Într-un articol publicat anterior[1] dedicat denumirii lunilor argumentam oportunitatea reluării vechilor vocabule desemnînd curgerea anotimpurilor specifice României. Reiau demersul referindu-mă în cele ce urmează la ultimele patru luni ale anului. Pe lîngă faptul că acestea sînt tot de împrumut și inexpresive, este vorba de această dată și despre o evidentă și ilogică anacronie.

După cum știe orice copilandru trecut prin școală, în artificiala și demult decedata latină septas și derivatele sale (septem, september, septemfluus, septemtriō, septemvir  etc.) se referă la numeralul cardinal șapte. Or, observ că nu miră pe nimeni, în suspecta împietrire actuală față de degradarea continuă a rostirii și a scrierii în românește, că se folosește curent denumirea „septembrie“ (i.e. „luna a șaptea“!) pentru cea de-a… noua lună a anului! Este o inerție intelectuală de aceeași factură cu reiterarea la nesfîrșit a neadevărului că româna se trage din latină – asupra acestui aspect s-au scris destule articole în „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“ și în alte publicații care respectă adevărul istoric și lingvistic, așa că nu stărui acum.

Numele popular al lunii recoltei este răpciune, pe care Mihai Vinereanu, în Dicționarul etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, îl consideră cognat cu formele germanice, cu sensul de „luna, perioada culesului, a strînsului recoltei“[2]. Argumentul lingvistic îl constituie protoindoeuropeanul (PIE) *rei- „a zgîria, a smulge, a sfîșia, a tîrî, a tăia“, care a dat pe *rep-, de la care probabil provine românul răp- din răpciune, răpune etc. Prin urmare, vechea denumire a acestei prime luni a toamnei are origine traco-dacă. Mi se pare semnificativ că la mijlocul acestei luni este sărbătorită în popor Ziua Crucii (în calendarul ordodox Înălțarea Sfintei Cruci), despre care folclorul a brodat legende florale (vorbesc toate florile, le pare rău că se usucă[3]) și animale (în Ziua Crucei, intră toate dihăniile în pămînt și care șerpe a mușcat pe cineva, om sau vită, pe acela nu-l primește pămîntul să intre înapoi și umblă rătăcind în toate părțile, iese la drum să-l omoare[4]). În această zi credincioșii aduc la biserică foarte multe flori și pun împrejurul crucei. Preotul, după ce termină sf. slujbă, ridică crucea ș-o închină în cele patru părți, iar o dat în mijloc…[5]. Începutul anului bisericesc (1 răpciune) și Nașterea Maicii Domnului (Sfînta Marie Mică – 8 răpciune), alături de Înălțarea Sfintei Cruci (14 răpciune), constituie marile sărbători ale acestei minunate luni, căreia nu uit să-i menționez și dubla însemnătate socială: agricolă (strînsul recoltei) și educativă (reluarea cursurilor școlare elementare și secundare).

