria nucleară se va fi produs o înnoire, care şi-a trimis undele mai ales în stepele est-caspice: indo-iranienii. Cultura neolitică Djeitun (mil. V-IV) – raportează Cavalli-Sforza şi col. (op. cit.: 374) – e „clar importată din regiunea irakiano-iraniană”. Ariene ar fi fost, după aceea, Srubnia şi Andronovo, iar iranicii s-ar fi învârti prin aşa-zisul „Iran exterior” şi viitorul Turan, şi finalmente ar fi revenit la… vatră. (Purtând în spate şi indoizi ce vor deveni mittanieni etc.) Aşadar, ariergarda istorică a fluxului de care vorbim ar fi Iranienii, după cum ‘Anatolienii’ vor fi aceea a Europenilor. În schimb, semiţii ar fi urma unei mai vechi diferenţieri, a saami-samoezilor de hamito-semiţi. Un proces care va fi debutat la nivelul Kebarianului (cca -17000-12000), prima fază a epipaleoliticului dintre Iran şi Mediterana, şi va fi continuat până în epoca sumeriană, când în sudul Caucazului se găseau încă triburi S, nesemitizate, unele trimiţând şi la filonul sard (subir / subari / šubartu, saspiri, asii, assyri), şi în nord toharii kuči probabil asimilau deja un substrat saamic (cf. toh. B śaumo ‘om’). Altminteri, există şi indiciul biblic că eponimul Sem pornea, în ocuparea spaţiului destinat neamului său, dinspre Caucaz, în intrândurile căruia astăzi supravieţuieşte poporul (kartvelic) svan!
Kebarianul a fost invocat de cel puţin două ori în legătură cu originea PIE şi a protosemiţilor de către B. Sergent, astfel: Mai întâi, în tentativa sa de a împăca ipoteza M. Gimbutas cu cele ce plasau «patria primitivă» a IE-ilor în Orientul Mijlociu, a crezut că poate surprinde rădăcinile acestora în cultura mezolitică est-caspică Djebel, afină cu Zarzianul (Sergent 1998: 433), care la rândul său… Apoi, extinând orizontul, a hotărât că semito-hamiţii descindeau direct din Kebarian, pe când indo-europoizii (djebelieni) ar fi fost o mică ramificaţie a kebarienilor, prin definiţie afroasiatici în sens lingvistic (în RadPrime 2001: 258-262). Se pare însă că panoramarea din paragraful precedent, ocazionată de cercetările genetice ale şcolii lui Cavalli-Sforza, face lucrurile mult mai simple. Sub cupola Kebarianului se ascundeau de fapt trei phyla: indo-dravidoid, sardo-europoid şi hamito-semitoid. Ansamblurile culturale succesoare nu vor fi corespuns strict realităţii antropice, dar este plauzibil ca primul şi al doilea filon să fi fost în contact şi să fi dominat nordul şi estul regiunii (Anatolia-Iran) şi al treilea – desprins, deşi nu „decolorat” cu totul de aspectul saamic (dovadă: civilizaţia sumeriană, premergătoare celei semite) – să fi ocupat sud-vestul.
În fine, notez că teza clasicizată a lingviştilor indoeuropenişti şi a unor arheologi, care s-a străduit (uneori până la exhibiţie) să-i aducă pe europenii de limbă IE din stepele răsăritene şi să-i ducă pe confraţii indieni din aceeaşi arie, nu este servită de această investigaţie specifică, pe scară largă, măcar că e privită cu cea mai mare bunăvoinţă. Operatorii au elaborat şi o perspectivă a „aluviunilor” din acea direcţie («componenta principală III», fig. 5.11.3, op. cit.: 552), însă n-au putut s-o completeze cu o diagramă-arbore de felul celor ce implică reperele saami/lapon, sard şi berber. Iată justificarea: „Lipsesc probe sigure despre prezenţa în zona de la nord de Marea Neagră a unor grupuri semnificative de astfel de populaţii [„kurgan”] după migrarea spre Occident, prezenţă care e condiţia necesară pentru a găsi o urmă genetică a lor în hărţile noastre cu componente principale. Nu e deci posibil să se atribuie inechivocabil cea de-a III-a componentă principală (sau a VII-a) unei migraţii anumite, chiar dacă ipoteza M. Gimbutas ar trebui să fie luată în consideraţie serioasă.” (Ibid.)
