Limba burušaski este o limbă vorbită astăzi pe valea Hunza într-o zonă muntoasă din nordul Pakistanului, undeva unde regiunea respectivă se învecinează la nord cu Afganistanul și cu China. Numele poporului este burušo, iar limba se numește burušaski și numără astăzi vreo 112 000 de vorbitori, după ultimul recensământ din 2016.

Tradiția orală a acestui popor spune că ei sânt urmași ai soldaților macedoneni ajunși în regiune odată cu armata lui Alexandru Macedon și care au rămas departe de locul lor de baștină, după destrămarea imperiului macedonean, la moartea acestuia. Au fost vreo 4500-5000 de soldați care s-au căsătorit cu femei persane, stabilindu-se pe valea Hunza, unde se află și astăzi. Multă vreme aceste tradiții, devenite legende nu au fost crezute de mulți cercetători occidentali, burušo fiind chiar ridiculizați pentru această „megalomanie” a lor. Și în mod aparent pe bună dreptate, pentru că multă vreme limba lor nu părea să aibă o filiație cunoscută și, ca atare, nu se poate spune ce origine ar avea acest popor, dar cu timpul lucrurile au început să se clarifice. Aș menționa aici doar cazul unui cercetător mai aproape de noi.

În urmă cu vreo 20 de ani, limba burušaski a intrat în atenția unui macedonean din Macedonia zilelor noastre, pe nume Ilija Čašule, vorbitor de macedoneană (slavă de data aceasta) care, după o analiză mai atentă a lexicului limbii în discuție, mai ales prin comparație cu limba română,  a reușit să identfice peste 70 de cognați în limba română. Ipoteza lingvistului macedonean a stârnit controverse. Un număr întreg din anul 2012 al prestigioasei reviste americane The Journal of Indo-European Studies (Jurnalul de studii indo-europene) este dedicat dezbaterii unei lucrări a lui Ilija Čašule, Correlation of the Burušaski Pronominal System with Indo-European and Phonological and Grammatical Evidence of Genetic Relationship. Ipoteza acestuia se bazează pe date care demonstrează că limba burušaski se trage din vechea limbă macedoneană și este, prin urmare, în esența ei o limbă indo-europeană de tip centum, ceea ce este corect. Ipoteza lansată de Čašule este dezbătută în acest număr al prestigioasei reviste de mai mulți lingviști de prestigiu, cum ar fi Eric Hamp, Martin E. Huld, John D. Bengston și Vaclav Blazek cu păreri mai mult contra decât pro, precum și răspunsul lingvistului macedonean la obiecțiile acestora. Nu știu cât de convinși au fost lingviștii occidentali de argumentele lui Čašule, dar pe mine m-au convins și, în consecință, am decis să fac propria mea investigație. La o primă cercetare, făcută acum 10 ani, am consultat lucrarea în trei volume a cercetătorului britanic D.L.R. Lorimer, locotenent-colonel în retragere, numit în valea Hunza într-o funcție politico-administrativă importantă de către guvernul britanic de la acea vreme. Trebuie să adaug că până către începutul sec. XX, poporul burušo a constituit o entitate politico-administrativă independentă condusă de un monarh, numit mir. Între 1892-1947 burušo intră într-o alianță subsidiară cu Imperiul britanic,  iar din 1947 când Pakistanul se rupe de India și devine stat independent până în 1974 rămâne un stat princiar autonom în Pakistan. Ulterior burušo și-a pierdut complet independența pe vremea lui Zulficar Ali Butho atunci când acesta a fost prim-ministrul Pakistanului. El a dispus desființarea acestui mic regat care dăinuise ceva peste 2300 de ani.

Odată cu pregătirea celei de-a doua ediții a Dicționarului Etimologic al Limbii Române, am hotărât să fac o analiză mai amplă a limbii burušaski. Astfel am descoperit cca 300 de cognați în limba română, cercetând bibliografia care mi-a stat la îndemână. Un studiu mai aprofundat al acestei limbi ar putea aduce la iveală și mai multe surprize, mai ales în comparație cu limba română întru descoperirea și elucidarea unor trăsături  ale limbii noastre. Volumul al III-lea din lucrarea lui Lorimer este un dicționar burušaski-englez, destul de amplu, dar totuși insuficient pentru o analiză mai aprofundată a lexicului acestei limbi în raport cu limba română, iar lucrările lui Čašule, deși destul de valoroase, sânt, de asemenea, insuficiente, întrucât lingvistul macedonean nu cunoaște decât în mică măsură limba română, iar mai nou, menționează limba română tot mai puțin în studiile sale despre limba burušaski, punând accent tot mai mult pe asemănările acestei limbi cu limbile slave, deși el însuși spune că limba burušaski este o limbă centum, în timp ce limbile slave sânt prin excelență limbi satem. Aceasta  nu face decât să-i aducă un deserviciu lui ca cercetător, dar și adevărului științific.