A zecea lună a anului, brumărel, este și ea denumită impropriu „octombrie“ (i.e. „luna a opta!“). Nu investighez nici în această situație cum s-a ajuns la actuala defazare (pentru mine deopotrivă mirabilă și ridicol-desuetă!) cu pricina. Mai interesante cred că sînt investigațiile cercetătorilor folclorului românesc – cel mai bogat din Europa. Astfel, G. Dem. Teodorescu a găsit două creații poetice populare pe care le-a încadrat la Cîntece vechi (legende și basme) A. Solare și superstițioase în culegerea sa de Poezii populare române datînd din 1885[6]. Prima, datorată lăutarului Petrea Crețul Șolcan, Brumărelul, este amplă și poartă indicația: Scris la 14 august 1883 (…) la Lacul-Sărat (…)[7]. Circulația acestei creații populare era semnificativă în epocă, deoarece și Vasile Alecsandri o aflase și o prelucrase (i.e. a cores-o, după obiceiul timpului), publicînd-o prescurtată în culegerea sa din 1852. Rețin mai întîi descrierea eroului: Voinicel bălai la față, care într-o joi de dimineață – zi magică la români[8] – Năstrăpioara-n mîini lua, / Pe ochi negri se spăla, / Fața albă-și limpezea, / La icoane se-nchina, / Tot la Domnul se ruga, / Murgului șeaua-i punea / Și pe murgu-ncălica (…)[9]. Întîlnește într-o grădină o copiliță adormită cu brațele și sînul pline de flori care, trezită de strănutul murgului, îl previne că nu-i o ușuratică oarecare, ci e învestită cu atribute magice: eu nu sînt fată mare / Să dau gura la oricare / Și voinicului călare / Ci sînt floare / De pe mare / Cine mă miroase moare[10]. Tînărul își dezvăluie la rîndul său obîrșia magică: ci sînt mîndru Brumărel / Mor florile tot cu el. / Astăzi sînt Brumarul mic, / Mîine sînt Brumarul mare, / Iau cu mine orice floare. / Seara peste ele pic, / În prînz mare mă ridic, / Fețele la toate stric.[11] Nunta dintre protagoniști în grădina crăiască primește binecuvîntarea mamei voinicului, Tomnica. Ne aflăm deci în plin imaginar folcloric, evoluția timpului fiind personificată prin Brumarul mic, Brumarul mare și prin termeni din cîmpul semantic al lui fugit irreparabile tempus: astăzi, mîine, seara, prînzul mare.

Al doilea cîntec, intitulat Brumărel, este – ne informează culegătorul – o variantă inserată de Anton Pann în Spitalul Amorului, broșura IV, ed. II, nr. 5, pag. 11-12[12]. Îl citez integral pentru delicatețea alegoriei:

Într-o verde grădiniță

Șade-o dalbă copiliță

P-așternut de calofir

La umbră de trandafir.

Trece un voinic în grabă

Și cu suspin o întreabă:

– Spune-mi, dragă copiliță,

Cu-a ta singură guriță!

Ce ești, fată ori nevastă,

Ori zînă din cer picată?

Zise dalba copiliță:

– Nu sînt nevastă, nici fată,

Nici zînă din cer picată.

Ci sînt floare garofiță,

Răsărită-n grădiniță;

Dar tu, voinicele, spune,

De ești însurat ori june.

Îi răspunse voinicelul:

– Io sînt, dragă, Brumărelul,

Care seara, pe răcoare,

Unde caz stric orice floare;

Mă culc după scăpătare,

Mă scol soare cînd răsare.

Argumentul lingvistic vine, ca și în cazul precedent, în sprijinul folosirii denumirii arhaice a lunii a zecea din calendar, căci substantivul brumă, din care derivă numele diminutivat al eroului cîntecelor citate, este de origine traco-illirică, și nu latină, cum au susținut, la vremea lor, S. Pușcariu și ceilalți lingviști încă insuficient informați. Aparent, lat. bruma și formele neolatine (fr. brume, cat. broma, prov., port. și sp. bruma) sînt identice rom. brumă, dar sensul este altul în limbile menționate, după cum arată Mihai Vinereanu[13] și doar în traco-illiră însemna „cristale fine de gheață depuse pe plante în timpul nopților reci ale toamnei“. Radicalul protoindoeuropean aflat la originea cuvîntului este *preus- „a îngheța; a arde“, cu bilabiala surdă p sonorizată la b, datorită consoanei lichide r care-i urmează.

În privința lui brumar, a unsprezecea lună a calendarului, G. Dem. Teodorescu a identificat în circulație cîntecul popular Brumarul, scris în București, la 23 decembre 1884, după Șerban Mușat, fost soldat la artilerie – cum notează el scrupulos (folosind din păcate, cum vedem, denumirea cultă, coruptă, a lunii în care și-a notat textul!). Textul cules de harnicul folclorist fiind scurt, îmi permit și în această situație un citat integral:

Subt umbră de rozmarin,

Pe scaun de calonfir,

Șade-o tînără domniță,

Cu flori galbene-n cosiță.