Cu alte cuvinte, acel popor originar, contemporan cu stră-berberii, s-ar fi topit în masa celor pe care îi dota cu idiomul său (fenomenal!) în Europa, India, Anatolia. Savantul francez menţionat, probabil necunoscând cercetările antropologilor italo-americani, se grăbeşte să tragă o concluzie de un umor involuntar: indoeuropenizare aproape deplină şi aport uman cvasi-nul! (Sergent 1998: 441). El amintind pe ultimii posibili reprezentanţi ai tipului paleoeuropoid (Crô Magnon C gracil), cimerienii, dispăruţi – precum se ştie – prin mil. II în pânze freatice tracoide şi anatoliene. Oare de ce geneticienii pe care îi urmez n-au încercat să ia ca punct de referinţă un neam încă existent, nord-caucazian (de pildă, osetinii), turcic sau de dâră dravidoidă (burushaski, bradj/brahui)? Căci e cel puţin neconvenabil – când avem atestarea vie a unor fibre şi mai vechi (khoisan în Africa, indigenii papuaşi şi australieni) – să ne bizuim pe o fantomă = schemă ştiinţifică.
Un întreg pachet de dileme soluţionează modelarea multiplă făptuită de aceşti specialişti deschişi către holistic. Este satisfăcută exigenţa lingviştilor macrocomparatişti de a găsi cheia raporturilor – decelate deja – dintre familiile IE, uralic-yukaghiră şi afroasiatică. Se favorizează limpezirea intuiţiilor despre ceea ce ar fi ‘nostratic’ şi respectiv ‘eurasiatic’. S-ar înţelege că identitatea IE s-a căpătat procesual, prin două-trei trepte reale, şi nu conceptual, din două-trei supoziţii mentaliste. Iar la sfârşit am ajunge la ce ne intrigă, ne aprinde, ne dezbină pe noi, trăitorii din Carpaţi, de pe Dunăre şi din Balcani: sinele diferit şi în acelaşi timp familial al înaintaşilor noştri traco-dacii.
Referinţe bibliografice:
Cavalli-Sforza, L. L., Menozzi, P., Piazza, A. (2000) – Storia e geografia dei geni umani, Adelphi Edizioni Milano, 1997; I edizione Gli Adelphi (titlu original: The History and Geography of Human Genes, Princeton University Press, 1994)
Renfrew, C. (1983) – Les origines de l’Europe. La révolution du radiocarbone, Flammarion, Paris (titlu original : Before Civilization, 1973, 1979).
Renfrew, C. (1990) – L’énigme indo-européenne. Archéologie et Langage, Flammarion, Paris (titlu original: Archaeology and Language. The Puzzle of Indo-European Origins, Jonathan Cape, London, 1987).
RadPrime (2001) = Le radici prime dell’Europa. Gli intrecci genetici, linguistici, storici. A cura di G. Bocchi e M. Ceruti, Bruno Mondadori, Milano. (Volum de comunicări semnate de: Cavalli-Sforza, Edwards, Ammerman, Menozzi, Santachiara-Benerecetti, Piazza, Marler, Renfrew, Mallory, Gamkrelidze, Alinei, Villar, Lehmann, Sergent, Ruhlen, Starostin, Semerano, Bernal, Burkert, Banfi, Pilati.)
Sergent, B. (1998) – Les Indo-Européens. Histoire, langue, mythes, Payot, Paris.
Alinei, M. (1996 / 2000) – Origini delle lingue d’Europa, I. La Teoria della Continuità / II. Continuità dal Mesolitico all’età del Ferro nelle principali aree etnolinguistiche, Il Mulino, Bologna.
Gimbutas, M. (1989) – Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Ed. Meridiane, Bucureşti.
Roşu, L. (1987) – Treptele antropogenezei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Comşa, E. (1987) – Neoliticul pe teritoriul României – consideraţii, Ed. Acad., Bucureşti.