Credem că guvernul român sau anumiți filantropi din România ar trebui să finanțeze o astfel de cercetare cât de curând. Am înțeles că poporul burušo înclină să-și piardă și limba, consecință  firească după ce și-au pierdut independența politică, cu aproape 50 de ani în urmă. Limba lor este pe cale de a fi înlocuită de hindi-urdu, după  o dăinuire de peste 2300 de ani, departe de țara de origine, în mijlocul unor popoare străine.

Câteva trăsături ale limbii burušaski

După cum am spus deja, limba burušaski este o limbă indo-europeană de tip centum, cu o serie de trăsături comune la nivel lexical și fonologic cu limbile română și albaneză și chiar cu limba latină. De exemplu există cognați în latină sau albaneză care nu se regăsesc în limba română, ceea ce atestă relația genetică dintre aceste limbi. Din cercetările intreprinse de noi până acum, am putut constata că limba veche macedoneană nu este înrudită cu limba greacă, în afară de faptul că ambele sânt limbi indo-europene de tip centum, cum sânt și limbile italice, între care se numără și latina sau limbile celtice și germanice, în mod independent de Čašule care a constatat același lucru. La nivel lexical există foarte puține similitudini între limbile greacă și burušaski. În ceea ce privește limba iliro-traco-dacă, am demonstrat pentru prima oară că este o limbă tot de tip centum, analizând mai multe cuvinte din limba română care nu pot proveni din latină și care sânt considerate de lingviștii români din trecut, dar și în prezent ca fiind slave, maghiare, turcești, pentru că nimeni nu a analizat limba română din perspectiva din care trebuia să fie studiată, ca limbă indo-europeană de sine stătătoare.

Asemănarea tipologică a sistemului verbal al limbii burušaski cu cel indo-european a fost semnalată încă de Morgenstirne în prefața sa la lucrarea lui Lorimer unde remarca apropierea sistemului verbal al acestei limbi de cel al limbii latine. Ulterior o poziție similară au avut Tiffou și Resot (33-34) care spun că sistemul verbal burušaski are anumite asemănări cu cel grecesc, tot o limbă indo-europeană ca și latina. Čašule (2006b) la rândul său găsește corespondențe cu sistemul verbal indo-european. Prin urmare, limba burušaski este în esență o limbă indo-europeană, chiar dacă de-a lungul timpului a suferit multe influențe străine datorită poziționării ei geografice la confluența mai multor grupuri sau familii de limbi: indo-ariene, sino-tibetane și turcice.

Limba burušaski are cam aceleași sunete ca și limba română. Are câteva sunete în plus, cum ar fi vocale lungi pe lângă coresponedentele lor scurte, precum și câteva consoane în plus, față de limba română. Nu are în schimb, vocala î (â).

În ceea ce privește substantivele din această limbă ele se grupează în patru clase (pot fi numite și genuri).

1. Include substantivele care definesc ființele umane de sex masculin, zeii și spiritele.
2. Include substantivele care definesc ființele umane de sex feminin și anumite spirite.
3. Include substantivele care definesc animale și obiecte numărabile.
4. Include substantivele care definesc concepte abstracte, fluide, substantive care definesc o anume masă (apă, zăpadă, orez etc.) și obiecte nenumărabile.

Clasa M cuprinde substativele definind ființe umane (zei și spirite) de gen masculin, fiind similară, cu genul masculin din alte limbi indo-europene, clasa F cuprinde ființe umane de sex feminin, astfel clasa F este similară cu genul feminin. Cele din clasa X sânt incluse în limba română sau alte limbi indo-europene moderne, fie la masculin (animale de sex masculin), fie la feminin (animale de sex feminin), în timp de obiectele numărabile în marea lor majoritate sânt de genul neutru în limba română sau alte limbi care mai au acest gen. Clasa Y reprezintă obiecte care pot aparține în alte limbi indo-europene  oricărora din cele trei genuri.