Pînă soarele-mi răsare,

Iată d-un voinic călare,

Alb ca fulgul de ninsoare.

– D-alei, tînără domniță

Cu flori galbene-n cosiță,

Fir-ei fată,

Ori nevastă,

Ori zînă

Din cer picată?

– Ba nu-s fată,

Nici nevastă,

Nici zînă

Din cer picată,

Ci sînt Floarea

Soarelui:

Șez în poarta

Raiului

Ca să judec

Florile

Ce-au făcut

Miroasele.

Mi-au răspuns, sărmanele:

„A dat o ploaie cu vînt

Și ne-a culcat la pămînt;

A bătut un vînt turbat

Și mirosul ne-a luat!“

Dar tu, cine să fii oare,

Voinicelule călare,

Alb ca fulgul de ninsoare?

– Cine sînt? Brumarul mare:

De cad ziua-n prînzul mare

Iau mirosul de la floare,

Și cînd iau miroasele,

Vestejesc și florile.[14]

În aceste exemple este vorba, cum vedem, despre personificări mito-poetice originale, întrucît la alte popoare anotimpurile apar tîrziu reprezentate artistic (în literatură și în artele plastice îndeosebi) fie printr-un miel / ied, fie printr-un arbust / cununițe de flori (primăvara), fie printr-un iepure / o coardă de viță / cornuri ale abundenței cu fructe revărsînde (toamna) etc. Mitologia greacă și romană le pune în relație cu diferite zeități: toamna cu Dionysos / Bacchus, iarna cu Hephaistos / Vulcan etc.[15]  La români, prin Brumărel și Brumar, se merge mult mai departe, la ipostaze masculine ale timpului. Însuși Cronos – ca să recurg la o analogie din mitologia greacă – este adus… cu picioarele pe pămînt. Umanizat, el este imaginat capabil de gesturi gingașe, de vorbe seducătoare, după un deplin cod cavaleresc.

Și Romulus Vulcănescu[16] citează cele trei surse mitice datorate lui G. Dem. Teodorescu referitoare la lunile toamnei ale căror denumiri nepotrivite mi-am propus să le supun aici atenției critice a cititorului cult și obiectiv.

Ar mai fi de adăugat că, pe lîngă intemperiile specifice, frigul progresiv este ingenios sugerat în română de trecerea de la diminutivul brumărel la brumar, aceste posibilități derivative constituind o dovadă a străvechimii idiomului pe care ni l-a lăsat Dumnezeu în stăpînire. Argumentația datorată lui Mihai Vinereanu sub definiția bruma atestă o continuitate lingvistică rarisimă, întinsă pe mii de ani, în acest „leagăn al Europei“ (apud Marija Gimbutas).

Despre denumirea ultimei luni a anului, a douăsprezecea, undrea, derivat popular de la Andrei, denumită curent „decembrie“ (i.e. luna a zecea!), există mai întîi argumente istorico-religioase.

Popor creștin, românii se consideră convinși de Adevărul, Calea și Viața dezvăluite celor pregătiți să priceapă de către Iisus Hristos prin Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, ocrotitorul României. Peștera din localitatea dobrogeană Ion Corvin, situată la circa 60 de kilometri de Constanța, avînd în preajmă pîrîul Sfîntului Andrei, cele nouă izvoare din pădurea învecinată și o fîntînă dedicată poetului național, Mihai Eminescu, precum și izvorul vindecător din curtea Mînăstirii Dervent, situată la circa 9 kilometri de peșteră, sînt locuri împletite cu biografia Sfîntului Apostol Andrei. Zona atrage necontenit nenumărați pelerini. Preiau dintr-o publicație cîteva detalii interesante: Tradiţia spune că, după sinodul Apostolic din anul 50, la care Sf. Apostol Andrei a fost prezent, acesta a plecat în a doua călătorie misionară, purtînd în drumul său un toiag cu crucea la capăt, prin care făcea minuni. Venind dinspre izvoarele Niprului şi Nistrului, în localităţile Deltei Dunării, a înfiinţat puternice comunităţi creştine la Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia). Primul sălaş şi l-a făcut într-o peşteră din Valea Casimcei, apoi a predicat în grotele de la Basarabi (Murfatlar), unde au fost descoperite celebrele bisericuţe rupestre. Dar cel mai cunoscut sălaş al Sf. Apostol Andrei în ţara noastră este acest adăpost săpat în inima muntelui de lîngă localitatea Ion Corvin, care a servit mult timp ca lăcaş de închinăciune pentru el şi ucenicii lui.[17]

Tradițiile atașează numele Sfîntului Apostol Andrei de animalul totemic al dacilor: lupul. Interesant este că, alături de apostolul trimis ca misionar în Sciția (Dobrogea de astăzi), mentalul colectiv l-a așezat ca patron al lupilor și pe Sfîntul Apostol Petru, care n-a ajuns pe meleagurile noastre, sărbătorile creștine care-i pomenesc pe cei doi frați și apostoli implicînd și lupul. Despre rolul apotropaic al lupului – animal prezent ca nimeni altul în ritualurile și datinile românilor – au scris, după cum remarcă Ivan Evseev, în Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească[18] I. A. Candrea, C. Brăiloiu, A. Gorovei, G. Coșbuc și R. Vulcănescu. Pagini ample îi dedică acestui animal și Mircea Eliade, care considera că frigianul daos – „lup“ ar fi la originea eponimului dacilor (în Dacii și lupii și De la Zalmoxis la Gengis-Khan). Victor Kernbach menționează, fără a face explicită juxtapunerea, sub lykantropie: Ecouri obscure răzbat și în alte mituri: Romulus și Remus au fost crescuți și alăptați de o lupoaică (acesta fiind un totem din Latium); steagul de luptă al dacilor era lup totemic (…)[19].

În folclor noaptea dinaintea sărbătoririi Sfîntului Apostol Andrei, la 30 brumar, are și un renume nefast: În credințele poporului român de pretutindeni – notează Tudor Pamfile – în noaptea de către Sf. Andrei, ies sau umblă strigoii.[20] Preventiv, spre a nu le fi bîntuite casele de strigoi, unii săteni ungeau locurile posibile de intrare cu usturoi: Seara, spre Sf. Andrei, se fac cruci cu usturoi pe le ferești, uși, șuri, ocoale, hambare, melițoaie, ca să nu vie strigile, cari iau limba de la melițoaie și se bat la hotare.[21] Inspirat din aceste credințe, Vasile Alecsandri le-a dedicat o compoziție romantică: Noaptea Sfîntului Andrii: Zgomot trist în cîmp răsună, / Vin strigoii, se adună, / Părăsind a lor secrii. / Voi, creștinelor popoare, / Faceți cruci mîntuitoare, / Căci e noaptea-ngrozitoare, / Noaptea Sfîntului Andrii! (Iași, 1857).[22]

Pomenirea Sfîntului Apostol Andrei, fost pescar din Betsaida și ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul, este întîmpinată cu post și rugăciuni, fiind decretată sărbătoare națională. A murit ca martir, la Patras, localitate grecească în apropiere de Corint, fiind răstignit cu capul în jos, pe o cruce în forma literei X.

Citesc pe un site: Este patron al Scoției (steagul scoțian reprezintă crucea sfîntului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei și al Rusiei. De asemenea, este patronul orașelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.[23]  Redau din Acatistul Sfîntului Apostol Andrei: Condacul 1:

Pe ucenicul cel întîi chemat și următorul Patimilor lui Hristos, pe Andrei Apostolul, fratele lui Petru, să-l lăudam toți credincioșii, ca pe cel ce pe păgîni din înșelăciune i-a întors la botez. Pentru aceasta îi cîntăm: Bucură-te, Sfinte Andrei, Apostole!