Aceste clase nominale sânt probabil moștenite din macedoneana veche, întrucât nu se pot datora influenței limbilor indo-ariene din apropiere cum ar fi hindi sau punjabi care au doar genurile masculin și feminin. Este foarte probabil ca această împărțire a substantivelor în burušaski să provină din proto-indo-europeană cu anumite modificări desigur și, în consecință, ceva similar a putut exista și în proto-traco-dacă, aceasta fiind o ipoteză de lucru plauzibilă care necesită să fie aprofundată. Cele trei genuri din limba română de astăzi pot fi o contragere la trei genuri din cele patru clase menționate mai sus, întrucît genul neutru din limba română are caracteristici diferite față de cel din limba latină sau alte limbi indo-europene care au acest gen. Cu alte cuvinte, genul neutru din limba română este mai arhaic, reprezentând o fază mai veche a genului din limbile indo-europene, precum sistemul claselor nominale din limba burušaski pare să fie o fază anterioară a celor două. O caracteristică a genului neutru din limba română este aceea că se comportă ca substantivele masculine la singular și ca cele feminine la plural, fapt pentru care a fost numit multă vreme genul ambigen, nu neutru, pentru că nu este un gen neutru ca cel din alte limbi indo-europene.

În ceea ce privește verbul, burušaski este o limbă ergativă. Această trăsătură se regăsește în limbi mai conservatoare, precum limbile bască, georgiană, mayașă, tibetană, precum și limbile australiene. Limbile indo-ariene din jur nu sânt ergative în adevăratul sens al cuvântului, deși unele au anumite aspecte ergative astfel că și această caracteristică pare să fie tot moștenită tot din vechea macedoneană. Cazurile din limba burušaski sânt după cum urmează:

1. Cazul absolutiv care definește subiectul verbelor intransitive care coincide cu subiectul logic: Ion merge.
2. Cazul ergativ care definește subiectul verbelor transitive, unde subiectul gramatical nu mai coincide cu subiectul logic: Ion citește o carte. În acest exemplu Ion este în cazul ergativ, iar dacă traducem fraza într-o limbă ergativă, ar fi ceva de genul Cartea este citită de Ion, unde subiectul logic este în cazul ergativ.
3. Cazul oblic sau genitiv
4. Cazul dativ
5. Cazul ablativ

Ultimele trei cazuri sânt similare cu cele din limbile indo-europene moderne. În alte limbi indo-europene cazul ergativ a devenit acuzativ ca și în limba română. În plus, cazul ablativ nu a dispărut din limba română, doar el este confundat cu cel acuzativ, dar nu putem intra în detalii aici. Menționăm doar că ablativul din limba română este introdus de anumite prepoziții specifice acestui caz care arată direcția desfășurării unei acțiuni, ca și în latină, de exemplu, fără să aibă desinențe specifice de ablativ, cum nu au nici cazurile nominativ și acuzativ. În anumite situații cazul acuzativ este introdus de prepoziția pe. Pe de altă parte, considerăm că limba română are câteva reminiscențe ergative în anumite expresii precum îmi este cald (mi-e cald), îmi este frig, îmi este foame, le este foame, frig, sete etc. sau îmi place (ceva) etc. În toate aceste cazuri din limba română subiectul logic este în cazul dativ, iar subiectul gramatical are aici o funcție ergativă.

În limba burušaski pronumele  personale și cele demonstrative derivă în bună parte din proto-indo-europeană, iar o serie de adverbe și conjuncții au forme corespondente apropiate în limba română. Exemple din toate aceste categorii gramaticale se regăsesc în micul dicționar etimologic al limbii burušaski al unor cuvinte care au cognați în limba română realizat de autorul rândurilor de față și care se poate găsi în ediția a II-a a Dicționarului Etimologic al Limbii Române care va apărea în curând. Conjuncțiile, prepozițiile și adverbele sânt ultimele cuvinte care dispar dintr-o limbă dacă ea este pe cale de dispariție și ca atare nu poate fi vorba ca limba burušaski să aibă o altă origine decât cea afirmată aici.

 Câteva considerații etimologice și fonologice despre limba burušaski

În această limbă apare frecvent laringala h, de obicei în poziție inițială, care derivă din laringalele proto-indo-europene h₁, h₂, h₃, H. Aceste laringale reprezintă coloratura unei vocale (notat de obicei cu e), după cum urmează: h₁ are o coloratură spre e, h₂ una spre a, h₃ una spre o, iar H una spre u. În burušaski nu se fac astfel de distincții fiind doar o singură laringală (h). Aceste laringale s-au pierdut aproape în totalitate din limbile indo-europene actuale. În limba română s-au păstrat, dar într-o măsură mult mai mică. Păstrarea acestor laringale este o trăsătură conservatoare a acestei limbi.