Oare nu i se cuvine, în România, care-l are ca ocrotitor, patronarea lunii care urmează prăznuirii sale, prin denumirea populară undrea?…     

Mai fac, în treacăt, observația: calendarul mitic al românilor mai include zilele săptămînii – Sfînta Luni, Sfînta Marți, Sfînta Miercuri, Sfînta Joi, Sfînta Vineri, Sfînta Sîmbătă și Sfînta Duminică, conform enumerației lui Romulus Vulcănescu[24], sau, după cum arată Elena Niculiță Voronca, zilele miercuri, joi, vineri, sîmbătă și duminică sînt patronate de sfinte cu excepția zilelor de la începutul săptămînii, luni și marți care sînt figurate ca sfinți (Sfîntul Luni și Sfîntul Marți). De asemenea, mentalul colectiv s-a aplecat și asupra ceasurilor diurne și nocturne: cîntători, zorii albi, prînzul, miezul zilei, chindia, amurgul, înnoptarea și miezul nopții, însoțindu-le cu rugăciuni specifice, mai cunoscute fiind rugăciunile dimineții, rugăciunile înainte și după masa de prînz, rugăciunile de seară și, mai ales în mînăstiri, rugăciunile miezonopticii.

Oricine își dă seama că în denumirile populare ale lunilor anului se încifrează un tezaur unic în lume, reprezentativ cultural-istoric-religios. Ar fi cazul, prin urmare, să ne reconsiderăm locul și menirea în lumea contemporană. De ce nu ne-am mîndri că sîntem români – descendenți ai excepționalilor creatori de folclor de odinioară –, iar nu rubedenii ale cerșetorilor și pungașilor țigani[25] care au înspăimîntat Europa?

[1] https://limbaromana.org/revista/de-ce-martie-si-nu-martisor/

[2] Cf. op. cit., București, Ed. Alcor Edimpex, 2008, p. 697.

[3] Cf. Elena Niculiță Voronca, p. 232.

[4] Idem, p. 233.

[5] Idem, p. 232.

[6] Am utilizat vol. II al ediției Minerva, colecția „Biblioteca pentru toți“, din 1985, ediție critică, note și tabel cronologic de George Antofi.

[7] Op. cit., p. 141.

[8] Cf. Joia mare, joile oprite, joia verde, joia oalelor etc. (v. Ion Taloș, Gîndirea magico-religioasă la români. Dicționar, București, Editura Enciclopedică , 2001, p. 79).

[9] G. Dem. Teodorescu, op. cit., p. 142.

[10] Idem, p. 143.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 144.

[13] Op. cit., pp. 158-159.

[14] Op. cit., pp 144-145.

[15] Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,  vol. 1, București, Editura Artemis, 1994, p. 105.

[16] Romululus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1985, p. 435.

[17] Cf. http://ziarullumina.ro/manastirea-pestera-sf-apostol-andrei-poarta-crestinismului-in-romania-1–63265.html

[18] Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Timișoara, Aditura Amarcord, 1997, pp. 237-239.

[19] Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, București, Editura Albatros, p. 368.

[20] Tudor Pamfile, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, ediție și introducere de Iordan Datcu, București, Editura Saeculum, p. 219.

[21] Ibidem.

[22] Vasile Alecsandri, Poezii, București, Editura Minerva, 1976, p. 86.

[23] https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_(apostol)

[24] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1985, p. 436.

[25] În pofida observațiilor de bun simț și a demersurilor întreprinse pînă în prezent de a se renunța oficial la numele generator de confuzii „(r)rom“ pentru această națiune nomadă, se pare că cineva de la nivelul politicii globaliste contemporane este surd la argumentele cu pricina… A se vedea pe tema aceasta articolul pertinent semnat de Bogdan Diaconu Proiect de lege privind revenirea la denumirea de „ţigani“ a persoanelor de etnie romă 26 aprilie 2015 (adev.ro/nneyy8).