Astfel vb. halés „a ridica, a înalța, a hrăni” derivă din PIE *h₂el– „a crește, a face să crească, a hrăni”, fiind cognat cu rom. înalt, precum și cu arină¹, alăuțel, aluat, hălăciugă, hălângă, hăldan. W-P arată că alb. nalt „înalt” derivă din acest radical. Subst. halí „coajă de mesteacăn”  derivă din PIE *h₂el– „alb, strălucitor” și este cognat cu rom. alb, alisarcă. Har „a ara”, hǝrki „a ara a cultiva, a semăna”, hǝrš „plug” derivă din PIE *h₂erh₃– „a ara” și sânt cognați cu  rom. a ara, arat „plug”. Hart man „a sări în sus, a se scula, a se ridica brusc”, hart –ṭ– „a ridica, a se ridica” derivă din PIE *h₂rd– „înalt, a se înălţa, a se ridica, a creşte” și este  cognat cu a ridica, ortoman, rod, rụdă², Ardeal. Hen „unu” derivă din PIE *h₁oinos „unu” și este cognat cu rom. un, unu. În sfârșit, huyés „vite mici (oi, capre) din PIE *h₃eui– „oaie”, fiind cognat cu rom. oaie, iar hurgó „urcuș” derivă din PIE *h₃ri– „a se ridica, urca”, cu formantul k, * h₃rik-, h₃rk– și este cognat cu a urca, orașniță, a răsări.

Natura centum a limbii burušaski reiese din evoluția mai multor elemente lexicale ale  aceastei limbi, fapt observat și de Ilija Čašule. Astfel ge, gye „zăpadă” derivă din PIE *g’^hei-, *g’^heiōm– „iarnă, zăpadă”, fiind cognat cu rom. zăpadă și zai. Vb. giratas, giraš „a dansa, a juca” derivă din PIE *g’^her– „a prinde, a apuca, a înconjura” și este cognat cu rom. jur și horă.  De asemenea, vb. gurgín „a freca pe o piatră” derivă din PIE *(s)g’^her– „a zgâria, a râcâi” și este cognat cu rom. gresie, zgâria, scormoni, scurma, zgârma, zgrăbăla, precum și cu alb. gërresë, gresë „gresie”. Subst. gur „grâu” derivă din PIE *g’rh₂-o- „putred, a se coace, a îmbătrâni”, fiind cognat cu rom. grâu, grăunte, grâne, alb. grurë, precum  și cu gordin, jir.

În toate aceste cazuri PIE *g’^h  a trecut la g atât în limba burušaski cât și în traco-dacă, ceea ce dovedește că aceste două limbi sânt limbi indo-europene de tip centum. În plus, în traco-dacă g urmat de o vocală anterioară (e, i) a devenit z.

Am arătat cu diverse ocazii, inclusiv în Argumentul dicționarului etimologic că PIE *k^w și *g^w au trecut la p, respectiv la b, în anumite condiții, în traco-dacă, fapt care s-a perpetuat și în limba română. În schimb, această transformare nu avut loc în burušaski și albaneză. Această transformare a avut loc, cel mai probabil, prin sec II-III ale mileniului II î.Ch. Astfel din PIE *sok^wt– „subțioară, coapsă, piciorul din față” (Mallory-Adams, 1997, 349) derivă bur. sóġut, –sóġutin (pl.) „subțioară”, alb. sketull id., precum și rom. subțioară (supțioară). În acest caz, grupul PIE *k^wt a dat pt încă într-o fază timpurie a limbii traco-dace și s-a păstrat ca atare în limba română ca și în alte elemente lexicale precum noapte și  cuptor. Limbile burušaski și albaneză nu prezintă această transformare, ceea ce înseamnă că separarea limbii proto- macedonene și a proto-albanezei de marele grup iliro-traco-dac a avut loc mai înainte de această inovație în iliro-traco-dacă sau mai exact această inovație nu a ajuns și la graiurile din care mai târziu au devenit limba macedoneană veche și cea proto-albaneză.

Pe de altă parte, din PIE *ulk^wo– „lup” derivă bur. urk „lup”, respectiv alb. ulk id., rom. lup, precum și  lat. lupus id. Din nou, formele burušaski și albabeză nu prezintă trecerea PIE *k^w la p ca în română, unde acest sunet proto-indo-european a trecut la p, atunci când a fost urmat de vocalele a sau o. Pe de altă parte, menționăm că lat. lupus este un împrumut în limba latină, întrucât nici în latină nu a vut loc această treansformare.

Considerăm că este necesar să prezentăm aici și etimologia termenilor burušo, burušaski, berkat „vârf de deal sau de munte” care derivă din PIE *wer– „loc înalt, vârf, înalt”,  cu forma nominală *wer–k– „ridicătură, umflătură pe pământ sau pe piele”. Forma berkat derivă de la forma nominală cu formantul k, ca și rom. vârf < *verh < *verk. Alți cognați în limba română sânt sfârc, uriaş, urcior², urdoare, vârcă, vârstă.

Numele poporului și a limbii burušaski derivă din acest radical, nume cu care trebuie să se fi denumit și vechii macedoneni pe ei înșiși, întrucât Macedonia este o zonă deluroasă și muntoasă, acest etnonim însemnând „cei de pe dealuri și munți” în traducere liberă „măgureni, deleni sau munteni”. Pe de altă parte, gr. Μακεδόνες „macedoneni” derivă din gr. μάκετα „deal, măgură”, fiind, prin urmare, un calc după forma din limba macedoneană veche. Forma grecească derivă din PIE*meh₃k’- „lung, înalt, subţire” Această coincidență este datorată calcului lingvistic făcut de limba greacă după limba veche macedoneană. Acest detaliu extrem de important este încă o dovadă că poporul burušo de astăzi își are originile în regiunea balcanică.

Am schițat aici câteva dintre trăsăturile esențiale ale limbii burušaski pentru a înțelege mai bine raporturile acesteia cu alte limbi din regiunea balcanică, în mod special cu limbile română și albaneză. În a doua ediție a dicționarului prezentăm etimologia a peste 200 de cuvinte burušaski din cele cca 300 care au cognați în limba română din câte am putut identifica deocamdată. Împreună cu derivații lor, numărul de cognați din burušaski trece de 600 de cuvinte, iar în limba română cu mult de 1000. În schimb, după cum am menținat deja, are puține afinități lexicale cu limba greacă. În consecință, ipoteza falsă că macedonenii ar fi fost un fel de greci, iar limba lor un dialect al limbii grecești sânt niște falsuri grosolane, promovate de lumea greacă, inducând lumea în eroare timp de peste 2300 de ani. Astăzi, când avem atâtea probe lingvistice și nu numai, putem dovedi falsitatea acestei concepții larg răspândite. Pe de altă parte, limba burušaski este încă o probă pe lângă atâtea altele, că teoria originii latine a limbii române este la fel de falsă.

Bibliografie

Čašule, I., Evidence for the Indo-European laryngeals in Burushaski and its genetic affiliation with Indo-European, în The Journal of Indo-European Studies, 31/1-2: 21-86.

Čašule, I., Basic Burushaski Etymologies (The Indo-European and Paleo-Balkanic Affinities of Burushaski), Lincom Etymological Studies 01, Lincom Europa, München, 1998.

Čašule, I., 2016. Evidence for the Indo-European and Balkan Origin of Burushaski, Lincom Etymological Studies 05, Lincom, München, 2016.

Čašule, I., Burushaski etymological dictionary of the inherited Indo-European lexicon, Etymological Studies, 06, Lincom, München, 2017.

DAR: Dicţionarul Limbii Române (1913-2000), Editura Academiei Române, București, 2010.

Lorimer, D.L.R., The Burušaski Language (3 vols), Oslo, London, Cambridge (Mass.), Paris, 1938.

Mallory, J.P, Adams, D. Q, The Oxford Introduction to Proto-Indo-European and Proto-Indo-European World, Oxford: Univesity Press, 2006.

Tiffou, É., Pesot, J., Contes du Yasin (Introduction au bourouchaski du Yasin avec grammaire et dcitionares analitique), Peeters/Selaf. Tikkanen, Bertil. On Burushaski and other ancient substrata in Northwestern South Asia, Studia Orientalia 64: 303-325, 1998.

Vinereanu, M., Dicționar etimologic al limbii române, Editura Alcor-Edimpex, București, 2008.

Vinereaau, M., Rădăcini nostratice în limba română (Nostratic Roots in Romanian Language), Editura Alcor-Edimpex, București, 2010.

Vinereanu, M., Adevăruri incomode despre limba română, Editura Uranus, București, 2018.

Vinereanu, M., Fondul lexical principal al limbii române, Editura Uranus, București, 2020.

W-P: Walde, A., Pokorny, J., Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, Bern, München, 1959.